Limbajul ( 2 ). Psihologie generala

Limbajul

Limbajul si gândirea :

( a ) In legatura cu functiile limbajului, Karl Bühler distingea trei aspecte : ( 1 ) acela de reprezentare – a unui obiect, a unei situatii -, ( 2 ) acela de expresie a starii subiectului, si ( 3 ) o functie de apel, la cei care ne asculta.

Acestea sunt implicate intr-o masura mai mare, sau mai mica, in orice comunicare verbala.

Mai analitic, se poate vorbi de cinci functii, dupa A. Ombredane, si anume, functiile : semnificativa, dialectica, practica, afectiva, ludica. La ele se mai adauga si functia cathartica.

In ce priveste functia semnificativa, dupa psihologul francez, ar fi vorba de proprietatea cuvintelor de a fi in relatie cu anumite intelesuri, pe care cineva le poate comunica altcuiva.

Am putea disocia aceste aspecte, in : rolul cognitiv al limbajului, si rolul sau in comunicarea semnificatiilor, si a sensurilor.

( b ) Raportul dintre gandire si limba : - a fost acesta un subiect de controversa, existand puncte de vedere deosebite.

Conform unei conceptii moniste, ar exista o singura realitate, limbajul fiind aspectul exterior al gandirii, iar gandira fiind latura lui interioara.

Mentalitatea dualista contine doua pozitii : ( 1 ) unii considera gandirea si limbajul ca fiind functii esential diferite, vorbirea folosind doar in a exterioriza, a comunica rezultatele obtinute de gandire in mod independent, iar ( 2 ) altii argumenteaza ca, desi nu sunt activitati identice, vorbirea si rationamentul sunt interdependente, in stransa relatie, atat din punct de vedere genetic, cat si structural.

Datele stiintifice adunate in ultimele decenii, constituie argumente temeinice in sustinerea celui din urma punct de vedere.

In acet capitol, vom prezenta unele argumente, altele vor fi evidentitate studiind esenta procesului de gandire abstracta.

Mai intai, in ce priveste lipsa de identitate a gandirii cu limbajul, ne dam seama ca, uneori avem o idee, si nu gasim cuvintele pentru a o exprima.

Apoi, in timp ce vorbim, exista un control al gandirii, care supravegheaza ceea ce spunem, pentru a fi coerenti si logici.

In schimb, dementii vorbesc ore in sir, povestind lucruri absurde, ireale : la ei, lipseste stapanirea limbajului de catre ratiune.

In fine, exista gandire, se formeaza notiuni si la fiintele lipsite de limbaj articulat, cum sunt surdomutii.

Acestia au greutati mai mari in intelegere, dar rationamentul este posibil si eficient.

( c ) Rolul cuvântului in formarea gândirii.

La inceput, cuvintele nu spun nimic copilului, fiind simple sonoritati.

Asociindu-se mereu cu aceleasi obiecte sau fiinte, ele directioneaza atentia, si inlesnesc operatiile gandirii : analiza, sinteza, comparatia.

Treptat, fiecarea termen devine un punct de cristalizare, de fixare a semnificatiilor, fiindca, spre deosebire de imagini, care sunt variabile, termenul este un complex de sunete stabil.

W. Hamilton facea o comparatie, pentru a sublinia valoarea acestei proprietati : o armata cucerind un teritoriu, si raspandindu-se pe suprafata acestuia, nu il poate stapani decat daca stabileste anumite fortarete, puncte de control.

La fel, nici gandirea nu poate progresa, fara anumite centre de organizare a sistemului de relatii in jurul cuvintelor.

Semnificatiile sunt in functie de experienta individului, dar, incetul cu incetul, ele sunt corectate si precizate de catre societate, vocabularul condensând experienta milenarã a unei societãti.

Invatarea termenilor implica insusirea unui vast bagaj de cunostinte variate.

Cu cat un cuvant se afla in relatie cu mai multe fapte, imagini, notiuni, cu atat mai bogat ii este intelesul.

Termenii, o data cu notiunile, sunt in stranse raporturi, ei formeaza ceea ce s-ar putea denumi “ memoria fonetica “, indisolubil legata de memoria semantica.

Dar, acelasi cuvant poate avea mai multe intelesuri, in functie  de context, ca, de exemplu, cuvantul “ masa “, care inseamna fie un obiect, fie o multime, fie inca, o cantitate de materie a unui corp.

Bogatia de termeni este in raport cu importanta pe care o au anumite obiecte si fenomene in viata unei comunitati.

Astfel, eschimosii au o multime de cuvinte distincte, care privesc toate, zapada, in functie de caracteristicile zapezii : daca este mai uscata, ori mai umeda, mai fina, sau mai aspra, etc.

( d ) Limbajul obliga la rationalizarea si socializarea gandirii.

Pentru a ne face intelesi, trebuie sa eliminam ceea ce este prea individual, afectiv, personal, exprimarea trebuie sa fie clara, precisa.

Un cuvant permite o preciziune pe care imaginatia nu o poate furniza, de exemplu numarul 999, este deosebit de numarul 1 000.

Evolutia limbajului de-a lungul mileniilor a fost solidara cu dezvoltarea gandirii.

In mare, categoriile limbajului corespund categoriilor intelectului.

Substantivele indica in special substante, adjectivele si numeralele vizeaza proprietati, verbele se refera la fenomene si la activitati, iar prepozitiile si conjunctiile desemneaza relatii.

Totusi gramatica – logica vorbirii – nu este atat de stricta, cum este aceea a gandirii.

Limba a evoluat in sensul favorizarii comunicarii dintre oameni, si mai putin in vederea elucidarii adevarului ( Kainz, F., 1964 ).

Progesul invatarii limbajului se realizeaza concomitent cu progresul gandirii.

Comunicand, incercand sa elucidam altora o notiune, ne precizam noua insine intelesurile, eliminam neclaritatile.

Persoanele care incep o cariera didactica, adesea constata ca unele concepte nu le erau suficient de explicite, pentru a putea fi lamurite celorlalti. Abia atunci, cercetand noi surse documentare, si stabilind noi relatii, ei ajung la nivelul de claritate necesar pentru a fi intelesi de elevi.

Este evidenta stransa legatura intre gandire si limbaj, intre inteligibil si comunicabil.

( extras, curs universitar, Psihologie generala, Profesor univ.Andrei Cosmovici, Ed. Polirom, Iasi, 1996 )

Limbajul ( 1 ) . Psihologie generala

Limbajul

Limba :

Limbajul este functia de utilizare a limbii, in raporturile cu ceilalti oameni. Este o functie complexa, care presupune o indisolubila conlucrare a celorlalte functii, in special a functiilor intelectuale si motorii.

Intelegerea cuvintelor impune o perceptie clara, si antreneaza memoria semantica si gandirea, iar rostirea sau scrisul implica priceperi motorii foarte complexe, o conduita atenta si voluntara.

Vom vedea ca in limbaj sunt prezente si starile afective, influentand vorbirea, si transmitandu-se celorlalti.

De aceea, poate ar fi mai corect sa caracterizam limbajul, mai degraba ca o activitate, decat ca o functie, asa cum este si cazul gandirii.

( a ) Limba este o realitate supraindividuala, existand in afara oamenilor, consacrata in obiecte materiale, cum sunt : dictionarele, gramaticile, cartile.

Propriu-zis ea este o unealta, cu care noi actionam, nu asupra lucrurilor, ci asupra oamenilor.

Ca orice unealta, ea nu poate fi utilizata decat de o inteligenta.

La drept vorbind, exista si un sens foarte larg al termenului “ limba “ : totalitatea reactiilor, exprimand trairi psihice.

Putem vorbi de limba si limbaj, in cazul strigatelor, gesturilor, al mimicii multor animale.

Sensul propriu este insa :

Un ansamblu de semne, cu ajutorul carora comunica intre ei, oamenii dintr-o societate.

Limba este alcatuita dintr-un sistem de cuvinte gata constituit, un vocabular, si anumite reguli de imbinare a lor.

Limba propriu-zisa, cea naturala, este invatata de copil de la adulti, in experienta cotidiana.

Bazandu-se pe ea, specialistii au creat si limbi artificiale, pe care insa le numim in mod obisnuit “ limbaje artificiale “.

Avem astfel, o limba a matematicilor, un “ limbaj muzical “, un “ limbaj topografic “ ( utilizat la harti ), manevrarea calculatoarelor a creat numeroase limbaje : Fortran, Cobol, etc.

In legatura cu natura cuvintelor, trebuie sa precizam ca ele sunt semne. Spre deosebire de “ semnale “, care sunt stimuli anuntand o consecinta, o urmare ( tipatul unei rate salbatice anunta apropierea unui animal de prada, si alerteaza stolul ), semnul este un indiciu inlocuind ceva, un obiect, o fiinta, un fenomen, o actiune.

Inainte, ciobanii, nestiutori de carte, faceau cate o crestatura pe un lemn pentru fiecare oaie, adica le insemnau pe rãboj.

Fiecare cioplitura inlocuia o oaie, era un semn. Asa sunt si vorbele : semne ale unor realitati obiective sau subiective.

Termenul de “ simbol “ se utilizeaza adesea, ca sinonim cu “ semn “. Mai potrivit este sa il atribuim numai acelora care au o asemanare, au ceva comun cu obiectul semnificat : culoarea rosie a unui drapel simbolizeaza sangele varsat de stramosi pentru apararea gliei.

( b ) Elementele, cele mai simple unitati ale limbii, sunt sunetele, sau fonemele.

De studiul lor se ocupa fonetica.

Fiecare limba are, in mod obisnuit, 30 – 35 de sunete distincte.

De fapt, fonemele sunt mai mult niste abstractii, rezultate prin analiza unor limbi. In mod obisnuit, in vorbire, ele apar unite in silabe, sau morfeme. Fonemele nu au un inteles, ele exprima mai multe stari afective : de durere, mirare, bucurie : prin interjectii de exemplu, cand exclamam : “ A ! “, sau “ Ooo ! “, sau inca, “ Ii  ! “ ; dar, modificarea unui fonem, modifica sensul cuvintelor, de exemplu : lac – loc ; lan – lat ; mobila – movila, etc.

Desi cuvintele nu au nicio asemanare cu obiectele sau cu fiintele pe care le desemneaza, totusi, unele aspecte sonore par a fi mai legate de anumite forme, decat altele.

In experientele organizate de D. Uznadze, folosindu-se doua imagini net deosebite – forme asociate unor sonoritati - , una mai rotunda si una mai ascutita :

                                                      

                                           

, precum si doua cuvinte fara sens : “ maluma “, si “ takete “, s-a observat ca, marea majoritate a persoanelor atribuie primul cuvant, “ maluma “, figurii cu forme largi si rotunde, si atribuie cuvantul “ takete “, imaginii cu figuri inguste si colturoase.

In limbile primitive, s-au putut observa unele analogii de acest gen, intre nume si proprietatile unor obiecte ( Köhler, W., p. 224 ).

Morfemele sunt in numar extrem de mare. Un morfem poate forma singur un cuvant, avand un inteles determinat.

Cu modificarea lor se ocupa morfologia.

Semantica studiaza intelesul cuvintelor, raportul lor cu obiectele desemnate, iar pragmatica – parte a semiologiei – studiaza modul in care omul intelege si foloseste cuvintele.

Aceasta din urma ramura se intersecteaza cu o disciplina psihologica recenta : psiholingvistica, care aprofundeaza influenta fenomenelor psihice, asupra modului de a intelege limbajul, si a se exprima.

( extras, curs universitar, Psihologie generala, Profesor univ.Andrei Cosmovici, Ed. Polirom, Iasi, 1996 )

Sentimentele ( 2 ). Psihologie generala

Sentimentele

( b ) Mediul social are o influenta hotaratoare asupra aparitiei, structurii, si evolutiei sentimentelor.

In primul rand, societatea reglementeaza modul de manifestare a trarilor afective.

In China, in Japonia, dezolantuirea nestapanita a afectelor este considerata a fi, o dovada a lipsei de civilizatie.

In Europa, lucrurile nu stau asa. Albert Camus, in romanul sau “ Strãinul “ relateaza ca personajului sau, acuzat de crima, i se imputa si faptul de ‘ a nu fi plâns “ la moartea mamei sale, ca dovada a insensibilitatii sale. De altfel, la noi in popor ( adica in România ), se angajeaza bocitoare pentru a jeli mortul cat mai tare, si mai expresiv ! Deci, exista moduri opuse de exteriorizare.

Determinismul social nu afecteaza numai exteriorizarea proceselor afective, ci si continutul lor.

La inceputul secolului, un explorator rus a vizitat o regiune din Nordul Siberiei, unde triburile de echimosi erau foarte rare si slab populate. Acolo, el a fost bine primit, dar, spre uimirea sa, a constatat ca noaptea, gazda isi oferea sotia sa ii tina companie oaspetelui ! Refuzul ar fi fost primit ca o grava insulta. Iar daca, dupa noaptea aceasta, femeia ramanea insarcinata, aceasta constituia un mare prilej de bucurie !

Acolo nu exista gelozie. Raritatea populatiei ducea la incurajarea inmultirii, in orice conditii.

Importanta factorului social face sa apara deosebiri intre aspiratiile dominante din diferite paturi sociale, sau in functie de caracterul societatii.

De exemplu, in timpul Renasterii italiene – secolele XV – XVI, - aspiratiile, sentimentele artistice se aflau in varful scarii de valori, pe cand in secolul nostru, preocuparea pentru stiinta si progresul tehnic a ajuns in frunte.

( c ) Cum ne dam seama de existenta unui sentiment, si de intensitatea lui ?

Mai intai, dupa emotiile pe care le observam. Cand plecarea, pe un timp indelungat, a unei persoane provoaca altei persoane o adanca suparare, tristete, putem fi siguri ca aceasta ii este profund atasata.

Sau daca un cadou marunt, ii cauzeaza cuiva o bucurie evident exagerata, aceasta este dovada existentei unui sentiment mai intens decat pare.

In al doilea rand, un afect durabil creeaza o preocupare frecventa, constanta chiar, fata de obiectul afectiunii.

Indragostitul autentic, veritabil, isi aminteste in fiecare ora de persoana pe care o iubeste. Dar, criteriul cel mai important il constituie orientarea si caracterul activitatii cuiva. Daca cineva nutreste o aspiratie puternica, de a ajunge un specialist intr-un domeniu anumit, afectul sau este vizibil, datorita locului important care il ocupa in viata sa documentarea, studiul lucrarilor corespunzatoare, cat si a renuntarii la multe distractii specifice varstei tineretii.

In aceasta privinta, nu trebuie sa ne asteptam la o consecventa absoluta, pot fi si conduite care, aparent, contrazic sentimentul principal : mama care isi iubeste mult copilul, nu ezita sa ia masuri, atunci cand acesta nu are conduita asteptata, il cearta, il pedepseste, atitudini care decurg dintr-un sentiment superior, constient de necesitatea unei bune educatii pentru o reusita frumoasa in viata.

Profunzimea sentimentului se vadeste si din multitudinea reactiilor suscitate.

Astfel, cand cineva isi intalneste, dupa multa vreme, un prieten drag, manifesta o succesiune de emotii : mirare, surpriza, bucurie, compatimire.

Simultan, navalesc o sumedenie de amintiri : petreceri, necazuri, eforturi, aspiratii – comune. Totodata, apar si reactii adecvate : oferta de companie, de locuinta, de ajutor, de sprijin, etc. . Cu alte cuvinte, sentimentul mobilizeaza intreaga personalitate.

( d ) Tendinte de organizare sunt vizibile si in ce priveste viata afectiva.

Sentimentele, structurand dorintele, emotiile, atitudinile noastre, intra in relatie unele cu altele.

Apare si o ierarhie intre ele : unele domina, inabusind manifestarea altora.

De exemplu, mama unui copil, de cativa ani ramane vaduva. Sunt cazuri in care, in situatia aceasta, mama renunta la aspiratia de a epata societatea cu toaletele ei, si chiar la aspiratia de a se recasatori, pentru a putea avea mai mult grija de baietelul sau, la care tine foarte mult.

Aceasta ierarhie este mai putin riguroasa, decat aceea a sistemului semantic-notional, in ea aparand si situatii de ambivalenta, sau chiar contradictii.

Exista si o tendinta de generalizare a sentimentelor, unele din ele devenind temelia afectiva, pe care individul pretuieste valori : “ Valoarea este o relatie sociala, in care se exprima pretuirea acordata unor obiecte, sau fapte ( ... ), in virtutea unei corespondente a insusirilor lor, cu trebuintele sociale ale unei comunitati umane, si cu idealurile acestei comunitati “ ( Dictionarul filosofic, 1978, p. 759 ).

Astfel, “ dreptatea “ se bazeaza pe sentimentul egalitatii intre oameni, “ frumosul “ presupune trainicia unor sentimente estetice, “ adevarul “ – aspiratia spre deplina obiectivitate, etc. ...

Sentimentele-valori joaca rolul unor axe principale ale comportarii persoanelor, cu un inalt nivel de moralitate. Aceasta, intrucat sentimentele morale devin adevarate trasaturi de caracter : simtul raspunderii sociale isi are originea in respectul fata de parinti, si fata de autoritate, altruismul isi are izvoarele in dragostea de om, si sentimentul indatoririlor sociale, etc.

Desigur, in conditii vitrege de viata si de educatie, apar si afecte ostile, care duc la insusiri negative de caracter : umilirea, asuprirea – cauzeaza sentimente de urã, care pot face un om agresiv, si profund necinstit.

( e ) Varietatea sentimentelor este extrem de mare.

Avea dreptate Spinoza, cand scria : sunt atatea feluri de afecte, de cate feluri sunt obiectele de care suntem afectati ( op. Cit., p. 150 ).

Sentimentele sunt structuri complexe de tendinte.

Tendintele sunt inceputuri de miscari, in raport cu actiunile dorite, care si ele depind de obiecte, persoane, situatii, si de relatiile existente intre ele si noi.

Este evident ca, unele sunt actiunile initiate de un tanar doritor sa se casatoreasca cu persoana iubita, si cu totul altele actiunile intreprinse de un tehnician, care aspira sa realizeze inventia schitata in mintea sa.

Chiar in cazul unui sentiment de aceeasi natura, cel ce animeaza pe creatorul unei opere artistice, unele sunt preocuparile, imaginile si miscarile efectuate de un sculptor, si cu totul altele, preocuparile unui compozitor, autor de simfonii.

Aceleasi sentimente marete ii pot anima pe amandoi, dar ele sunt totusi diferite, deoarece se intrupeaza in moduri atat de diverse.

Nu putem disocia starile afective, nici de imaginile, gandurile care le trezesc, nici de miscarile, actiunile izvorate din ele.

Legaturile intre ele sunt indisolubile.

De aceea, o clasificare a sentimentelor este foarte dificila. Se pot face numai cateva mari diviziuni. Se pot distinge sentimentele inferioare, de sentimentele superioare ; impartirea nu se refera la vreun criteriu moral, ci mai mult la gradul de complexitate.

Sentimente inferioare sunt considerate acelea aflate in relatie cu trebuinte de ordin biologic sau strict personal. Nu este niciun rau cand un tanar viseaza sa isi cumpere o motocicleta cu care sa cutreiere lumea. Poate fi nevoie de eforturi indelungate, de restrangeri banesti, dar realizarea acestei aspiratii nu are nimic daunator, imoral.

Sentimentele superioare sunt acelea in relatie stransa cu valori sociale, cu aspiratii colective, benefice din punct de vedere social.

Ele pot fi impartite in trei mari grupe : morale, estetice si intelectuale.

Sentimentele morale sunt in direct raport cu viata sociala : sentimentul dreptatii, dragostea de om, dragostea de munca, patriotismul, etc.

Sentimentele estetice sunt legate de trairea frumosului din natura, si din arta, de creatia artistica.

Iar sentimentele intelectuale constau in aspiratia de a cunoaste :

In cadrul lor, s-ar putea distinge doua categorii : ( 1 ) aspiratia de a sti cat mai mult, de a culege cat mai variate informatii – caracteristicã a “ eruditului “ -, si ( 2 ) aspiratia de a solutiona o problema stiintifica, de a descoperi ceva nou, - caracterizand pe cercetator.

Evident, sentimentele superioare au un rol esential pentru progresul social, ele dinamizeaza indivizii, favorizeaza intelegerea si colaborarea in munca, furnizeaza energia necesara creatorului, atat in stiinta, cat si in arta.

Ele au importanta si pentru fericirea personala, pentru mentinerea echilibrului psihic.

Sentimentele inferioare nu au stabilitatea si trainicia sentimentelor superioare.

Satisfactiile de ordin alimentar, sau ( pur ) erotic, sunt de scurta durata, si se transforma usor in contrariul lor.

Omul se obisnuieste repede cu o stare de confort, confortabil. Ambitiile materiale, dau, de aceea, satisfactii limitate, fiindca nu putem cu totii sa ajungem miliardari. Asigurarea unor conditii de trai multumitoare, este desigur, o necesitate, insa aspiratiile exagerate se lovesc de mari piedici, dat fiind caracterul restrans al resurselor.

Pe cand satisfactiile de ordin estetic, moral sau intelectual, nu se lovesc de mari obstacole, azi cand televiziunea, radiofonia, te pun in legatura cu lumea intreaga, si oricine poate vedea un spectacol, asculta o muzica, poate picta sau compune, fara ca aceasta sa pagubeasca pe cineva.

Iar bucuria unui spectacol de inalta tinuta artistica nu se transforma in contrariul ei, si ramane in amintire ani intregi.

In special raporturile cu cei din jurul nostru, cu familia, cu prietenii, au un rol hotarator in echilibrarea noastra sufleteasca, caci omul este o fiinta profund sociala.

Ca dovada ca, datorita unor proaste relatii de familie, familiale, fiii unor mari bogatasi si-au parasit caminele, au inceput sa se drogheze, ba chiar unii din nefericire, si-au pus capat zilelor. De aceea, marii filosofi care s-au preocupat de problema echilibrului sufletesc al omului, si de alcatuirea unei societati prospere, au acordat o mare insemnatate formarii sentimentelor superioare, indeosebi a sentimentelor morale si a sentimentelor religioase.

( extras, curs universitar, Psihologie generala, Profesor univ.Andrei Cosmovici, Ed. Polirom, Iasi, 1996 )

Sentimentele ( 1 ). Psihologie generala

Sentimentele

Sentimentele sunt ample structuri de tendinte si aspiratii, relativ stabile, care orienteaza, organizeaza, declanseaza si regleaza conduita.

Caracteristici :

( a ) La om, sentimentele au acelasi rol, cu rolul instinctelor la animale. Acestea, cu cat sunt mai primitive, cu atat sunt dirijate mai exact de catre instinct.

Dar, chiar la pasari si la mamifere, instinctele organizeaza activitatea lor zilnica.

Animalele domestice, traind intr-un mediu limitat, si avand un permanent contact cu omul, care le dirijeaza comportamentul, incep sa fie dependente si de sentimentele ce se structureaza, datorita raportului lor permanent cu anumite persoane.

Cel putin cainele manifesta un atasament fata de stapan, cateodata mai puternic decat instinctul : el se repede la un animal periculos care ii ataca stapanul, riscandu-si viata, impotriva instinctului sau de conservare, care l-ar impulsiona sa fuga.

Comportamentul uman este subordonat, in mare masura, reglementarilor sociale, totusi, cel putin in timpul sau liber, omul actioneaza potrivit intereselor ce corespund orientarii sentimentelor sale.

In limbajul curent, termenul de “ sentiment ”, nu este utilizat frecvent : se aminteste de ‘ interese « , «  aspiratii « , sau «  pasiuni «  ( pasiunile sunt, intr-adevar niste sentimente foarte intense – dar termenul este folosit si cand este vorba doar de interese mai stabile ).

De exemplu, nu se vorbeste de sentimentul dragostei pentru stiinta, ci se spune “ interes “, ori “ pasiunea “ pentru cercetare.

De fapt, interesele, aspiratiile, ca si emotiile, izvorasc la adult din orientarile sentimentelor cristalizate.

Cert este, ca aparitia sentimentelor este precedata de formarea unor dorinte, atitudini si emotii.

Odata constituite, ele devin permanente virtualitati, posibilitati de aspiratii, atitudini si emotii.

Sintetizand numeroase structuri de tendinte, sentimentele devin puternice forte dinamizatoare, puternice motive de activitate.

De aceea le-am considerat “ procese afective dinamice “.

Spre deosebire de emotii, care reflecta o anume situatie, si produc reactii limitate la prezentul actual, sentimentele sunt trans-situationale, vizand si viitorul.

Termenul de ‘ sentiment “ este frecvent alaturat aceluia de «  atitudine afectiva « .

Fara indoiala, intre aceste fenomene exista stranse relatii.

Dar, in unele cazuri, se merge pana la a subordona sentimentul atitudinii, afirmandu-se : “ Atitudinea afectiva, odata formata, asigura constanta sentimentului “.

Totul este in functie de cum sunt definite notiunile. Noi ne-am insusit caracterizarea atitudinii afective, ca fiind : “ o predispozitie subiectiva, de a aprecia pozitiv sau negativ o situatie, o persoana, ori o simpla afirmatie “.

In aceasta acceptie, atitudinea poate fi o stare tranzitorie : amicul X imi poate provoca azi o atitudine negativa, dintr-un anume motiv, iar in zilele urmatoare, ea sa fie pozitiva. Totusi, in ansamblu, pot spune ca X imi este drag, si deci imi va sugera, in mod obisnuit, atitudini foarte favorabile.

Socotim stabile acele atitudini, care exprima un sentiment cristalizat, iar atitudinile temporare sunt in functie de impulsuri, dorinte aparute accidental, intr-un concurs de imprejurari, sau ca efect al unei sugestii.

De obicei, folosesc notiunea de “ atitudine “, cei care refuza sa aminteasca de sentimente.

Cum am vazut, s-ar putea identifica acesti termeni. Dar consecintele sunt regretabile, intrucat ei studiaza afectivitatea, utilizand chestionare de atitudini – in fond, de opinii.

Or, studiul vietii afective, facand apel numai la reactiile verbale, ramane inevitabil unilateral, si superficial.

Intre parerile emise, si comportament pot fi, nu rareori, deosebiri foarte mari – exista cercetari care au dovedit stiintific acest fapt, binecunoscut de altfel.

Apoi, radacinile afectivitatii sunt in mare masura inconstiente, intrucat marturiile verbale, bazate pe introspectie, au o valoare foarte limitata.

In fine, nu se poate intelege o atitudine, fara a admite existenta unei trebuinte, a unei tendinte care o explica.

Si atunci trebuie sa admitem ca, diferite atitudini pot constitui manifestari ale unor impulsuri izolate, ori ale unor structuri ample si stabile de tendinte, pe care, tocmai, le-am denumit sentimente.

Sentimentele sunt izvorul unor atitudini, ca si al multor emotii.

Numai asa putem intelege stari de spirit, atitudini, aparent contradictorii.

Profesorului Vasile Pavelcu ii placea sa evoce un caz real si paradoxal : un pacient bolnav de o boala neurologica, suferea de o insensibilizare a unei mâini.

Deodata, intr-o zi, aceasta mânã a inceput sa il doara tare, ceea ce i-a provocat bolnavului o mare bucurie. Motivul ??? Doctorul ii spusese ca, daca incepe sa se vindece, atunci vor aparea dureri. Aceasta stare, si atitudinile bolnavului nu se pot intelege, fara aspiratia fierbinte a acelui om, de a redeveni sanatos.

De altfel, sentimentul poate explica atitudinile contradictorii, si care se pot succede foarte repede in cazul geloziei.

Desigur, sentimentele cunosc diferite grade de intensitate si de complexitate.

Doi tineri pot simti, unul pentru celalalt o atractie puternica, dar care sa fie pur senzuala.

Cunoscandu-se mai bine, ea poate cristaliza multe atitudini, aspiratii asemanatoare, devenind un profund sentiment de iubire, foarte durabil, dirijand existenta lor de-a lungul vietii.

Exista o stransa legatura intre sentimente si procesele cognitive :

Ele sunt mult influentate si, totodata, influenteaza imaginatia. Dar sunt prezente si in memorie, perceptie, gandire.

Ca sa nu vorbim de inraurirea permanenta a atentiei ( prin intermediul intereselor ).

Se poate gasi o asemanare intre sentimente si notiuni. Ambele sunt virtualitati.

Notiunea constituie o posibilitate de judecati, de actiuni pe plan verbal, iar un sentiment asigura posibilitatea unor variate actiuni efective, in planul obiectiv.

De aceea, si intr-un caz si in altul, exista o impresie globala privind posibilitatile existente.

De aici, o confuzie frecventa in vorbirea curenta : “ Cartea lui R – o carte de stiinta – mi-a lasat un sentiment de incertitudine “.

Incertitudinea poate constitui o emotie, dar in acest caz, este vorba de intuirea unor neclaritati, a unor incongruente. Sa nu confundam orice intuitie, orice impresie intelectuala, cu sentimentul.

Asa, in cazul oricarei priceperi mai complexe ( de pilda, patinajul sau conducerea automobilului ), este prezenta si impresia-certitudinea ca stii sa procedezi ; ea nu este insa un fenomen afectiv, desi, ca orice proces psihic, poate fi insotit de o stare agreabila.

Oricare proces cognitiv poate deveni, in unele circumstante, sursa unei emotii, si chiar a unui sentiment.

De exemplu, descoperirea unei disonante cognitive, neasteptate, ne poate trezi o emotie de surpriza, si, in acelasi timp, un asemenea fenomen poate fi izvorul unei probleme care sa canalizeze efortul unui savant ani de zile.

Asta nu inseamna sa amestecam terminologia, confundand fenomene mult diferite.

( extras, curs universitar, Psihologie generala, Profesor univ.Andrei Cosmovici, Ed. Polirom, Iasi, 1996 )

Imaginile. Psihologie generala

Imaginile

Cuvantul imagine are mai multe intelesuri. Cel mai larg se refera la orice cunoastere concreta a unor obiecte sau fenomene. In acest sens, si perceptiile sunt imagini.

Cel mai frecvent, termenul se atribuie reprezentarilor, prin care se intelege «  modelul interiorizat «  al obiectelor sau fenomenelor – o prezenta in mintea noastra, a unor obiecte sau fenomene, independenta de excitarea actuala a organelor de simt.

Insa ele au la baza perceptii sau fragmente, elemente ale unor perceptii traite anterior : de aici si termenul de re-prezentare.

Totusi, dupa disparitia excitantilor reali, noi putem avea imagini, fara ca acestea sa fie reprezentari propriu-zise.

Senzatii remanente

Senzatiile remanente sunt fenomene, datorate proprietatilor fiziologice ale organelor de simt : prelungirea de scurta durata a unei senzatii, dupa incetarea actiunii excitantului.

Ea se datoreaza unei inertii a excitatiei, explicabila daca avem in vedere ca nervii senzoriali parcurg o serie de “ statii intermediare “, de la organul de simt, pana la zona de proiectie din talamus, si apoi din cortex.

Persistenta aceasta senzoriala variaza in raport cu organul senzorial.

( I ) In ce priveste senzatiile vizuale, ele persista intre 1 / 200 si 1 / 10 dintr-o secunda, dupa disparitia excitantului, in functie de intensitatea stimularii : persistenta este cu atat mai mare, cu cat excitatia a fost mai slaba.

Senzatiile remanente explica de ce, atunci cand cineva roteste un carbune rosu, vedem un cerc de foc.

Tot senzatiile remanente creeaza posibilitatea combinarii imaginilor statice intr-o miscare, in cazul filmului, ca si sinteza culorilor de pe discul lui Newton.

Si in cazul senzatiilor statice, si in cazul senzatiilor kinestezice, se manifesta fenomenul de remanenta : daca ne rotim in jurul nostru, repede, si de multe ori, dupa ce ne oprim, avem in continuare senzatii de invartire.

( II ) Tot din categoria fenomenelor senzoriale, sunt si senzatiile, sau imaginile consecutive.

Daca ne uitam 20 – 30 de secunde, la un cerc alb, pe un fond negru, inchizand apoi ochii vom vedea un cerc negru, pe un fond alb.

Cand cercul este rosu, ulterior vom vedea verde, adica, apare culoarea complementara lui.

Imaginile consecutive apar datorita fenomenului de “ oboseala “ a purpurii retiniene, substanta aflata in celulele conuri.

Fixand multa vreme privirea pe o figura rosie, scade sensibilitatea conurilor pentru rosu, de aceea, pe un fond alb, figura rosie o vom vedea ca fiind verde.

Imaginile consecutive provin din fenomene periferice, ca dovada ca ele se deplaseaza in timpul miscarii ochilor, si proiectate pe un ecran, ele sunt mai mari, cand ecranul este situat departe, si sunt mai mici daca ecranul este apropiat.

Senzatiile consecutive negative, contrastante, sunt urmate de imagini consecutive pozitive, avand culoarea obiectului fixat anterior.

Se pot produce oscilatii : vedem imaginea, cand rosie, cand verde, din ce in ce mai slab, pana cand ea dispare complet.

Reprezentarile

Reprezentarile, asa cum le-am definit la inceput, constituie un fenomen mult mai frecvent, si mult mai important, decat urmele imediate ale senzatiei.

Inainte de analiza lor, sa mentionam doua categorii de imagini, de origine pur mentala, dar care se produc extrem de rar, si nici nu le intalnim la toti oamenii.

( 1 ) Imaginile imediate, sau primare. Pentru a avea o imagine consecutiva, este necesara o perceptie indelungata.

O imagine imediata, se poate produce si dupa o durata de numai doua secunde.

Inchid ochii, si vad obiectul, sau aud sunetul cu claritate.

Un scriitor, pe cand era el concentrat asupra manuscrisului sau, era surprins ca nu inceteaza sunetul unui clopot. Fiind atent, el a constatat ca, de fapt, sunetul nu se mai producea : prima imagine a continuat ultimul sunet.

Imaginile imediate sunt copii fidele ale modelului, de scurta durata si de slaba vivacitate.

( 2 ) Spre deosebire de acestea, imaginile eidetice – studiate de E. Jaensch – sunt extrem de vii, fara a fi halucinatii, deoarece subiectul le considera fara corespondent real, in momentul evocarii lor.

Ele sunt imagini, indeosebi vizuale.

Subiectul le vede cu intensitatea unei perceptii, ele pot chiar acoperi fondul perceput pe care sunt proiectate.

( a ) Anatomistul francez Testut, in timpul Prelegerilor sale, vedea cu claritate, in toat detaliile, portiunea anatomica pe care el o desena cu fidelitate la curs.

( b ) Calculatorii celebri, adica acele persoane capabile sa efectueze extrem de rapid calcule complicate, vad de obicei, numerele, ca si cum le-ar scrie.

( c ) Unii pictori din secolele trecute, care nu pictau direct in natura, priveau un peisaj, si apoi, ulterior, in atelierul lor, ei si-l puteau reaminti in ( absolut ) toate detaliile lui.

Nu oricine poate avea asemenea imagini intense. Ele par a fi mai des intalnite la copii.

( c ) Trecand la reprezentarile obisnuite, ele ne sunt familiare tuturor : oricine isi poate evoca imaginea fratelui, sau a tatalui sãu, chiar si atunci cand acestia se afla la sute de kilometri distanta.

Ele nu sunt la fel de vii ca perceptiile, dar de obicei sunt foarte asemanatoare cu perceptiile.

Reprezentarile apar foarte frecvent in spiritul nostru, si in stare de veghe, si in somn.

De aceea, multa vreme li s-a atribuit un rol central in viata psihica.

Iata ce scria, spre sfarsitul secolului trecut, Hippolyte Taine : “ Ceea ce observatia descopera in fondul fiintei ganditoare sunt, in afara de senzatii, imagini de diferite feluri, primitive sau consecutive, dotate cu anumite tendinte, si modificate in dezvoltarea lor, prin concursul sau antagonismul altor imagini, simultane sau contigue.

Dupa cum corpul viu este un polipier de celule, dependente mutual, in aceeasi masura, spiritul in activitate este un polipier de imagini, dependente mutual.”

Reprezentarile sunt privite de H. Taine ca atomi psihici, entitati psihice bine conturate, acrosandu-se, potrivit Legilor asociatiei si formand lanturi, constructii, “ polipieri “.

Acest punct de vedere a predominat aproap doua secole in filosofia empirica.

In pragul veacului nostru, William James si o serie de filosofi au reactionat puternic impotriva exagerarii rolului imaginilor, si al legilor asociatiei.

Dupa James, faptele de constiinta se succed ca un fluviu.

Nu exista o impartire in bucati, imagini precis conturate care sa se inlantuie.

A spune ca viata psihica este formata din imagini distincte, este ca si cum am sustine ca apa fluviului este formata din caldari si din butoaie cu apa inchisa in aceste vase.

Daca le punem in rau, acestea plutesc in mijlocul apei, care continua sa curga intre ele.

Procesele psihice nu sunt in intregime constiente, exista procese subconstiente si procese inconstiente.

Nu gasim doar imagini, ci si scheme, si sentimente, ca atunci cand spun : “ Ascultati ! “, sau, “ Dar ... daca “.

Independent de cuvant, exista sentimente confuze, sentimente ale raporturilor : sentimente de indoiala, ori de evidenta, ori de insuficienta ...

Observatiile filosofului american sunt subtile, si pe deplin intemeiate.

Gandirea se opreste numai uneori asupra unei reprezentari distincte.

Cursul gandirii consta in mod esential, intr-o succesiune de imagini.

Este prezent mai mult limbajul interior.

Si chiar daca am considera cuvintele ca imagini, ele sunt imagini de un fel special, caracteristica lor principala fiind, ca ele, cuvintele, nu se succed in virtutea Legilor asociatiei, ci in baza unor relatii conceptuale, bazate pe inteles, ceea ce este cu totul altceva.

Deci viata psihica nu consta in mod esential, intr-o defilare a unor reprezentari, ea implica stari mult mai complexe, in care intervin mereu scheme si influente ale inconstientului.

A restrange ponderea reprezentarilor, nu inseamna a neglija rolul pe care ele il au intr-o serie de cazuri, mai ales in ontogeneza gandirii, si intr-o multitudine de activitati cu caracter creator.

( extras, curs universitar, Psihologie generala, Profesor univ.Andrei Cosmovici, Ed. Polirom, Iasi, 1996 )