Presedinti americani. Franklin Delano Roosevelt ( 2 )

Cei mai buni specialisti sunt consultati si li se pare foarte probabil ca Franklin Delano Roosevelt nu va mai merge niciodata.

Nu va putea nici macar sa stea in picioare. Va avea nevoie de ajutor intreaga viata pentru treburile cele mai simple ; sa se aseze, sa se ridice, sa se culce, sa-si faca toaleta, sa urce sau sa coboare o scara.

Din gura lui nu iese niciun vaiet. Niciun geamat. Nicio nota de disperare sau de panica. Doar va face exercitii pentru a-si dezvolta partea superioara a corpului, toracele si bratele. Si, dupa multe stradanii, va reusi sa se aseze in pat. I se vor instala in jurul taliei centuri ortopedice, legate la tocul incaltamintei si la genunchi.

Este foarte obositor. El isi continua, cu toate acestea, gimnastica sa, tortura sa. A gasit mijlocul de a glumi cu apropiatii : “ Sigur, dinspre partea picioarelor nu prea merge, dar, in privinta umerilor, Jack Dempsey ( celebru campion american, detinator al titlului de campion mondial la categoria grea in perioada 1919 – 1926 ) ar fi gelos.

Mama sa, in continuare autoritara, incearca sa il “ tempereze “ si sa il faca a intelege ca ar fi mai bine pentru el sa ramana izolat pe vecie in luxosul sau apartament din Hyde Park.

Nu este parerea lui Eleanor Roosevelt care a inteles imediat ca salvarea pentru sotul sau era actiunea si continuarea carierei politice.

Eleanor va deveni, dupa cum o spune el, “ gura sa si urechile sale “.

Cei doi cred in superioritatea spiritului asupra materiei si, in ciuda nenorocirii, ambianta in jurul lor nu este sinistra.

Roosevelt si-a pastrat, mai mult, si-a rafinat umorul si aceasta va fi una dintre trasaturile caracteristice ale persoanei sale pana la sfarsitul vietii.

Intr-o zi, la Casa Alba, el o primeste pe doamna Chang Kai-Shek ( este vorba despre conducatorul nationalistilor chinezi invins de trupele lui Mao, cel care a instaurat comunismul in China ).

Ne aflam in 1943. Razboiul este in toi, insa sotia generalului chinez ramane o persoana foarte constienta de rangul sau. La plecarea de la un dineu, imperiala, ea paraseste masa si ii declara lui Roosevelt : “ Este inutil sa va ridicati “. Suras larg al presedintelui : “ Draga mea fetita, chiar daca as fi vrut, mi-ar fi fost imposibil “.

El va accepta deci sa fie transportat aproape peste tot intr-un fotoliu rulant, cu centuri si cu carjele sale.

Nu vorbeste niciodata despre handicapul sau, sau foarte rar, atunci cand se insista pentru a se afla daca rezista intr-o situatie sau in alta.

“ Stiti, raspunde el, daca v-ati fi petrecut doi ani intr-un pat incercand sa va miscati degetele de la picioae, dupa aceasta, totul vi se va parea usor “.

Incercarea, enorma, l-a inaltat.

A devenit mai mare decat statura lui, in scaunul rulant, cu eternul sau suras arborat pe buze.

S-a schimbat. Nu ii mai este teama de nimic. A devenit mai altruist. Orizontul sau personal s-a largit, s-a multiplicat. A avut timp in timpul acestor zile nenumarate sa se gandeasca. Si, mai ales, sa se gandeasca la altii.

In 1924, Roosevelt se va reintoarce la politica. Pe 26 iunie, pronunta un discurs la Conventia Democrata.

Evenimentul a avut loc la Madison Square Garden. Roosevelt cere sa fie ridicat din scaunul sau rulant si singur, cu pretul unui imens efort, reuseste sa urce cele zece trepte cae il despart de pupitrul rezervat oratorului.

Nu se urca pe scara, ci escaladeaza, se catara si, atunci cand ajunge la capatul calvarului, este epuizat. Fata ii este vanata. Si apoi, instalandu-se in fata pupitrului, il lumineaza un minunat suras si isi da capul pe spate ca mai inainte, in ceea ce parea adesea ca fiind o poza ostentativa si putin snoaba.

Membrii Conventiei il vor aplauda timp de o ora si treisprezece minute, frenetic.

In fond, prin intermediul lui Roosevelt, ei tocmai experimenteaza toate angoasele celor sanatosi in fata unui om care se bate si dispretuieste suferinta. Impune respectul.

Cativa ani mai tarziu, este ales guvernator al statului New York, iar alegatorii il ridica la cer, chiar daca partidul sau incepe a descoperi ca, pentru Roosevelt, el nu este decat un instrument.

Devine de neoprit in cursa spre Casa Alba, in 1932.

Marea Criza i-a lovit in plin pe locuitorii New York-ului, ca si pe altii, iar Roosevelt se inhama la treaba.

El va fixa marile directii ale filosofiei sale politice intr-un discurs pronuntat in data de 28 august 1931. “ Ce este un Stat si la ce serveste el ?  se intreaba el. Este reprezentarea legal constituita a unei societati organizate, compusa din fiinte umane, create pentru ele, pentru protectia si pentru bunastarea lor ... Datoria  Statului fata de cetatean este aceea a servitorului fata de stapanul sau ... Datoria centrala a Guvernului este de a veni in ajutorul cetatenilor victime ale unei adversitati, astfel incat ei nu pot accede la necesitatile de baza ale existentei fara ajutorul altora “.

Iar in Statul New York, Roosevelt va face ceea ce predica : ameliorarea conditiilor de munca, pensie pentru persoanele in varsta, ajutoare agricultorilor faliti, ajutoare pentru angajare, cresterea cu 50 % a impozitului pe venit, pentru a-i ajuta pe cei mai saraci si infiintarea de santiere colective pentru a le da de munca somerilor.

Pentru timpul sau, Roosevelt este considerat, in mediile conservatorilor, un radical periculos, un emul al lui Karl Marx.

Filosofia sa este simpla : America este in criza. Pentru a face fata, trebuie curaj si imaginatie. In orice caz, “ trebuie incercat ceva “.

Sa nu uitam ca acest promotor al umanitarismului este un mare burghez cu o avere colosala si care nu traieste in lipsuri.

Ceea ce i-a adus multe critici, mai ales atunci cand sotia sa, cu cativa ani mai inainte, s-a lansat cu energie in economii pentru a participa la efortul de razboi promovat de Guvern.

Eleanor, candida, va acorda New York Times un interviu care va starni rasete si sarcasme in intregul Washington.

Articolul din Times decrie cum doamna Roosevelt, ca o buna gospodina, face ea insasi cumparaturile, cum se asigura ca bucatarii nu risipesc hrana, cum servitoarea insarcinata cu lenjeria este rugata sa economiseasca sapunul si cum fiecare angajat al casei este rugat sa faca sugestii pentru a valorifica resturile.

Concluzia lui Eleanor : “ Cerandu-le celor zece servitori angajati in casa sa ma ajute, cred ca am reusit sa fac adevarate economii “.

F.D.R. citeste Times, isi ia cea mai frumoasa pana si ii scrie sotiei sale care este in vilegiatura pe insula Campobello. “ Ultima ta campanie de presa constituie o lovitura de senzatie. Sunt mandru de a fi sotul celei care tocmai a inventat teoria milionarului econom. Daca vrei, ai putea sa pui sa se faca o fotografie familiei, celor zece slujitori si resturilor de mancare pe care ati putut sa le economisiti la masa. O sa fac sa apara fotografia in Sunday Times “.

Trebuie sa spunem ca relatiile lui Roosevelt cu mijloacele de informare sunt uneori agitate. De altminteri, el va alege, devenind presedinte, sa isi transmita el insusi mesajul si sa i se adreseze direct publicului american la radio.

In fiecare saptamana va face “ o sueta la gura sobei “ si va informa tara despre evenimentele importante. Ceea ce nu este intotdeauna pe gustul jurnalistilor politici.

Pe data de 8 decembrie 1934, dupa traditiei, Grindiron Club din Washington il invita pe presedinte sa vorbeasca in fata jurnalistilor acreditati la Casa Alba.

Primul orator, H.L. Mencken, este un inversunat anti-New Deal care nu mai poate de bucurie pentru ocazia avuta. Atunci cand Roosevelt ia, la randul sau, cuvantul, se lanseaza intr-o lunga diatriba contra presei americane, atat de violenta incat asistenta este incremenita de mirare.

“ Jurnalistii americani, afirma presedintele, sunt stupizi si ignoranti. Ei sunt atat de ignoranti, incat ar reusi cu mare greutate sa treaca examenul de admitere al celei mai putin prestigioase universitati “.

Pe masura atacului lui Roosevelt, fata lui Henry Mencken se face stacojie, iar ambianta din sala este din ce in ce mai glaciala.

Pana cand reporterii prezenti inteleg ca presedintele este doar pe cale sa citeasca extrase dintr-o carte, Jurnalismul in America, semnat de un anume Henry Mencken.

In vara anului 1932, Roosevelt intra in arena si este desemnat de catre Conventia Democrata ( care se tine la Chicago ) in cursa pentru Casa Alba.

Rupand cu traditia, candidatul se prezinta in fata delegatilor si i se adreseaza poporului american.

“ Ma angajez in fata voastra, ma angajez sa va propun “ o noua impartire “. Aceasta este mai mult decat o campanie electorala, este o chemare la arme. Am nevoie de ajutorul dumneavoastra, nu doar pentru a castiga alegerile, ci pentru a invinge in cruciada care va reda America poporului sau “.

Pe jumatate paralizat, handicapat in fotoliul sau rulant, Roosevelt isi face campania in mod magistral. Va efectua patruzeci de mii de kilometri de la Est la Vest, de la Nord la Sud si, ca un bun politician, nu va da niciodata inapoi, nici in fata incoerentelor din programul sau, nici in fata atacurilor contra adversarului sau, Hoover.

Roosevelt este ales, insa, in timpul celor patru luni de interimat, situatia se mai degradeaza. Tara numara cincisprezece milioane de someri, iar sistemul bancar ameninta sa se prabuseasca definitiv. Cozile sunt din ce in ce mai lungi in fata supelor populare.

In acest timp, Roosevelt reflecteaza si refuza sa il ajute pe Hoover.

El ramane neutru si se straduieste sa defineasca cu precizie ceea ce va fi “ New Deal “.

Scapa dintr-un atentat pe 14 februarie 1933, dupa ce tocmai rostise un discurs in Florida. Mai multi membri ai anturajului sau sunt raniti, printre care Anton Cermark, primarul din Chicago, care se va stinge din viata din cauza ranilor, o saptamana mai tarziu.

Tragatorul se numeste Giuseppe Zangara. Este zidar. Le poarta o ura patologica tuturor persoanelor oficiale si mai ales celor bogati. In timpul atentatelor, Roosevelt nu isi va pierde calmul niciun moment, ceea ce ii impresioneaza pe martori si opinia publica.

Pe 4 martie 1933, Roosevelt isi pronunta discursul inaugural, pe scarile Capitoliului : “ Este momentul adevarului. Aceasta mare natiune va supravietui si va prospera. Singurul lucru de care am putea sa ne temem este teama insasi, teama fara nume, fara motiv, fara justificare, care ne paralizeaza eforturile si transforma o inaintare in retragere.”

Politica este arta de a comunica, de a face sa creada, de a da un elan si o speranta, mai ales atunci cand situatia este pe muchie de cutit, dar o singura data, omul care a purtat aceasta speranta, omul care a castigat alegerile, se regaseste fata in fata cu el insusi.

Va putea el sa cucereasca viitorul, in intervalele pe care le-a definit el insusi ? Isi va putea duce la indeplinire promisiunile ?

Franklin Delano Roosevelt se regaseste singur, in aceasta seara de 4 martie 1933, in biroul sau nou-nout din Casa Alba. Este asezat in fotoliul rulant. Este vreme frumoasa deasupra Washingtonului. Sotia si copiii sunt plecati pentru a participa la festivitati, mai ales la diferitele baluri de inaugurare care au fost organizate in capitala.

Biroul Oval a fost parasit cu cateva ore mai devreme de catre un barbat dezamagit, care are sentimentul de a fi fost tratat nedrept, ca nu a fost inteles.

Se afla acolo o biblioteca, dar este pustie. Se gaseste un birou.

E complet golit. Nu exista nici macar o foaie de hartie in vreun sertar. Peretii sunt goi. Roosevelt se simte parasit de oameni. Hoover nu a fost corect, si aceasta de la infrangerea sa la alegeri in luna noiembrie a anului precedent.

S-a intalnit cu adversarul sau la o saptamana dupa victoria sa, in acelasi birou. Au discutat, cum s-ar  spune, despre ceea ce ar fi fost bine de facut pentru America ce se afunda in abis.

Vorbesc mai ales despre datoria din primul razboi mondial, pe care Europa, la capatul puterilor, nu o poate onora.

America in criza trebuie sa stearga aceasta datorie cu o trasatura de condei ?

Hoover, de fapt, nu i se adreseaza niciodata in mod direct presedintelui ales. El prefera sa ii vorbeasca asistentului sau, Raymond Moley. Asta nu este de inghitit : Roosevelt se straduieste sa considere ca Hoover, chiar daca este lipsit de perspectiva, chiar daca s-a informat gresit, este un barbat amabil, curtenitor si doritor sa faca servicii. Roosevelt se arata deci sociabil si conciliant.

El da adesea din cap, ca pentru a-l incuraja pe Hoover in discursul sau. Insa neintelegerea intre cei doi oameni este totala. Iar Hoover nu va intelege niciodata cum de Roosevelt nu il sustine public.

In timpul a patru luni lungi, pana ce Congresul hotaraste sa scurteze interimatul la jumatate, Roosevelt se va abtine sa-l critice public pe presedintele care paraseste functia.

In preziua predarii puterii, familia Hoover primeste familia Roosevelt la ceai, in salonul rosu. Iar Roosevelt pledeaza sa se inchida bancile din tara, pentru a se reforma total sistemul bancar.

Hoover considera ca este un demers total eretic.

 “ Daca nu aveti taria sa o faceti, ii spune Roosevelt, ma voi insarcina eu de aceasta, chiar de maine “.

Cateva ore mai tarziu, guvernatorii de stat din New York si Illinois comanda inchiderea bancilor. In ziua urmatoare, treaba este facuta pe ansamblul teritoriului american.

Este ziua investiturii lui Roosevelt si, in masina care ii conduce la Capitoliu, Hoover nu ii adreseaza niciun cuvant.

Singur, in Biroul Oval, pe cand Washingtonul petrece pentru a sarbatori sosirea lui la putere, Roosevelt reflecteaza.

A doua zi dimineata, reuseste sa gaseasca doi asistenti in birourile de la Casa Alba si dicteaza : Congresul Statelor Unite este chemat in sesiune extraordinara. Iar bancile americane vor ramane inchise timp de patru zile. Tocmai salvase tara de la dezastru.

( Istoria Casei Albe, Cap.12, Franklin Delano Roosevelt, Ed. Pro Editura si Tipografie, Bucuresti, 2008 )

Presedinti americani. Franklin Delano Roosevelt ( 1 )

Westchester County, nu departe de New York, este un sector rezidential, rezervat oamenilor bogati.

Se gasesc acolo mai degraba republicani decat democrati, mai ales in anii care urmeaza Marii Crize. Acolo este o gara pentru a ajunge in Manhattan. Si se afla un chiosc unde se gaseste presa de fiecare zi.

In fiecare dimineata, un calator, cu aerul unui om de afaceri, se grabeste la chiosc inainte de a lua trenul sau pentru periferie.

In fiecare zi, ii da un sfert de dolar vanzatorului si ia New York Herald Tribune.

Priveste rapid prima pagina si da inapoi ziarul. Ia trenul spre New York.

Procedeaza in aceeasi maniera in fiecare zi ; intr-una dintre zile, vanzatorul de ziare nu mai rezista.

Il intreaba pe acest calator grabit, de ce se multumeste sa priveasca in fuga pe prima pagina, inainte de a se descotorosi de cotidianul pe care tocmai il cumparase.

Barbatul ii raspunde ca nu se intereseaza decat de rubrica necrologica. “ Dar este cu mult mai departe, e la pagina douazeci si patru “, ii raspunde vanzatorul. “ Da, insa ticalosul care ma intereseaza o sa apara pe prima pagina in toate ziarele “.

“ Ticalosul “ este Roosevelt, Franklin Delano Roosevelt, cel de-al treizeci si unulea presedinte al Statelor Unite.

Caci nu exista aici jumtate de masura. Pe F.D.R. il iubesti, il adori sau il urasti.

Roosevelt era perfect la curent cu aceasta stare de lucruri, iar aceasta il lasa perfect indiferent.

Cu exceptia situatiei in care se legau de sotia sa.

Dar banda sa desenata preferata era aceea in care se vedea o fetita alergand, ingrozita, spre mama sa, in fata unei case extrem de sic. “ Mama, mama, Wilfred tocmai a scris un cuvant urat. “ Si, pe trotuar, trasat cu creta, se poate citi : “ Roosevelt “.

In orice caz, acest om este singurul care sa fi fost ales de patru ori la Casa Alba si, chiar daca va muri la cateva luni dupa ultima sa alegere, aceasta arata destul de clar ca avea in spatele lui, spre a-l sustine, o multime de americani.

Intr-o asemenea masura incat Congresul, dupa moartea lui, va hotari ca, in viitor, Constitutia Statelor Unite nu va mai autoriza pe nimeni sa petreaca mai mult de opt ani la Casa Alba.

Doisprezece ani si patru zile.

Nimeni, in intreaga istorie a Statelor Unite, nu si-a inspirat atat de mult concetatenii.

Pentru dusmanii sai era un soi de capcaun, de dictator, de comunist care a distrus idealul american. El si-a impins chiar tara in cel de-al doilea razboi mondial, aceasta pentru a i se vinde lui Stalin.

Pentru altii, este un om mare, un om care a sarit in ajutorul celor saraci si a celor oprimati si chiar el este acela care a salvat America de pericolul bolsevic scotand tara din Marea Criza.

De asemenea, el este acela care a contribuit la victoria Aliatilor contra fascismului si tot el a asigurat pacea lumii nascocind Organizatia Natiunilor Unite.

Prieten sau dusman, un lucru este sigur : Roosevelt a produs o adevarata revolutie, atat in economie, cat si in societate. El a facut-o prin forta vointei, el, care este handicapat de ani de zile si care nu se deplaseaza decat in scaun rulant.

La moartea sa, omagiul va fi imens, ca si cum americanii, si ei, ar fi fost morti un pic.

Roosevelt s-a nascut cu “ o lingurita de argint in gura “, dupa cum se spune. Familia sa s-a instalat la Dutchess County, in Nordul statului New York.

El este fiul unic si mult-iubit de James si Sara Roosevelt.

O viata privilegiata il asteapta. Tatal este, deja, membru al Partidului Democrat, ceea ce, date fiind rangul sau, averea, clasa sociala, ii socheaza putin pe vecinii sai.

El nu si-a schimbat orientarea decat timp de cativa ani, atunci cand Teddy Roosevelt a fost presedinte. Este un parvenit. De departe, totusi.

Sunt putine amintiri despre tatal sau.

In schimb, mama sa, Sara, este o personalitate puternica.

Este o mama abuziva, in sensul ca ii controleaza intreaga viata tanarului Franklin, in care va continua, pe parcursul intregii sale vieti sa se amestece.

In asteptarea destinului sau, tanarul Roosevelt traieste ca in Rai.

In ciuda autoritarismului mamei, el se bucura de privilegiile acordate celor foarte bogati. Si, bineinteles, isi va face studiile la Harvard.

Inainte de aceasta, are guvernante, profesori particulari si este invatat sa danseze, sa vaneze si sa calareasca.

Nu este, cu toate acestea, totalmente afectat de acest mediu.

Citeste mult, mai ales Mark Twain, pe care il adora.

Iubeste cu pasiune marea si vapoarele.

La Harvard, locuieste intr-un apartament pe care l-a ales el si pe care mama l-a reamenajat cu multa cheltuiala.

Este inalt, este baiat frumos si place.

Tatal sau moare pe cand el se afla la universitate si, dincolo de suferinta pe care o resimte, tanarul Franklin Delano se regaseste deodata foarte bogat.

Si apoi, in campus, o descopera pe verisoara sa, Eleanor Roosevelt, nepoata preferata a fostului presedinte, Theodore Roosevelt.

Cei doi isi descopera multe lucruri in comun si, in ciuda opozitiei inversunate a mamei sale, Franklin Roosevelt se hotaraste sa o ia in casatorie.

Ceremonia are loc pe 17 martie 1905.

Vor avea sase copii, printre care un baiat care nu va trai decat sapte luni.

Chiar si progenitura sa se va arata exceptionala : Anna, cea crancena, care il va insoti pe tatal ei la Yalta, James, viitorul sau asistent la Casa Alba, Elliot, care va refuza sa mearga la Harvard si se va ocupa de cresterea animalelor, Franklin Junior, care va deveni avocat, si John, care va alege afacerile si, culmea impertinentei, se va inscrie in Partidul Republican.

Nu sunt niste copii usor de crescut si tatal lor va plati, din timp in timp, pretul politic, in functie de nazbatiile lor, de divorturile lor, de  incercarile sortii.

Insa familia Roosevelt este toleranta.

Politica intra repede in orizontul cuplului Roosevelt, ceea ce ii va face cel mai mare bine lui Eleanor, care, pana atunci era, mai degraba, timida si rezervata.

Roosevelt va deveni adjunct al Ministrului Marinei in timpul primului razboi mondial si va fi chiar observator al US Navy in timpul lucrarilor Tratatului de la Versailles.

Devine avocat la New York si duce viata alesilor sortii.

Este frumos, este puternic, este bogat, are o familie si totul merge de minune.

In august 1921 totul se prabuseste.

In timp ce practica sportul cu vele in week-end, cade in apele inghetate ale Atlanticului, iar socul este sever.

A doua zi, acosteaza pe o insula si ajuta la stingerea unui foc in padure.

Pentru a se racori, se hotaraste sa faca baie si, inca o data, raceste.

Trebuie sa ramana la pat.

Douazeci si patru de ore mai tarziu, are febra si nu se mai poate ridica.

Picioarele refuza sa il mai poarte. Paralizeaza. Este chemat un doctor, care constata o raceala puternica.

Un altul, consultat, prescrie masaje.

Cateva zile mai tarziu, se decide a fi chemat un specialist la capataiul celui bolnav : Roosevelt este atins de poliomielita.

Are treizeci si noua de ani.

Sufera.

Nu poate suporta nici macar greutatea cuverturilor pe picioare. Trebuie sa-i fie bagate in gips membrele inferioare. Medicul este impresionat de reactiile pacientului sau.

El nu se plange niciodata. Este curajos, vrea sa se vindece.

Cu toate acestea, este constient ca viata sa tocmai a luat o intorsatura. Incearca doar sa nu fie distrus de disperare.

( Istoria Casei Albe, Cap.14, Franklin Delano Roosevelt, Ed.Pro Editura si Tipografie, Bucuresti, 2008 )

Presedinti americani. Theodore Roosevelt - ultima parte

Pentru a face sa-i treaca timpul, candidatul nefericit pleaca in expeditie in Amazonia.

Se reintoarce cu rani si cu o febra puternica.

Insa razboiul izbucneste in Europa, iar Roosevelt isi roade fraul. El ii cere presedintelui Wilson sa inroleze voluntari pentru a merge sa se bata contra Armatelor Kaiserului.

Wilson refuza. El considera ca Roosevelt este prea inaintat in varsta si ca modul in care se comporta l-ar face complet ineficient pe campul de bataie.

Roosevelt il va urmari, razbunator, si, dupa razboi, va face sa esueze, cu ajutorul lui Henry Cabot Lodge, proiectul sau de Societate a Natiunilor.

In orice caz, nu toata lumea ii impartaseste parerea lui Wilson despre capacitatile batranului Teddy Roosevelt.

Mii de tineri americani se ofera voluntari pentru a se inrola sub comanda sa.

Iar Georges Clémenceau, prim-ministrul francez, ii va scrie lui Wilson : “ In Franta, un singur nume rezuma toata frumusetea unei interventii americane. Si trebuie sa stiti, domnule presedinte, ca nu putini soldati francezi se intreaba astazi : “ Unde este Roosevelt ? “ Trimiteti-l pe Roosevelt. Aceasta le va incalzi sufletul. “

Pe 4 iulie 1917, pe cand primele trupe americane sosesc in Franta si defileaza pe strazile Parisului, multimea ii aplauda frenetic pe “ Teddies “.

Cei patru fii ai lui Roosevelt se vor angaja in razboi si tatal lor simte pentru aceasta o mare mandrie. Pana cand fiul sau adorat, Quentin, care serveste in Aviatie, este omorat in lupta, in 1918.

Roosevelt nu isi mai revine.

De aceasta data, batranul urs este grav ranit.

Sanatatea sa se subrezeste cu repeziciune si moare pe 5 ianuarie 1919.

Fiul sau, Archie, in permisie in tara, le trimite o telegrama fratilor sai, inca in Franta : “ Leul a murit “.

William Howard Taft nu are deloc acelasi temperament : el va fi extrem de usurat, la capatul celor patru ani, sa paraseasca puterea pentru a serviin institutia pe care o admira cel mai mult si dintotdeauna : Curtea Suprema.

Pana atunci, sederea sa la Casa Alba s-a dovedit dificila. Mai intai, si-a pierdut cel mai bun prieten, mentorul, pe Roosevelt, si nu vede cu ochi buni aceasta. Caci el este acela care, intr-o buna zi, l-a chemat la Casa Alba cu doamna, pentru o mica discutie.

S-au instalat in biblioteca si Roosevelt are ochii inchisi.

El pare a fi pleostit in fotoliul sau. Si spune acestea :

- Sunt cel de-al saptelea fiu al unei mame care era a saptea fiica din casa. Dispun, asadar, de o oarecare putere de clarviziune. Si vad un barbat care cantareste mai bine de o suta cincizeci de kilograme. Si ceva care pluteste deasupra capului sau. Si nu ajung sa vad de ce este vorba. Cateodata seamana cu Casa Alba, cateodata seamana cu Curtea Suprema.

Nellie Taft, care are ambitie nemasurata, striga :

-         Faceti in asa fel incat sa fie presedintia.

-         In niciun caz, replica Taft. As prefera Curtea Suprema.

In cele din urma, au fost amandoua, in aceasta ordine.

Tanarul William Taft a avut un tata stralucitor, pe Alphonso, iar acestuia din urma i-ar fi placut ca fiul sau sa devina presedintele Statelor Unite. Va face deci in asa fel incat fiul sau sa fie cel mai bun si sa reuseasca. La moartea sa, Helen, “ Nellie “, este cea care va prelua stafeta.

Nellie, pe care William o iubeste nebuneste, va prinde gust pentru viata buna atunci cand sotul sau va fi numit guvernator civil al Filipinelor, in 1901. Ei locuiesc intr-un palat magnific si, timp de patru ani, Taft face o treaba excelenta.

El readuce linistea, pune sa fie construite scoli, pune pe picioare o reforma agrara si chiar ii va face o vizita Papei, pentru a obtine cooperarea Bisericii Catolice.

Roosevelt este cel care il cheama la Washington pentru a-l numi ministru de Razboi ; prietenia lor va fi foarte profunda.

Pe cat este presedintele de extravertit, de hiperactiv si de impetuos, pe atat este Taft de calm, de temperat in abordarea treburilor si excelent administrator.

El este incantat sa-si serveasca «  liderul « ; atunci cand Roosevelt pleaca in vacanta, el este acela care conduce tara.

Insa Taft nu este Roosevelt si atunci cand acesta ii preda stafeta, relatiile se invenineaza rapid.

Sigur, el face sa continue reformele si ele sunt bune pentru tara, insa acest grasan nu suscita deloc entuziasmul.

Iar in timpul alegerilor urmatoare, cei doi fosti prieteni se fac franjuri in timpul campaniei.

Taft nu vrea sa raspunda la loviturile care i se adreseaza si va fi vazut plangand cu sughituri dupa un discurs in care s-a aratat, pentru o singura data, agresiv fata de Roosevelt.

Taft nu este un politician. El este neindemanatic. In 1908, viata este dura pentru muncitori si este intrebat despre acest subiect : Ce poate face un om in somaj, un om caruia ii este foame ?

Doar Dumnezeu poate sti, raspunde el.

Cateva decenii mai tarziu, i se va pune aceeasi intrebare fiului sau, Robert Taft, in contextul inflatiei si al penuriei de dupa razboi.

-         Ce trebuie facut ?

-         Sa manance mai putin, va raspunde el.

Nici el nu a facut o prea stralucita cariera politica.

Taft este obez. Ceea ce ii complica viata. Va trebui sa se instaleze o cada gigantica in apartamentul sau.

El are si umor, chiar daca sufera din cauza fizicului. “ Ieri, in tramvai, le-am cedat locul unor pasageri, povesteste el. S-au putut aseza trei. “

Talia lui este un etern subiect de conversatie la Washington. Chauncey Depew, senator de New York, isi permite intr-o zi sa puna mana pe burta presedintelui si zice : «  Cum il veti numi pe acest copil, domnule presedinte ? “

Fara a se tulbura, Taft raspunde : “ Ei bine ! Daca va fi baiat, se va numi William. Daca va fi o fata, o voi numi Theodora. Iar daca nu vor fi decat vanturi, le voi numi Chauncey.

Aceasta suprasarcina ponderala are si alte consecinte. Presedintele Taft somnoleaza adesea si sforaie.

In toate ocaziile, in public, peste tot. Sotia sa l-a poreclit “ Frumoasa din Padurea Adormita “. Intr-o zi de concert la Casa Alba, el adoarme facand zgomot de la primele masuri. Deschizand un oci, se cufunda iarasi in somn. Se canta atunci un mars militar “ de trezit mortii “.

Exasperat, ministrul Bugetului, Mac Veagh exclama : “ A murit “.

Remarcati, Taft adormea aproape instantaneu atunci cand asista la funeralii.

Cele doua pasiuni ale sale, am vazut aceasta, sunt Curtea Suprema si sotia sa, Nellie ; aceasta din urma va suferi un atac cerebral, la cateva luni dupa sosirea lor la Casa Alba, dar va trece peste aceasta incercare, fara o alta sechela decat o usoara dificultate de vorbire.

Ceea ce nu o va impiedica sa nasca la Casa Alba si sa ceara un automobil pentru deplasarile prezidentiale. Congresul, mereu unghie in gat, facandu-i probleme la cumpararea unui vehicul, Nellie Taft inventeaza “ sponsoringul “.

Femeie cu gusturi alese, ea contacteaza firma Pierce Arrow.

Aceasta a acceptat sa inzestreze Casa Alba cu masini, cu conditia autorizarii de a-si face publicitate referitoare la acest parteneriat.

O ultima nota, nostalgica.

Sub Administratia lui Taft, s-a vazut pentru ultima data o vaca pascand in gradinile de la Casa Alba.

Ea se numea Pauline, iar laptele sau era vandut extrem de scump, se spune, de catre Nellie, pe care unii au decris-o ca fiind “ cam avara “.

( Istoria Casei Albe, Cap.11, Theodore Roosevelt, Ed. Pro Editura si Tipografie, Bucuresti, 2008 )

Presedinti americani. Theodore Roosevelt ( 3 )

Roosevelt este un conducator innascut si prea putin ii pasa de ceea ce poate sa gandeasca mediul din care provine. “ Meseria mea, are el obiceiul sa spuna, este de a face sa fie respectat principiul egalitatii intre oameni, fie ca sunt muncitori, fie ca sunt capitalisti “.

In materie de politica externa, el arata tot atata ardoare, chiar daca pulsiunile sale razboinice s-au atenuat de cand este presedinte.

Dar Roosevelt vede departe si este extrem de lucid. Statele Unite, constata el, sunt o mare putere si nu pot ignora aceasta retragandu-se in izolationism.

Oceanele nu mai apara tara, iar tehnologiile moderne arata aceasta.

Trebuie, asadar, sa fie asigurata supremtia americana in propria curte si, de asemenea, in Pacific.

Si in aceasta privinta, teoria sa a “ batului gros “ ii pare a fi cea mai buna pentru a se face respectat fara a trebui sa se foloseasca de el.

El se va lansa in constructia Canalului Panama, pentru a-i asigura flotei americane un acces rapid in Pacific.

Afacerea a demarat cu ani inainte sub conducerea lui Ferdinand de Lesseps, parintele Canalului de Suez.

Insa conditiile de lucru, inundatiile, febra galbena si scandalurile politico-financiare au intrerupt constructia.

Roosevelt, cu energia sa obisnuita, reaprinde flacara, obtine de la Congres finantarea necesara si trateaza cu Columbia, proprietara din acele timpuri a istmului Panama.

Parlamentul columbian revoltandu-se, Roosevelt ameninta cu folosirea fortei.

Ca din intamplare, o lovitura de Stat se petrece si Panama isi declara independenta pe 3 noiembrie 1903.

Dupa trei zile, Statele Unite, care si-au trimis Marina de razboi la fata locului, recunosc noua putere si negociaza un tratat care garanteaza exploatarea si neutralitatea canalului.

O excelenta afacere pentru Statele Unite, sigur, insa o maniera de a proceda absolut ilegala si antidemocratica, care va invenina pentru decenii intregi relatiile dintre Statele Unite si statele din America larina.

Teoria rooseveltiana a “ batului gros “ se va exercita insa atunci cand Statele Unite vor simti o amenintare impotriva hegemoniei lor asupra Caraibelor sau a Americii de Sud.

In 1902, cand Italia, Germania si Marea Britanie incep o blocada a porturilor venezuelene pentru a incerca sa obtina rambursarea unui anumit numar de datorii, Roosevelt ii transmite pe sleau lui Wilhelm al II-lea ca va fi razboi.

Este gasit un compromis. Acelasi lucru atunci cand este amenintata Republica Dominicana, un an mai tarziu.

Nu iti faci de cap in curtea Statelor Unite.

Este doctrina lui Monroe, reconsiderata cu vigoare de Roosevelt.

El s-a batut contra marilor finantisti ai timpului sau, insa cei din urma ii vor sustine candidatura la un al doilea mandat.

Capitalismul il prefera pe Roosevelt si metodele sale in detrimentul aventurilor reformiste. Este reales triumfal si nu asteapta prea mult pentru a-i face pe sponsorii sai politici sa inteleaga faptul ca el este stapanul Americii.

Se prezinta pe 4 martie 1905 la Capitoliu pentru a-si rosti mesajul inaugural escortat de cowboy si de indieni.

Este concis si clar : “ Am devenit o mare natiune. Si trebuie sa ne comportam in functie de aceste responsabilitati ... Parintii fondatori ai Americii au facut fata unor pericole pe care noi le-am depasit. Avem acum altele in fata noastra... Dezvoltarea capitalismului ne aduce o adevarata bunastare materiala, dar ne impune si sa luam in calcul anxietatea pe care o genereaza aceasta acumulare de bunuri... Trebuie sa gasim o solutie la aceasta criza : viitorul democratiei din lumea intreaga depinde de aceasta. “

Roosevelt nu este nici un ideolog, nici un teoretician. Este un politician si un pragmatic.

El nu incearca sa schimbe chiar structura societatii in care traieste. Este mai putin sursa, cat simptomul cel care il preocupa. In orice caz, isi face vocea auzita pentru mai multa justitie sociala.

Pe 4 martie 1909, Theodore Roosevelt si familia lui parasesc Casa Alba. El a luat hotararea, cu trei ani mai inainte, de a nu mai candida pentru un al treilea mandat.

Va contribui, deci, cu loialitate, la succesul lui William Taft pentru ca, spune el, “ sa puna capat controlului indarjit pe care trebuie sa il exercite in permanenta asupra pulsiunilor sale “.

Dar, Doamne ! Cat de greu ii este sa plece ! Se organizeaza un ultim dineu de adio si ii revine serifului din Deadwood, in Dakota de Sud, sarcina sa spuna cateva cuvinte celor treizeci si unu de convivi adunati acolo.

Seth Bulloch nu este un suflet sensibil, insa nu poate sa rosteasca niciun cuvant, atat de mare este tensiunea din jurul mesei.

Roosevelt isi ia cateva dosare din biroul sau, ca si cateva lucruri personale.

Cat despre Edith, ea vrea sa recupereze o piesa de mobilier, una singura : este o canapea pe care ea a cumparat-o in 1901 cu patru sute de dolari si pe care a instalat-o jos, in salonul rosu.

In cele din urma, canapeaua se gaseste in apartamentele private.

Isi adora canapeaua. Numai ca iata, pentru a o recupera, sotul sau a fost nevoit sa-i scrie o scrisoare purtatorului de cuvant al Camerei Reprezentantilor, Joe Cannon.

Acesta refuza. Si problema se regaseste in Washington Post, nume cu care McKinley il impopotonase cu cativa ani mai inainte pe papagalul sau cel drag.

Se da de inteles ca First Lady doreste sa puna mana pe o mobila oficiala a Casei Albe care nu ii apartine.

Edith este manioasa si nu ia in calcul sa plece din Washington fara a-i spune vreo doua purtatorului de cuvant al Camerei. Adevarul ne mai cere sa precizam ca sarmana canapea patise multe timp de opt ani si ca arata, cu adevarat, jalnic.

Doi ani mai tarziu, cand relatiile dintre Roosevelt si succesorul sau se racisera considerabil, William Taft ia cea mai frumoasa pana si ii scrie lui Edith Roosevelt : “ Traditia spune ca un membru din cabinet poate sa-si ia cu el fotoliul imediat ce se ajunge la inlocuirea sa...

Ma intreb pentru ce adevaratul cap limpede al Casei Albe, sotia presedintelui, nu ar putea sa beneficieze de acelasi privilegiu. Mai ales atunci cand ea este aceea care a facut achizitia. “

William Taft cumparase din banii lui o canapea noua si, cu mare placere, i-o trimitea pe cea veche familiei Roosevelt, in chip de cadou de an nou.

La nouasprezece zile dupa ce a parasit Casa Alba, Theodore Roosevelt calatoreste in Africa, de unde acest mare vanator in fata Celui Etern va aduce mai bine de cinci sute de trofee.

“ Prietenul “ sau, J.P.Morgan, profita de ocazia de a-i ura un sejur excelent si de a le ura in acelasi timp pofta buna leilor pe care ii va intalni.

Roosevelt paraseste Africa pentru a trece in revista trupele lui Wilhelm al II-lea. Apoi va tine conferinta dupa conferinta, vorbind la Oxford si la Sorbona. Va reprezenta Guvernul Statelor Unite la funeraliile lui Eduard al VII-lea ( rege al regatului unit al Marii Britanii si Irlandei, al Dominioanelor Britanice de Dincolo de Mari si Imparat al Indiei cu incepere din 22 ianuarie 1901 si pana la moartea sa, pe 6 mai 1910 ).

Va primi Premiul Nobel pentru Pace care i-a fost decernat pentru ca a facut oficiul de mediator intre Rusia si Japonia.

Se reintoarce, in cele din urma, in Statele Unite, unde este primit ca un erou si se retrage la Sagamore Hill, in Oyster Bay.

Dar politica il scoate din casa, cu atat mai mult cu cat nu-i place guvernarea lui Taft.

In fapt, Roosevelt se descopera cu mult mai mult de stanga decat in trecut. El rosteste discursuri mai degraba radicale, date fiind originile sale : “ Cred ca proprietatea nu este decat un servitor, nu un stapan “.

El militeaza pentru ca mostenitorii sa plateasca impozite si pentru o asigurare sociala obligatorie si pentru extinderea drepturilor sindicale. Ca intotdeauna, vorbeste raspicat : “ Sunt in arena, mi-am scos camasa. Sunt pregatit sa ma bat “.

Va accepta chiar sa se prezinte in calitate de candidat la alegerile viitoare ale Partidului Progresist.

Pe cand pronunta un dicurs la Milwaukee, pe 14 octombrie 1912, se trage asupra lui. Nu datoreaza viata decat etuiului ochelarilor, care face scut inaintea glontului. Barbatul este ranit, este acoperit de sange, dar isi continua discursul, ca un bun orator, timp de cincizeci si cinci de minute.

Multimea este in transa. Este transportat la spital. Cu siguranta, el il va bate pe Taft pentru numire, dar, in cele din urma, republicanii il vor alege candidat pe Wilson.

- va continua -

( Istoria Casei Albe, Cap.11, Theodore Roosevelt, Ed.Pro Editura si Tipografie, Bucuresti, 2008 )

Presedinti americani. Theodore Roosevelt ( 2 )

Nu ii este teama de nimic, lui, fostului baiat suferind. Pe cand locuia la Oyster Bay, in Long Island, organizase cu vecinii sai o echipa de polo pe iarba, insa descoperise ca partida era prea rapida si brutala si se reusese echipa la trei cai. Nu se mai socotea numarul de caderi, de comotii si de accidente pe care le-a suferit, pana la a ramane la pamant, total inconstient. Sotia sa a sfarsit prin a i se face lehamite de aceasta “ activitate “, dar si-a dat seama ca nu era nimic de facut. Sotul ei avea nevoie imperioasa de o descarcare fizica. “ Theodore, ai putea sa mergi si sa sangerezi altundeva decat pe covoare, te rog ? “ ii spunea ea cand se intorcea plin de vanatai si de rani.

In afara de treburile tarii, nimic nu este luat in serios de catre Theodore Roosevelt, mai ales daca este vorba despre galagia copiilor. El are o slabiciune pentru fiul sau, Quentin, care, impreuna cu colegii sai, a inventat un joc foarte interesant : cu ajutorul unei oglinzi, de la ferestrele Casei Albe, isi dau silinta sa-i orbeasca pe angajatii Departamentului de Stat si ai Ministerului de Razboi. Pus in garda, presedintele isi trimite ajutorul, capitanul Archie Butt, la copii, pentru a-i avertiza ca un mesaj urgent le va fi adresat de pe acoperisul Ministerului de Razboi.

Foarte curiosi, baietii vad sosind un ofiter de la Marina pe acoperisul vecin care, cu adevarat, trimite un mesaj cu ajutorul a doua fanioane, cum se face pe vasele de razboi : “ Atentie. Orice atac impotriva acestei cladiri oficiale trebuie sa inceteze imediat. Angajatii nu mai pot sa lucreze. Afacerile guvernului Statelor Unite sunt intrerupte. Trebuie sa imi dati socoteala imediat, altfel se-ngroasa gluma. Semnat : “ Theodore Roosevelt “. Era literalmente adorat de catre copiii sai, carora le ierta aproape totul. Mai ales mania lor de a aduce nenumarate animale in saloanele si in gradinile Casei Albe : soareci, porci de Guineea, un cocos cu un  singur picior, un porc, o hiena, un pui de urs, soparle, o cucuvea, un viezure si o veverita zburatoare, un papagal botezat Eli Yale si un sarpe, apartinandu-i celei mai mari, Alice, si numit Emily Spinach.

Micul Quentin avea si el o fascinatie pentru reptile si i-a prezentat cateva dintre ele tatalui sau, intr-o zi in care presedintele primea oaspeti in biroul sau. A fost, se pare, o spaima pe cinste. Ike Hoover, majordomul, spunea mereu ca o persoana predispusa la nervozitate nu-si are locul la Casa Alba in acele vremuri ... In cateva saptamani, ea se transforma intr-o adevarata epava.

Cat despre copii, ei s-au distrat mult, mai ales Alice “ printesa “, careia nu-i placea nimic mai mult decat sa ii ia pe neasteptate pe vizitatori pentru a-i avertiza, cu o fata senina, ca Roosevelt isi batea bestial copiii si ca bea ca un butoi fara fund.

Iata barbatul care conduce America. El a aflat despre destinul sau in 13 septembrie 1901, la o saptamana dupa agresiunea a carui victima a fost McKinley la Buffalo.

Nu a putut fi anuntat vicepresedintele mai devreme deoarece a fost nevoie sa i se dea de urma. Era plecat sa vaneze la Adirondacks. Dupa o zi, el depune juramantul. Este cel mai tanar presedinte din istorie. Are patruzeci si doi de ani. Isi pastreaza sangele rece : “ Este infiorator sa devii presedinte in aceste circumstante, dar sa te complaci in morbid ar fi mai rau decat orice. Misiunea este inaintea mea, iar eu voi face tot ce pot mai bine.”

Inca o data el nu va face treaba pe jumatate. Va fi primul presedinte care se va duce in strainatate in timpul mandatului sau. Va fi primul presedinte care ia loc la bordul unei aeronave si va crea de fapt un embrion al Armatei Aerului.

Va fi primul care il va invita oficial pe un negru, pe Booker T. Washington, la Casa Alba, in ciuda rezervelor sotiei sale. Si tot el va fi acela care va instala o Sala de Presa la Casa Alba.

Si acest mare vanator, care isi batea joc de sensibilitatea afectata a orasenilor, isi va lasa numele in istoria jucariilor atunci cand ii va cruta viata unui urs, in timpul unei vanatori. Este originea faimosilor “ Teddy Bears “, ursuletii de plus americani.

Cand ajunge la putere, marii capitalisti se bucura : el face parte din familie. Gresesc. O fibra sociala se afla la Roosevelt, chiar daca nu accepta nicio tulburare in strada. In zilele de manifestatii, el nu ezita sa trimita trupele pentru a mentine ordinea. Este constient de abuzurile capitalismului si, de la Biroul Oval, el condamna “ cea mai rea dintre tiranii, cea mai vulgara, cea a bogatiei sarace cu duhul, a plutocratiei “. El se va lega, mai ales, de monopoluri, prin intermediul unei legi, pana atunci niciodata folosita, legea antitrust, votata in 1890. Ii urmareste in Justitie pe J.Pierpont Morgan si pe asociatii sai care au fuzionat intr-un consortiu reunind toate companiile de cai ferate.

In 1904, Morgan pierde in Justitie si se grabeste la Casa Alba pentru a incerca sa gaseasca un compromis cu Roosevelt, care il refuza. “ Ma tem ca dumneavoastra sa nu il considerati pe presedintele Statelor Unite un simplu concurent in lumea afacerilor. Este timpul sa invatati a intelege ce reprezinta un ales al poporului”.

Un alt conflict l-a pus deja in opozitie cu miliardarul in 1902, cu ocazia marii greve a minerilor care cer o marire de salariu si conditii de munca mai bune. Angajatii refuza orice compromis si criza se acutizeaza.  Roosevelt incearca el insusi o mediere si se duce in Midwest si in Noua Anglie.

La Pittsfield, Massachusetts, masina sa este lovit in plin de un tramvai, iar presedintele, serios ranit, va fi nevoit sa se deplaseze in fotoliu cu rotile, timp de mai multe saptamani.

Iarna se apropie, greva continua, iar Roosevelt se teme de ceea ce este mai rau. El considera ca este de datoria sa sa concilieze punctele de vedere, in numele interesului public. Minerii accepta, patronii refuza si ii cer lui Roosevelt sa-si vada de treburile lui.

Presedintele le da atunci de stire ca va mobiliza Armata, in caz de nevoie, pentru a face sa functioneze minele de carbune.

Criza se sfarseste.

- va continua -

( Istoria Casei Albe, Theodore Roosevelt, Cap.11, Ed.Ro Editura si Tipografie, Bucuresti, 2008 )

Presedinti americani. Theodore Roosevelt ( 1 )

Theodore Roosevelt, mai mare ca viata ...

Este ziua si noaptea. Pe cat intrupeaza McKinley arhetipul conservatorului, prudent si calculat, pe atat acela care ii succede constituie un nou specimen al faunei politice.

Este un activist, care are nevoie de actiune pentru a respira in fiecare zi. Corpul : “ Nu ramane niciodata linistit. Actioneaza, fa lucruri... pune-te in locul tau, oriunde ai fi si transforma-te in cineva. “

Este un personaj iesit din comun : Theodore Roosevelt, al douazeci si saselea presedinte al Statelor Unite, este o forta a naturii.

Este un vanator si un intelectual, este un fermier si un soldat, un conservator si un reformator.

Si este un precursor in politica. Este primul dintr-o serie de presedinti pe care ii cunoastem.

Putin ii pasa de trecut si incearca sa raspunda la nevoile zilei de azi. El isi simte patria.

Stie ca este in fruntea unei natiuni in plina expansiune, nu arata niciun complex, intelegand aici si sub planul moral.

El vrea sa-i asigure Americii locul in lume. Crede in binele comun si, este adevarat, Teddy Roosevelt va incerca intotdeauna sa se situeze deasupra disputelor si a intereselor de clasa.

S-a nascut pe 27 octombrie 1858 la New York. Bunicul sau a facut avere in calitate de investitor la Vanderbilt si Astor.

E un fel de a spune ca nepotul nu are niciun complex social. El ii acorda o admiratie fata limite tatalui sau, Theodore Roosevelt Senior, “ cel mai bun om pe care l-am cunoscut “.

Acesta din urma este un mare admirator al lui Lincoln si ii da un sfat fiului sau : “ Ocupa-te de morala si, mai apoi, de sanatatea ta. Cat despe studii, sunt pe a treia pozitie.”

Mama se numeste Martha Bulloch, este o aristocrata din Sud, din Georgia, iar nostalgiile sale se indreapta catre Sud, caruia i s-a aratat credincioasa in timpul Razboiului de Secesiune. Este o familie fericita, foarte animata si, in ciuda statutului sau social, in ciuda bunastarii materiale, in care se invata efortul, munca si competitia.

Viitorul presedinte, de altfel, “ isi va da osteneala “. Este un copil mai degraba fragil, care sufera de astm. Tatal sau se ocupa mult de el : atunci cand copilul se sufoca, el il plimba in brate de la un capat la altul al locuintei, pana cand ii trece criza. Teddy, ca orice copil bolnav, se va refugia in lectura si se va interesa mult de stiintele naturii si de pasari.

Teddy va fi in vizorul altor copii si va lua intr-o zi o adevarata mama de bataie, la varsta de treisprezece ani.

Umilit, se hotaraste sa devina dur si va frecventa o sala de sport unde, metodic, isi dezvolta musculatura. Este un copil indaratnic, care vrea sa isi invinga temerile.

Si reuseste. Trage de aici concluzii pe care le va aplica mai tarziu : “ Nu lovi atunci cat poti face tot ceea ce este onorabil de facut pentru a evita aceasta. Dupa aceea, daca totusi trebuie sa lovesti, loveste puternic.”

Intra la Harvard la varsta de optsprezece ani. Ambitia sa este de a fi un om de stiinta, de a studia pasarile, ca Audubon. Continua sa frecventeze sala de sport, unde exceleaza la box.

Se inscrie dupa aceea la Universitatea Columbia, unde isi descopera un adevarat dezgust pentru drept. Dar rezista si incepe sa il pasioneze politica. Ceea ce nu este chiar pe placul familiei.

Cu atat mai mult cu cat tanarul Teddy, atunci cand practica dreptul in fata unui tribunal, se face remarcat.

El are maxilare enorme, ochi albastri frumosi si nu il deranjeaza deloc sa sara la gatul bogatilor corupti, precum Jay Gould, acuzat de a fi incercat sa cumpere un judecator al Curtii Supreme. “ Faceti parte din clasa sociala cea mai periculoasa, aceea a bogatilor criminali.”

Familiei sale ii place destul de putin.

Este si un politician ambiguu. Se bate pentru a reforma munca femeilor si a copiilor din New York, insa refuza sa faca a fi respectata legea care limiteaza la douasprezece ore pe zi munca vatmanilor.

Apoi, tragediile familiale se succed. Mama sa moare de febra tifoida. Tanara sa sotie moare la randul sau, la doua zile dupa ce a dat nastere primului sau copil. Teddy Roosevelt paraseste New York si se va stabili in Dakota, un loc inca foarte salbatic.

Si acolo, el devine un adevarat cowboy, chiar si cu manierele sale de newyorkez provenit din inalta societate. Se pune cu ferocitate la treaba si exploateaza el insusi doua ranch-uri, in conditiile din timpul sau.

Angajatii vor sfarsi prin a-l lua in serios, mai ales atunci cand vad intr-o zi un cowboy care marca cu fierul inrosit o vita care nu ii apartinea, dar care se ratacise pe pamanturile sale. El il chestioneaza pe barbat care ii spune ca marcheaza animalul cu initialele lui Roosevelt si ca aceasta va insemna un cap un plus in septelul sau. Roosevelt il concediaza imediat : “ Un om care fura in numele meu poate la fel de bine sa fure de la mine in contul sau “.

Si nu ezita sa dea cu pumnul atunci cand considera ca este necesar si cand i se pune la indoiala autoritatea.

In ciuda acestor lucruri, sau poate tocmai datorita acestora, el este foarte popular printre cowboy-ii sai si nu va intampina nicio dificultate mai tarziu sa recruteze voluntari, pentru a merge sa se bata in Cuba contra spaniolilor.

Aceasta forta a naturii are nevoie sa fie canalizata. Sportul nu ii este de ajuns. Roosevelt este un razboinic. Este singurul presedinte al Statelor Unite care preconizeaza razboiul cu orice ocazie ... pe cand, odata ales presedinte, el va evita orice conflict si i se va decerna Premiul Nobel pentru Pace, pentru ca a servit ca intermediar intre doua natiuni in conflict la inceputul secolului, Japonia si Rusia.

“ Nu este niciun triumf in pacea care este deasupra unei victorii supreme in razboi “, va scrie el, cu toate acestea. El vrea serios sa restaureze spiritul de combativitate la concetatenii sai. “ Aceia care s-au batut candva cunosc cu totii aceasta senzatie unica cand lupul care se afla in noi incepe a face sa-i bata inima ... “.

De fiecare data cand Statele Unite se confrunta cu o criza internationala, ca este cu Chile, cu Mexicul, chiar si cu Anglia, Roosevelt cheama tara la arme si il calca pe nervi maladiva prudenta a politicienilor.

Pentru justificarea sa, trebuie sa subliniem ca Theodore Roosvelt are un principiu intangibil : acela care pledeaza in favoarea razboiului se va lupta el insusi in acest razboi, oricare i-ar fi profesia, statutul social, starea de sanatate, varsta sau responsabilitatile politice.

Iar Roosevelt aplica pe sine insusi aceasta doctrina. Atunci cand Statele Unite intra in razboi cu Spania, el demisioneaza din postul sau de subsecretar in Marina si se angajeaza intr-o companie de voluntari, Rough Riders. Si se va distinge eroic in asaltul de la San Juan, care va deveni o legenda  razboinica pentru toti americanii. Va petrece opt zile de campanie in Cuba si se va bate o singura zi, insa va fi “ cea mai frumoasa zi din viata sa “.

Barbatul este curajos si nu-i are la suflet pe aceia care nu arata aceeasi impetuozitate. In legatura cu McKinley, care incearca sa temporizeze in fata crizei cubaneze, el va spune : “ Presedintele are coloana vertebrala a unui ecler de ciocolata “. Ceea ce nu il va impiedica sa accepte putin mai tarziu sa devina vicepresedintele lui McKinley.

Dupa razboi, Roosevelt, a carui modestie nu este legendara, isi va publica memoriile, si se zice ca tipograful a fost nevoit sa comande de urgenta un stoc suplimentar de caractere din plumb destinate a forma cuvantul “ eu “.

Eroul, in orice caz, are vantul in pupa si se prezinta la alegerile pentru guvernator in New York.

Mitingurile sale sunt anuntate de unii dintre vechii sai tovarasi de arme, Rough Riders, care suna atacul din trompeta inainte de fiecare discurs al campionului lor. “ Auziti aceasta trompeta, i se adreseaza Roosevelt publicului. Ei bine, eu am auzit aceasta trompeta in zorii de la Tropice, atunci cand ne-am batut pe colina de la San Juan “.

El obtine un triumf, este ales si se cearta cu toti sustinatorii Partidului Republican. Pentru ca fanfaronul ( in text “ matamore “ ( cel care ucide mauri ) este numele unui personaj de comedie spaniola, care se lauda cu ispravile lui in lupta contra maurilor ) are principii : refuza sa cedeze la influentele si la cererile de favoruri. In aceasta privinta, are un principiu care ii vine, spune el, “ de la vanatorii africani de animale salbatice “ : “ Vorbeste incetisor si tine mereu la indemana un bat solid.... si o sa ajungi departe “.

Conducatorii  partidului republican nu mai suporta si isi imagineaza un scenariu pentru a-l indeparta de New York : sa il numeasca in functia de vicepresedinte pe langa McKinley, “ la o bataie de inima de Casa Alba “.

Ceea ce va face din el un presedinte, spre marea dezamagire a acelorasi politicieni.

Mark Hanna, purtatorul de cuvant al partidului, il va vedea cu oroare pe acela pe care il numeste “ Cow-boy-ul nebun “ succedandu-i lui McKinley in septembrie 1901. In orice caz, va fi un presedinte fericit, simtindu-se bine in pielea sa. In privinta copiilor, Roosevelt are destui. Cea de-a doua sotie a sa, Edith, i-a dat cinci copii, care i se vor alatura lui Alice, cea mai mare.

Si acest trib Roosevelt va transforma austera Casa Alba, al carui ultim ocupant a fost asasinat, intr-o locuinta plina de agitatie si de veselie.

Din fericire, Edith se afla acolo pentru a face sa fie respectata o aparenta de disciplina, pentru ca Roosevelt adora sa se tavaleasca pe covoare cu progenitura lui, oricare ar fi vizitatorii prezenti. Atunci cand un copil este bolnav, el nu ezita sa puna a-i urcat poneiul in ascensor pentru a-l mai consola, a-l amuza si a-l face sa uite micile probleme.

Teddy devoreaza literalmente viata. Edtih incearca sa fixeze limite. Este un model de rabdare, de disciplina si de discretie. Si un temperament dominator.

Ea avut prilejul sa constate ca presedintele – sot al ei – nu este dotat pentru a respecta bugetul familiei. Ea il ia in sarcina ei si aloca regeste douazeci de dolari pe zi pentru cheltuielile marunte.

Ea va pune, de asemenea, un pic de ordine si de curatenie in casa. Pentru aceasta, Congresul va aloca o suma deloc neglijabila, o jumatate de milion de dolari.

Si vor fi instalate noi birouri in aripa de Vest pentru a facilita munca lucratorilor. Atunci cand familia Roosevelt va ceda locul lui William Howard Taft, Edith va hotari sa sparga toata vesela avand cel mai mic defect, decat sa o vanda ca suvenir.

Ea are o ideea foarte inalta despre rangul si despre rolul ei. Este de neobosit si, cu tigara in mana, conduce cu o mana de fier mica sa afacere. Iar americanii adora aceasta. Cu atat mai mult cu cat presedintele are o popularitate imensa. Se recunosc in el. El este ceea ce sunt ei si intrupeaza ceea ce doresc ei : un soi de american mediu iesind din comun, care organizeaza batalii cu perne gigantice cu copiii sai, care practica boxul in sala de sport a Casei Albe, care merge sa vaneze pantere in Colorado.

In orice caz, el este intotdeauna vedeta.

“ Atunci cand se duce la o casatorie, el se considera mirele. Daca este vorba despre o inmormantare, el vrea sa fie defunctul “.

Nimeni nu poate sa reziste la pofta lui de viata.

Intr-o zi, el il obliga pe onorabilul secretar al Apararii sa faca putin antrenament cu noul sau maestru de ju-jitsu, un japonez foarte subtirel care il tranteste de pamant fara menajamente pe ministru, un barbat cantarind o suta cincizeci de kilograme.

Roosevelt rade mult. Uneori, invitatii rad mai putin. Ei nu au toti cheful de a se apuca, precum el, de exercitii fizice.

Atunci cand noul ambasador britanic, Sir Mortimer Durand, este invitat pentru prima oara la “ o mica plimbare “ de catre presedintele Statelor Unite, el nu stia ce il asteapta.

Isi va aminti de o dupa-amiaza de cosmar, prin paduri si prin coline. Timp de trei ore, ambasadorul trebuie sa escaladeze stanci, sa traverseze tufisuri pline de spini si toate acestea in alergare.

Picioarele ii obosesc si, la un moment dat, abandoneaza. Nu mai reuseste sa puna un picior in fata celuilalt. Roosevelt il ia de guler si il pune pe picioare. “ Plimbarea “ continua.

Aceeasi patanie pentru un alt diplomat, ambasadorul francez Jean-Jules Jusserand, care, la randul sau, este invitat la Casa Alba intr-o dupa-amiaza. El se duce acolo imbracat in costum de gala si cu palarie din matase. Cat despre presedinte, el este imbracat in tinuta de teren, cu bocanci, si are pe cap o palarie foarte veche.

Se pleaca in viteza mare spre campul invecint. Ambasadorul simte ca dupa-amiaza se anunta a fi dificila, insa nu vrea sa arate nimic si se tine tare. Roosevelt si insotitorii sai se afla in fata unei ape prea adanci pentru a fi trecuta chiar prin vad. Domnul Jusserand crede, fara regret, ca a sosit sfarsitul calvarului sau. Greseala, Roosevelt incepe sa se dezbrace si se arunca. “ Pentru onoarea Frantei”, cum spune el, ambasadorul nostru isi scoate vesmintele la randul sau si nu lasa pe el decat manusile de ceremonie, sub privirea critica a lui Roosevelt. “ Imi pare rau, domnule presedinte, dar o sa-mi pastrez manusile, pentru cazul in care o sa ne intalnim cu o persoana de sex opus “. Ah ! ce vremuri bune i se ofera lui Teddy Roosevelt !

- va continua –

( Istoria Casei Albe, Presedinti Americani, Cap 11, Theodore Roosevelt,  Ed. Pro Editura si Tipografie, Bucuresti, 2008 )