Valentin Alexandru Popescu si Rozariul din fosfor. Fratele meu
Pe Valentin Alexandru Popescu, sau Vali “Drãgutul” cum isi spune el insusi, l-am cunoscut intr-o seara, tarziu, cand, dupa o zi de cursuri la facultate, in anul IV, ultimul an la Drept (2008-2009) la Universitatea “Spiru Haret”, atunci cu sediul in strada Ion Ghica 13, sector 3, adica in zona Universitatii, ma intorceam acasa.
Se lasase intunericul, si ma oprisem ca de obicei in statia RATB de la Universitate ( acolo unde este sediul Universitatii Bucuresti, facultatii de Matematica, Istorie, Chimie, Litere, Geologie, la acea cladire ma refer ) unde se aflau si ii vazusem inca din anul intai (2005-2006), anticarii care isi vindeau cartile pana la ore foarte tarzii.
Era in luna noiembrie 2008, dar dupa ziua mea de nastere care fusese pe 12 noiembrie 2008.
Asteptam troleibuzele 90 sau 91 care ma duceau pana acasa, si ca de obicei, am inceput sa fac cativa pasi in sus si in jos, in statie, prilej de a mai privi cartile, sau cat puteam zari din ele, anticarilor si inspre statia de la Rosetti, de acolo de unde trebuia sa soseasca troleibuzul meu.
De fapt, ma gandeam daca sa nu ma indrept spre cealalta statie din zona fantanilor de la Universitate, o puteam lua fie prin dreptul, prin fata anticarilor, in sus, inspre statia de Metrou-Universitate si de acolo sa cotesc la stanga, sau prin spatele cladirii impunatoare a Universitatii Bucuresti in fata careia asteptam acel troleibuz, intrucat mai exista si autobuzul 268 care ma ducea in cartierul Drumul Taberei, acasa, dar acesta sosea la cel putin 20 de minute interval, si chiar la o ora interval.
Asa incat, mi-am spus ca, in cele din urma, sa raman in statia in care ma aflam deja, si am inceput sa privesc spre standul unui anticar, in fata caruia in lumina felinarelor electrice puteam zari o doamna, care sedea pe un scaunel jos, scund, in fata cartilor, asteptand clienti eventuali, alaturi de care se afla un tanar, in picioare.
Eram nehotarata, adevarul este ca in clipa aceea ma gandeam la Legenda aceea “Camelot”, intalnisem un pasaj, un extras, asezat in chip de motto la inceputul unui capitol dintr-o carte subtire pe care o cumparasem tot in luna noiembrie, insa cu un an in urma, eram atunci in anul III (2007-2008) de facultate si fusesem la un Targ sau Festival de Carte la Sala Dales, dupa cursul de franceza juridica, cu o colega de an, cu Adela Corina Ion.
Cartea cumparata atunci, la Festivalul de carte de la Sala Dales de pe Bulevardul Magheru, din noiembrie 2007 privea Viata cuplului Jacqueline si Jack ( John Fitzgerald ) Kennedy.
Prin urmare cautam “Camelot”, insa nu prea speram sa il gasesc.
Sincera sa fiu, nici bani nu prea aveam la mine.
M-am oprit nehotarata in fata standului cu carti, si pana sa am timp sa ma intorc pe calcaie si sa ma intorc in statia RATB – caci facusem cativa pasi in sus, inspre statia de metrou – doamna care sedea pe scaunel i-a aruncat o privire tanarului, care vroia sa spuna, sau i-a si spus cred apoi cu voce joasa : “Vezi ce doreste doamna !”
Si atunci, tanarul s-a indreptat spre mine, a afisat un chip placut, zambind frumos, la inceput serios, apoi s-a deschis mai mult, usor plictisit, a devenit apoi mai volubil.
I-am spus atunci ca as vrea sa caut o carte despre Viata lui John Fitzgerald Kennedy, si mi-a aratat o carte in care erau expuse mai multe asasinate “celebre”, si a deschis cartea la capitolul despre JFK, insa cartea privea si alte cazuri, ale altor persoane asasinate.
Tanarul luand insa cartea mi-a spus doar atat : “Am numai asta !” si a inceput sa rasfoiasca cartea in fata mea.
In sinea mea mi-am spus pe cand el rasfoia : “Ah ! Dar vad ca priveste persoane diferite, si e o carte groasa si eu nu am multi bani, si....”
In clipa aceea, Valentin Alexandru Popescu, caci asa il chema si aveam imediat dupa aceea sa fac cunostinta cu el, a completat fraza din gandul meu, spunandu-mi cu voce tare : “...Si doar pentru astea cateva pagini nu o sa cumperi toatã cartea !”
Ce-i drept, Valentin Alexandru Popescu sau Vali Dragutul nimerise fraza, asa cum o completase.
Chiar imi venea sa ii spun, cã in astfel de cazuri, cand sunt doar cateva pagini pe acelasi subiect intr-o carte, obisnuiesc sa fotocopiez paginile care ma intereseaza.
Dupa aceea insa, dintr-o data, Valentin a devenit mai deschis si mi s-a prezentat, mi-a spus ca el este absolvent al Facultatii de Litere a Universitatii Bucuresti, si ca, in prezent este masterand, anul intai la un master, ulterior mi-a spus care, si da, am gasit masterul acela pe internet, pe pagina web a Facultatii de Litere a Universitatii Bucuresti.
Ii placea si il interesa poetul român Mihai Eminescu.
Apoi, Valentin mi-a spus ca are o motocicleta, si s-a oferit chiar sa ma plimbe cu ea intr-o zi, insa mie imi e frica de motociclete si nici nu imi place zgomotul lor.
In aceeasi seara, inainte sa ne luãm ramas bun, Valentin Alexandru mi-a oferit cartea lui de vizitã, o carte de vizita de anticar.
Ce pot spune ?
Era nostim, era placut si a tinut intr-o seara sa imi arate carnetul lui de note, invãta chiar si limba bulgara, era carnetul de la master sau cel de note din anii lui de facultate.
Urmase 3 ani, studii de licenta, la Litere la Universitatea Bucuresti si acum se inscrisese la masterul cu o durata de 2 ani, in completarea studiilor de licenta.
Mi-a povestit ca munceste de cand era in clasa a VIII-a cu tatal sau, care a terminat in tineretea lui facultatea de Filozofie a Universitatii Bucuresti, si cunostea mai multe limbi straine ( tatal lui Valentin ).
Insa comunistii nu au incurajat filosofia, dupa cum nu au incurajat psihologia, si tatal sau a renuntat la o profesie sau cariera in domeniul filosofiei si a inceput sa vanda carti in zona Universitatii.
“Curios, -mi-am spus in sinea mea, pe cand el imi povestea, - inainte de 22 decembrie 1989, existau anticari (second-hand bookseller) la Universitate si eu nu stiam, sau nu am remarcat ?”
“Nu imi amintesc”, imi spuneam eu intr-un dialog interior, in acelasi timp continuand sa ascult firul povestirii lui Valentin Alexandru Popescu.
Pe de alta parte, intotdeauna mi-a placut Viata oamenilor si acest tanar povestea frumos.
Apoi, Valentin mi-a povestit in linii generale, si viata lui de familie, pe care insa nu o mai retin intocmai.
Mama lui divortase de primul ei sot, care era chiar tatal lui Valentin Alexandru Popescu, anticarul “cel mare”, “cel batran”, intrucat se indragostise de un alt barbat cu care il concepuse pe Valentin.
In acest punct al povestirii, eu m-am gandit cat de trist si de nefericit este ca mama lui s-a indragostit de un alt barbat, dupa ce s-a casatorit....
Mai tarziu, Valentin mi-a explicat cã asa este tatal lui, ca pe el nu il intereseaza deloc dragostea, ca este foarte neutru, neimplicat adica, si atunci mama lui s-a distantat de el cu timpul.
Of ! sper ca asa este corect, cum imi amintesc in clipa aceasta cand scriu...
Dar acel barbat era si el casatorit si avea – cred – si copii.
Ideea principala este ca amandoi au divortat, fiecare de sotul/ sotia sa si s-au casatorit unul cu altul, intrucat se iubeau.
Insa tatal lui Valentin Alexandru Popescu, mai exact primul sot al mamei lui Valentin i-a dat numele sau de familie “Popescu”, lui Valentin Alexandru, desi nu era copilul conceput de el.
Insa Valentin Alexandru Popescu avea o sora mai mare decat el, pe Ema, iar Ema era copilul din prima casatorie al mamei lui Valentin, si al tatalui lui Valentin, domnul Popescu-anticarul, cel care absolvise in tineretea sa, Filozofia.
Pentru ca Ema si fratele ei vitreg sa nu poarte nume diferite de familie, lui Valentin Alexandru, tatal Emei, primul sot al mamei lui Valentin, i-a dat numele sau de Popescu.
Apoi, Valentin mi-a explicat ca el are vreo 2 sau chiar 3 frati, de data aceasta, frati vitregi, fiii, baietii din prima casatorie a tatalui biologic al lui Valentin Alexandru si al doilea sot al mamei lui Valentin Alexandru, sotul actual al mamei lui Valentin Alexandru Popescu.
In ce o priveste pe sora lui Vali Dragutul, Ema absolvise liceul de Arte Frumoase, “Tonitza” si era casatorita si avea vreo 3, poate chiar 4 copii cu sotul ei, pe care Valentin il poreclise “Gâgã”, pentru ca nu vroia “sa iasa la munca”, adica sa ajute la vanzarea cartilor.
Asa incat domnul Popescu filozoful, anticarul, tatal Emei, isi ajuta fiica si isi crestea nepotii din munca sa.
Nici Valentin Alexandru Popescu nu mai iesea in fiecare zi sau seara la vanzarea cartilor, intrucat, a spus el, si-a facut o firma si are cativa angajati care il ajuta cu vanzarea cartilor.
Totusi el vindea carti si zilele erau lungi, uneori la orele 10:00 PM, noaptea, anticarii, remarcasem, stateau inca si sperau sa le soseasca vreun client.
Se retrageau destul de tarziu.
Apoi, in fiecare seara, cartile erau stranse in genti si duse la depozit, mi-a explicat Valentin Alexandru Popescu.
A doua zi, incepeau munca de la capat, scoteau cartile din depozit, la strangeau in genti si le purtau pana la standul de la Universitate pe care il deschideau si asezau pe cele cateva rafturi cartile, si de-a lungul zilei, dimineata, la pranz, seara, asteptau trecatorii si sperau sa le trezeasca interesul cu cartile lor.
Imi aminteam ca mai multi ani, in trecut, cand vroiam vreo carte, tatal meu mã indemna sa merg la Anticari.
De obicei, tatal meu nu ma sfatuia nimic.
Cautam mai ales carti de Drept, desigur.
Dar atunci, in perioada studentiei mele, tata m-a sfatuit, mi s-a parut mie, insistent, sa merg la Anticari.
Totusi, tocmai pentru cã mi s-a parut cã tatal meu insistã, eu nu m-am dus la anticari.
De altfel, nici in seara aceea, in care am facut cunostinta cu Valentin Alexandru Popescu eu nu aveam in intentie sa ma adresez anticarilor, mai ales ca aveam cam putini bani la mine.
Valentin Alexandru Popescu era foarte mandru de faptul ca munceste din scoala generala, atunci isi ajuta tatal, pe domnul Popescu, la masuta cu carti, si fiind el asa tanar harnic, ii placea sa isi spuna si “Istetul”.
Valentin Alexandru Popescu era cu adevarat uimitor, el nu exagerase.
Odata mi-a aratat un mic album cu cateva fotografii, in care imi arãta el atunci, era si prima lui sau fosta lui prietena, o fata frumoasa.
L-am intrebat ce s-a intamplat cu ea, de ce nu mai sunt prieteni si el mi-a spus ca se vedeau rar, pana cand dupa cativa ani, nu mai stiu cati, 2 ani ? 3 ani ?, tanara i-a spus dintr-o data ca se casatoreste...cu alt barbat.
Valentin Alexandru Popescu era o natura pe care nu am inteles-o foarte, foarte bine, imi placea de el, dar, iata, mi-a spus o data ca, pentru a obtine nu stiu ce, el a trebuit sa faca “scandal”.
Mi-am spus in sinea mea : “Sper ca nu vrei sa imi faci si mie scandal ? Mie nu imi place scandalul”
Apoi, desi Valentin Alexandru Popescu se prezenta frumos, mi-a spus si ca el este un baiat sarac, aici nu eram de acord cu el.
Am inteles ca munceste din scoala generala, dar nu impartaseam opinia lui, cum cã ar fi un “baiat sarac”.
Totusi, m-a uimit cu un amestec de comportament, cand frumos, cand, ca sa reproduc o expresie pe care am intalnit-o pe pagina de facebook a Misiunii Magadan din Rusia, la un domn din Alaska, care in gluma a spus “hooligan”, cand, putin “hooligan”.
La un moment dat, dupa ce m-a uimit cu anumite lucruri, comportamente, Valentin Alexandru Popescu, mi-a dat telefon si si-a cerut scuze.
Insa si dupa ce si-a cerut scuze si l-am scuzat, nu mai retin bine, cred insa totusi ca am avut ocazia sa il mai reintalnesc odata si mi s-a parut ca el continuã asa, intr-o atitudine nu tocmai...agreabila.
Dar Valentin Alexandru Popescu era un tanar simpatic.
Am fost impresionata de faptul ca munceste de mic, de faptul ca vinde carti in frig, si chiar am plans.
Nu suport sa stea cineva in frig, in plus, in acei ani eram foarte bolnava cu vezica urinara, si mi-am spus : “Cu rinichii mei, cu vezica mea urinara suferinde, eu nici sa vreau, nu as putea sa stau ca acesti oameni sa vand carti in strada !”
Cred ca atunci mi-am dat seama cel mai bine, ce pretioasã este sanatatea !
Si am plans.
Am cautat chiar sa vad daca pe Valentin Alexandru Popescu l-ar putea angaja un anticar intr-un magazin, sa nu stea in frig, ci in magazinele incalzite iarna.
Cand i-am spus lui Vali ca am intrebat la un anticariat din strada Doamnei, ( mai sus de intrarea studentilor, la facultatea noastra de Drept, din Ion Ghica 13, sector 3), cand i-am spus ca am explicat ca am un prieten anticar si ca el vinde carti in frig...
Valentin a inceput sa râdã.
L-am intrebat : “De ce râzi Vali ?”
Valentin mi-a raspuns : “Râd, pentru ca eu ii cunosc pe toti anticarii, i te-ai adresat lui... il cunosc prea bine, ne cunoastem !”
Apoi, Valentin a adaugat : “Dar stii, sa vinzi intr-un magazin inseamna sa platesti o chirie enorma, ori eu nu am acesti bani, plus ca dai banii pe chiria foarte, foarte piperata !”
Lui Valentin Alexandru Popescu ii placeau sporturile, ii placea sa mearga la piscina, la bazin si sa inoate, ii placea cu prietenii lui, mi-a spus ca are niste prieteni buni, sa inchirieze un teren la “Dinamo” si sa joace fotbal.
Intr-o seara chiar si-a sunat prietenii, si nu stiu cum se explicã, dar fiecare i-a explicat ca e ocupat, retinut cu ceva, unul era casatorit si prefera sa ramana cu sotia lui, altul era student si vroia sa invete, altul nu stiu ce facea, lucra, era politist, si tot asa, da, un altul a spus ca nu (mai) are bani pentru terenul de fotbal, si Valentin i-a spus ca plateste el contributia acestuia, ca a mai procedat astfel si in trecut.
Odata, Valentin Alexandru Popescu mi-a citit cateva poezii dintr-o carte noua, a Emiliei Lungulet.
In general insa era un tanar destul de nerabdator, repezit, in acelasi timp linistit si impulsiv, cu greu pot descrie acest amestec de firi care se regaseau in el.
Era insa, uimitor...
Valentin Alexandru Popescu avea camera sa plina de carti, cum altfel ?
Interesant este, cand l-am intrebat daca are si carti de Drept, caci nu vedeam niciun titlu, mi-a raspuns scurt : “Carti de Drept nu am”.
In schimb, avea carti de Medicina si cum, necum, parea ca stie toate cartile care din trecut pana in prezent si pe cele care apareau zi de zi pe piata in librarii.
Pentru ca, in anticariatele cu carti putem gasi si carti noi, din acelea care se afla in librarie in acelasi timp, probabil unii isi cumpara o carte noua, o citesc si apoi o duc la Anticari, si o lasã acolo sa fie vanduta.
Interesant este cã... dar nu mai stiu cum a pornit discutia, de la el, de la mine ?
Poate Valentin Alexandru a fost acela care m-a intrebat ce credintã, ce religie am ?
I-am spus ca sunt ortodoxã.
Valentin Alexandru – insa, iata, ca sa fiu sincera, eu il “suspectam” putin ca este capabil sa spuna si lucruri neadevarate, pentru a impresiona ! – mi-a raspuns ca si el este ortodox, si ca, de aceea s-a imprietenit cu mine, pentru ca sunt ortodoxa, altfel nu se imprietenea.
Mi-am spus in sinea mea ca acest lucru nu imi place prea tare, mai ales cã eu, desi sunt botezata ortodoxa, imi place mult religia catolica in care am fost crescuta in primii mei ani de viata, eu chiar pot spune pe drept cuvant cã sunt si catolica.
Pe urma, cu alta ocazie, peste un timp, m-am aflat cu Mihaela Milos la Spring Time, unde ne-am intalnit cu Valentin Alexandru ( in aceeasi zi, dar cu cateva ore mai devreme, trebuia sa ma intalnesc la Spring Time in strada Academiei cu Valentin, insa el nu a venit, lucru care nu mi-a placut deloc ! ) sosit, intamplator, sa manance si el ceva.
Valentin Alexandru vorbea la telefon cu un prieten al lui si l-a numit pe acela : “Abele !”, “Da, Abele, dar...”, spunea el la telefonul mobil.
Acasa i-am povestit mamei mele care mi-a spus cã cine stie, ar putea fi de vreo credintã din aceasta precum penticostal, adventist, pentru ca acestia se boteaza cu nume precum “Abel”.
Acuma insa, nu mai stiu ce mi-a spus Valentin despre sora lui Ema, nu stiu, poate ca nu voi spune acum ceva corect, insa nu cumva imi spusese cã Ema sau sotul ei sunt de vreo credintã din aceasta precum penticostal sau adventisti ?
Insa nu mai tin minte.
Totusi, este posibil ca Valentin Alexandru sa imi fi spus acest lucru, imi povestise ca sora lui, sotul ei si copiii lor, locuiesc intr-o vila in alt cartier, undeva prin Colentina.
In camera lui, Valentin Alexandru isi intinsese, mare, drapelul României, rosu, galben si albastru, peste rafturile pline cu carti.
In dupa-amiaza in care Valentin Alexandru Popescu a discutat cu mine despre credintã si religie, ei bine, atunci, si chiar in momentul acela am scos un Rozariu si i l-am oferit cadou, i-am spus ca as vrea sa il pastreze, sa il tina in camera sa, sau asupra sa.
Dar ce Rozariu era acela pe care i l-am oferit ?
Fratele meu, cu mai multi ani in urma, isi cumparase prima lui masina, o masina care apartinea se pare, unui politist din cartierul nostru Drumul Taberei si el circulase mult cu ea, masina chiar nici nu arãta nouã, dimpotriva.
Dar fratele meu o cumparase pentru ca, se pare, il cunostea pe proprietarul masinii Oltcit prin cineva, si odata cu masina, proprietarul ii vanduse si Rozariul care statea agatat de oglinda retrovizoare ( asa se numeste, nu ? ), oglinda aceea din interiorul masinii care este asezata exact la mijloc, intre scaunul soferului si scaunul de langa sofer, din fata.
Cand fratele meu, in anii trecuti, ma luase pentru prima data la o plimbare cu masina lui, prima lui masina ! – eu am remarcat imediat Rozariul care atarna suspendat, destul de lung, fin, finut, subtire, dar rezistent, si l-am rugat sa mi-l dea mie.
Silviu mi-a dat mie Rozariul pe care il doream.
Acest Rozariu care ma atrasese era confectionat din fosfor, deci la lumina zilei parea translucid, semi-transparent, era de culoare precum fosforul, mai mult alb in lumina zilei, era lung, era fin, era subtire, si Crucea la capatul rozariului erau lunga, era fina, era subtire.
Imi placea pentru ca, in anii copilariei mele, mama mea imi aratase cateva obiecte mici din fosfor, pe care le avea ea insasi de cand era un copil.
Astfel mama mi-a dat obiectele de fosfor din copilaria ei, acestea erau : un vapor din fosfor, care se incãrca puternic la lumina si imprastia o lumina verde intensa, in intuneric, oh ! mai era ceva si nu imi amintesc acum.... sigur mai era ceva, imi voi aminti si voi reveni.... voi scrie...
Vaporasul din fosfor al mamei.... era ca o brosã.
Si acum, dintr-o data, cand Silviu prin anii 2000 isi cumparase Oltcit-ul sau de culoare alba, in interiorul sãu am descoperit Rozariul, mai erau cred o icoana, mai era ceva, dar cred ca a pastrat fratele meu.
Eu am fost multumita sa capat Rozariul din fosfor.
De atunci, mai tarziu, peste alti ani, cand eram studenta incepusem sa il port in geanta mea.
Rozariul il tineam insa mai ales acasa, imi placea mult sa il privesc noaptea cand tarziu de tot, stingeam lumina, era asa verde si stralucitor si viu....
Prin urmare, in dupa-amiaza aceea, cand Valentin Alexandru m-a intrebat daca sunt ortodoxa, parca chiar asa m-a intrebat, in mod direct, eu am simtit impulsul sa scot Rozariul meu din geanta si sa i-l ofer lui Valentin.
Valentin era asezat la biroul din camera sa, si statea la calculator.
Ma intreba, vorbeam si eu ii povesteam... ii placea sa ma asculte.
Valentin s-a intors spre mine, caci nu stiu ce cauta pe internet, m-a privit si m-a intrebat : “Dar ce ti-a venit acuma, cu chestii dintr-astea ? Nu vreau sa imi dai nimic !”
Iar eu i-am spus cã nu ii dau nimic, ii ofer un Rozariu frumos, intrucat mi-a spus ca e credincios si de aceea as vrea sa il pastreze.
Se apropia atunci Crãciunul....
Valentin Alexandru Popescu vorbea la telefon cu tatal lui, (sau cu mama lui ?), ii spunea ca “Am cunoscut si eu o fatã si nu vreau sa merg cu masina mea sa luãm porcul tãiat, cã miroase pe urmã a sânge de la porc si trebuie sa curãt masina...”
Mi-a spus cã vor pleca la tara, undeva, sa taie porcul pentru Craciun.
Craciunul anului 2008.
In general, cam asta a fost.
Dupa un timp insa am incetat sa ne mai intalnim.
Apoi au trecut Craciunul, Anul Nou, a inceput anul 2009.
Nu ne mai intalneam deloc.
Prin primavara 2009 Valentin Alexandru Popescu mi-a dat telefon.
Cred ca trecuse de 1 Martie 2009, trecusera mai multe zile, poate ca eram in 8 Martie 2009 cand Valentin Alexandru a insistat sa ne intalnim.
Mi-a oferit atunci un martisor, o gargarita ( a ladybird ) rosie, avand alaturi lipita de ea, o floricica mica albastra.
Am asezat-o pe un lant pe care il cumparasem cu o Cruce frumoasa.
Totusi nu purtam Crucea aceea, imi placuse si o cumparasem, dar era un obiect de podoaba mai mult, era cumparata din magazinul Kenvelo de la Universitate, care se afla exact langa intrarea in libraria Mihai Eminescu atunci.
De obicei port cruci simple, dar nu ca obiecte de podoaba.
Si port Crucea Catolica, desi am, si am purtat-o, si crucea ortodoxa.
Si am si Rozarii, cumpãrate chiar din Biserica Catolica sau de la libraria “Sfantul Iosif”, de langa Catedrala Sfantul Iosif din Bucuresti.
Dupa ziua aceea de primavara, cred, asa a fost ?....
Stiu, da, asta stiu, nu m-am mai intalnit cu Valentin.
Insa el mi-a telefonat, sa fi fost prin 2010 ? de acum.... si a insistat din nou sa ne vedem.
Ne-am si vazut, dar nu stiu, ceva nu era ok cu el, nu imi placea cum se purta, ca sa fiu directa si sincera.
Asa incat pot spune cã asta a fost.
Valentin Alexandru, am scris mai sus, ma uimea, era deosebit, l-am privit cu uimire si m-am intrebat : “Ce interesant ! Oare cum de s-a intamplat ca te-am cunoscut, la fel de bine se putea sa nu te cunosc niciodata... !?”
Daca cineva crede in minuni, sau lucruri pe care nu le intelegem dar care se petrec, atunci, in prezenta lui Valentin Alexandru se intamplau minuni.
Totusi, Valentin “dragutul”, “istetul”, si in acelasi timp spun eu “scandalagiul”, “the hooligan”, daca ar fi fost sa fii un inger, Valentin, cum ai fi fost tu ?
Un inger bun, in intelesul meu, nu este scandalagiu, nu este hooligan, intotdeauna vorbeste frumos, se poarta frumos, si in prezenta ta si in absenta ta.
Tu cum erai Valentin ?
Intr-o seara, Valentin mi-a citit poezii de Emilia Lungulet, am mai scris aceasta, a trecut timpul si vroiam sa plec acasa.
I-am spus ca am ramas destul timp cu el in seara aceea si ca a doua zi am cursuri la facultate, apoi cand sa ma ridic de pe marginea canapelei, am vazut cat de sifonati erau pantalonii mei din stofa neagra, subtire.
I-am privit nemultumita, mai ales ca eu adorm – de regula – tarziu, insa niciodata nu imi e usor sa ma trezesc devreme...
“Maine”, - mi-am spus eu in sinea mea – “va trebui sa ma scol si mai devreme ca sa imi calc pantalonii, nu pot merge asa la facultate la curs, nu imi place...”
Adevarul este ca, nu stiu de ce, dar inima mea dimineata nu functioneaza bine.
Imi e greu sa ma scol prea devreme, insa pot ramane invata sau munci pana tarziu noaptea.
In clipa aceea, cand ma gandeam asa in sinea mea, m-am ridicat de pe canapea si inca priveam sa vad “dezastrul”, pantalonii mei sifonati, imi place sa am hainele calcate frumos si sa se mentina cat mai bine peste zi, in clipa aceea insa, cand eram in picioare, Valentin a privit spre mine si a vazut ce nemultumita sunt, si cand dupa ce l-am privit si eu, am spus : “Acuma, uite, va trebui sa imi calc maine pantalonii !”, dar in acel moment, ...stupoare !
Pantalonii mei nu mai erau deloc, dar deloc sifonati, nicio cutã, nimic !
Sa fiu sincera, am respirat usurata, iar Valentin a spus :
“Si acum hai sa te conduc acasa cu masina, doar nu te las singurã !”
Era o ora tarzie.
Sa fi fost orele 10:00, 11:00 PM....
In alta zi, Valentin Alexandru m-a invitat in camera lui cea plina cu carti, desigur mergeam impreuna cu el....
Cand am intrat in camera era foarte frig, un imobil din acela vechi de ani, o vila din acelea care au fost candva, nationalizate de comunisti, iar Valentin locuia cu chirie intr-o camera....
Era cumplit de frig, in camera se afla o sobã cu gaze, stinsa la ora aceea.
Dupa catva timp, am exclamat : “Ce frig este in vilele astea vechi ! Brr... !”
Iar Valentin, care se afla langa mine, iar soba se afla la cativa metri mai departe de biroul lui Valentin ( acela cu calculatorul, cu PC-ul ) mi-a spus : “Am aprins focul in sobã !”
Am vrut imediat sa ii raspund prompt : “Cum asa ? Cand l-ai aprins ? Abia am intrat si focul e stins in sobã !? Nici nu te-ai apropiat de sobã !”
Si am privit pe cand formulam intrebarea mea in gand, instantaneu spre sobã...
Imaginati-va cã soba era aprinsã si din interiorul ei, se zarea flacara albastra, galbena....
Mi-am spus : “Acum cunoscut un tanar, un baiat paranormal, dar, mai degraba un inger !”
Este bine insa sa intampinam minunile, asa cum vin ele...
Objet :
|
Tr : vali- silviu
|
De :
|
Olivia Marcov
|
À :
|
Nicoleta Cadichian, Leon Zagrean, Iulia Motoc, Florin Munteanu.
|
Cc :
|
|
Cci :
|
|
Date :
|
Mercredi 29 janvier 2014 16h48
|
----- Mail transféré -----
De : Olivia Marcov <...>
À : VALENTIN ALEXANDRU POPESCU VALI DRÃGUTUL <...>;
Envoyé le : Vendredi 6 mars 2009 22h07Objet : vali- silviu
ma intrebai cum e silviu iti trimit cateva fotografii cu el ; e fratele meu.
Olivia.”
|