Drepturile omului. Reglementari internationale. Istoric ( 5 )

Reglementari internationale

2. Respectarea drepturilor si libertatilor fundamentale ale omului  a devenit obiectul unor reglementari cu caracter global, in secolul al XX-lea, indeosebi in a doua jumatate a acestui secol.

Dupa cel de-al Doilea Razboi Mondial, condamnarea unanima a incalcarilor masive, de o gravitate fara precedent, comise de regimurile fasciste, ale drepturilor celor mai elementare ale omului, in perioada premergatoare razboiului si in timpul razboiului, a determinat un puternic curent de opinie, in directia unor reglementari cuprinzatoare si universale, si a crearii unui cadru de colaborare internationala, in domeniul drepturilor omului.

Carta Organizatiei Natiunilor Unite, adoptata la 26 iunie 1945, cand razboiul inca nu luase sfarsit, proclama hotararea popoarelor de a proteja generatiile viitoare de flagelul razboiului, si reafirma credinta lor in drepturile fundamentele ale omului, in demnitatea si valoarea fiintei umane, in egalitatea in drepturi intre barbati si femei, si intre natiuni – mari sau mici.

Ea stabileste ca obiectiv al Organizatiei, in acelasi timp cu mentinerea pacii si a securitatii, si dezvoltarea de relatii prietenesti intre natiuni, infaptuirea colaborarii in solutionarea problemelor internationale cu caracter economic, social, cultural sau umanitar, in promovarea si incurajarea respectarii drepturilor si libertatilor fundamentale, fata de toate persoanele, fara deosebire de rasa, sex, limba, sau religie.

Se prevede ca ONU va fi un centru de armonizare a actiunilor pentru atingerea acestor obiective comune.

Carta prevede, intre atributiile Adunarii generale si ale Consiliului Economic si Social, promovarea cooperarii internationale in domeniile economic, social, cultural, al educatiei si sanatatii, in solutionarea problemelor care apar in aceste domenii, ca si sprijinirea infaptuirii drepturilor omului si libertatilor pentru toti, fara deosebire de rasa, sex, limba sau religie.

In cadrul ONU a fost creata de la inceput, Comisia pentru drepturile omului, ca organ subsidiar al Consiliului Economic si Social.

Comisia a creat, ea insasi, Subcomisia pentru prevenirea discriminarii si protectia minoritatilor, si din anul 1999 Subcomisia pentru promovarea si protectia drepturilor omului.

Comisia si Subcomisia au actionat ca organisme de elaborare, mai intai, a Declaratiei Universale a Drepturilor Omului, si a pactelor internationale, apoi si a altor documente privind drepturile si libertatile omului.

Treptat, ele au inceput sa examineze cazuri si situatii de incalcari ale drepturilor omului, cum vom vedea, si sa adreseze Recomandari, fie de ordin general, fie anumitor State.

Continuare a unor hotarari, luate inca in timpul razboiului, de puterile coalitiei antifasciste, pedepsirea crimelor contra pacii si omenirii, si a crimelor de razboi, in cadrul Tribunalului Militar International de la Nürnberg, si al altor tribunale create in acelasi scop, a reprezentat afirmarea cerintei respectarii drepturilor elementare ale omului, mai ales a dreptului la viata, chiar in conditiile razboiului.

Principiile si normele, pe care au fost intemeiate Statutul acestor tribunale, si hotararile adoptate de ele, au fost reafirmate si consacrate intr-un document unic, Rezolutia 95 ( I ) din 11 decembrie 1946, a Adunarii generale a ONU.

Prevederile Cartei ONU in domeniul drepturilor omului au un caracter general.

Desigur, ele stabilesc obligatii juridice, dar acestea nu au fost considerate suficiente, deoarece Carta nu specifica drepturile si libertatile omului, si nici natura obligatiilor asumate de State ; atat imprejurarile istorice ale adoptarii Cartei, cat si caracterul sau larg cuprinzator, nu faceau posibile reglementari mai ample.

Pentru prima data, insa, Carta ONU a “ internationalizat “ protectia drepturilor omului ; Statele – parti la acest tratat multilateral au recunoscut ca drepturile omului nu mai intra in competenta lor exclusiva, asumandu-si obligatii unul fata de celalalt.

De asemenea, Statele membre s-au angajat sa colaboreze intre ele, si cu ONU, in promovarea  drepturilor si libertatilor fundamentale ale omului.

Pe aceasta baza, ONU a trecut la definirea si codificarea drepturilor omului.

Documentul international care marcheaza inceputul unei noi etape in domeniul drepturilor omului, este Declaratia Universala a Drepturilor Omului, adoptata la 10 decembrie 1948, de Adunarea generala a ONU.

Acesta este primul document international de ansamblu, si cu vocatie de universalitate in acest domeniu.

Declaratia porneste de la necesitatea unui standard minim, care sa fie respectat pe plan universal, a stabilirii unei conceptii comune despre drepturile si libertatile omului.

De la inceput se afirma ca, recunoasterea demnitatii, inerente tuturor membrilor familiei umane, si a drepturilor lor egale si inalienabile, constituie fundamentul libertatii, dreptatii si pacii in lume.

Declaratia are in vedere conditia umana in ansamblu, incluzand atat libertatea cuvantului si a convingerilor, cat si liberarea de teama si de mizerie ; in acest sens se exprima hotararea popoarelor, de a favoriza progresul social si imbunatatirea conditiilor de viata, in cadrul unei libertati mai mari,

Este prezentata autoritatea legii, ca fiind esentiala pentru ocrotirea drepturilor omului.

In sfarsit, se recunoaste caracterul universal al drepturilor omului si libertatilor fundamentale.

Declaratia aseaza la baza drepturilor si libertatilor omului, egalitatea in drepturi. Astfel, ea proclama, in articolul I, ca toate fiintele umane se nasc libere si egale, in demnitate si in drepturi.

Se prevede ca, fiecare om se poate prevala de toate drepturile si obligatiile proclamate, fara nicio deosebire de rasa, culoare, sex, limba, religie, opinie politica, sau orice alta opinie, de origine nationala sau sociala, avere, nastere, sau orice alte imprejurari ; de asemenea, toti oamenii sunt egali in fata legii, si au fara nicio deosebire, dreptul la egala protectie a legii, la protectia impotriva oricarei discriminari.

Ca drepturi specifice ale omului sunt consacrate, in primul rand, dreptul la viata, la libertate, si la securitatea persoanei ; in legatura cu acestea, se prevede interzicerea torturii si a pedepselor degradante, a arestarii sau detinerii, arbitrare, a condamnarii pentru actiuni sau omisiuni care nu constituie acte penale in momentul comiterii.

Declaratia prevede dreptul oricarei persoane de a se adresa unei instante judecatoresti, pentru a-i proteja drepturile, si de a fi audiata in mod echitabil si public in fata instantei.

Se prevede, de asemenea, dreptul oricarei persoane de a parasi orice tara, inclusiv tara sa, si de a reveni in tara sa, ca si dreptul de a circula liber, si de a-si alege resedinta in interiorul granitelor unui Stat.

Alte drepturi politice proclamate sunt : libertatea de gandire, constiinta sau religie, libertatea de opinie si exprimare, dreptul la intrunire si asociere pasnica, dreptul de a lua parte la conducerea treburilor publice ale tarii sale.

Ca si drepturi civile, se prevad dreptul la cetatenie, dreptul de a se casatori si a-si intemeia o familie, drepturile egale ale sotului si sotiei.

Ca drepturi economice, se prevad dreptul la proprietate, la securitate sociala, la munca, la odihna, la un nivel de trai care sa ii asigure omului sanatatea si bunastarea lui, si a familiei sale, dreptul la invatatura, participarea la viata culturala.

Declaratia plaseaza drepturile omului in contextul lor firesc.

In acest sens, drepturile omului sunt puse in stransa legatura cu indatoririle sale fata de comunitate, aratandu-se ca, numai in cadrul comunitatii  este posibila dezvoltarea libera si deplina a personalitatii sale.

Se prevede ca, legea este singura care poate stabili ingradiri ale drepturilor si libertatilor omului, in scopul de a asigura recunoasterea si respectarea drepturilor si libertatilor altora, si respectarea cerintelor moralei, ordinii publice si bunastarii generale, intr-o societate democratica.

In acelasi sens, la finele prevederilor sale, Declaratia adauga ca, “ fiecare persoana are dreptul ca, pe plan national si international, sa domneasca o ordine in care drepturile si libertatile enuntate in declaratie sa aiba efect deplin “.

Declaratia reprezinta o combinatie unica a drepturilor civile si politice, economice, sociale si culturale, sub semnul egalitatii si nediscriminarii.

Ea nu a fost conceputa ca un tratat, si nu este un document juridic ; ea este insa, universal acceptata, ca document cuprinzand principii si norme generale, care dau expresie unui standard minim, in domeniul drepturilor omului.

Ulterior, numeroase documente au proclamat obligatia Statelor, de a pune in aplicare prevederile sale.

Statele au trecut insa, treptat, la elaborarea de tratate privind diferite capitole ale drepturilor omului, preluand si dezvoltand prevederi ale Declaratiei.

De aceea, in prezent, trebuie sa evaluam prevederile Declaratiei, impreuna cu tratatele adoptate ulterior, si cu practica dezvoltata in aplicarea lor.

Unele din aceste tratate se refera la condamnarea si reprimarea unor incalcari grave ale drepturilor omului.

Astfel, Conventia pentru prevenirea si reprimarea crimei de genocid, adoptata de Adunarea generala a ONU, la 9 decembrie 1948, confirma ca genocidul este o crima de drept international, il defineste ( uciderea membrilor unui grup, atingerea grava adusa integritatii lor fizice sau mentale, supunerea lor la conditii de existenta care duc la distrugerea lor, masuri de impiedicare a nasterilor si transferul fortat de copii de la un grup ), si prevede pedepsirea actelor de genocid, ca si a intelegerii cu scopul de a-l comite, a incitarii directe sau indirecte la genocid, a tentativei si complicitatii.

Partile contractante se angajeaza sa pedepseasca penal orice persoana vinovata de asemenea fapte, si pot sesiza organele competente ale ONU, pentru a se lua masuri pe plan international.

Conventia suplimentara privind abolirea sclavajului, a traficului de sclavi, si a institutiilor si practicilor analoge sclavajului, incheiata la Geneva la 7 septembrie 1956, prevede ca fapte, cum sunt : transportul si traficul de sclavi, mentinerea in sclavie, aducerea altor persoane intr-o asemenea stare, ca si practici similare, ca aservirea pentru datorii, servajul, transmiterea de femei si copii altor persoane contra cost, trebuie complet abolite, iar cei ce le comit, sau sunt complici, sa fie pedepsiti penal.

Statele parti se angajeaza sa coopereze intre ele, si cu ONU, in vederea aplicarii prevederilor Conventiei.

Conventia internationala asupra eliminarii si reprimarii crimei de apartheid, adoptata de Adunarea generala la 30 noiembrie 1973, declara ca apartheid-ul este o crima contra umanitatii, si ca actele inumane rezultand din politicile si practicile de acest gen constituie crime, iar organizatiile, institutiile, si persoanele care le comit sunt considerate criminale.

Statele participante se angajeaza sa ia toate masurile, legislative si altele, pentru a impiedica producerea unor asemenea fapte, si sa ia masuri legislative, judiciare si administrative, pentru a urmari, judeca si pedepsi persoanele vinovate de comiterea lor.

In aceeasi ordine de idei se situeaza Conventia imprescriptibilitatii crimelor de razboi, si a crimelor contra umanitatii, adoptata de Adunarea generala la 26 noiembrie 1968, care proclama drept imprescriptibile crimele de razboi, crimele contra umanitatii, expulzarea populatiei prin atac armat sau ocupare, actele inumane decurgand din politica de apartheid, ca si genocidul, si cere Statelor parti sa ia toate masurile legislative, pentru a asigura imprescriptibilitatea crimelor respective.

Alte conventii vizeaza eliminarea discriminarilor, in anumite domenii.

Astfel, Conventia internationala pentru eliminarea tuturor formelor de discriminare rasiala, adoptata de Adunarea generala la 7 martie 1965, condamna discriminarea rasiala, si angajeaza Statele parti sa promoveze o politica de eliminare a oricarei forme a acesteia, si sa asigure fiecarei persoane egalitatea in fata legii, fara deosebire de rasa, culoare, origine nationala sau etnica.

Conventia cu privire la eliminarea tuturor formelor de discriminare fata de femei, adoptata de Adunarea generala la 18 decembrie 1979, condamna discriminarile fata de femei sub orice forma, Statele participante angajandu-se sa promoveze, prin toate mijloacele, politici menite sa le elimine.

In acest sens, ele se angajeaza sa includa in legislatie principiul egalitatii depline, si sanctiuni impotriva oricaror discriminari, sa ia masuri pentru a asigura deplina dezvoltare si promovare a femeilor, pentru eliminarea discriminarilor in domeniul politic, al vietii publice, al educatiei, al dreptului la munca, al sanatatii, si in viata economica si sociala, pentru asigurarea egalitatii depline in fata legii.

( - extras din Protectia drepturilor omului in dreptul international contemporan, curs universitar, prof.univ.dr. Ion Diaconu, Universitatea Spiru Haret, Ed.Fundatiei Romania de Maine, Bucuresti, 2007 )

Senzatiile. Psihologie generala

Senzatiile

Senzatia este cunoasterea unei insusiri separate, a unui obiect sau fenomen, in momentul cand acesta actioneaza asupra unui organ senzorial.

Izolarea unui aspect al realitatii se datoreaza faptului ca, exista organe de simt diferentiate, specializate pentru a receptiona, in conditii optime, o anume categorie de excitatii.

In realitate, senzatia presupune nu doar un organ senzorial, ci un intreg aparat, denumit de I.P.Pavlov “ analizator “. Acesta se compune din organul senzorial, nervul aferent ( senzorial ), si o regiune corespunzatoare din scoarta cerebrala ( zona de proiectie ).

Senzatii separate nu intalnim la omul adult.

Ele exista la animalele inferioare ( am  vorbit de psihicul senzorial elementar ) si la copil, in primele saptamani ale vietii, cand mielinizarea incompleta a fibrelor asociative din cortex, impiedica o comunicare instantanee, intre diferitele portiuni ale sale.

O data cu maturizarea mai avansata a conexiunilor interneuronale, fiecare senzatie sintetizeaza cu alte senzatii produse simultan, dar si cu urmele excitantilor anteriori, formand ceea ce numim o perceptie, o cunoastere sintetica a obiectului ( sau fenomenului ), in integritatea lui.

Aspecte ale senzatiei. Diferite feluri de senzatii

A.     a ) Aspectul cognitiv, reprezentativ consta in oglindirea unui anume aspect al lumii exterioare, tradus intr-un specific al fiecarui organ senzorial. Este vorba, mai intai, de o caracteristica de ordin calitativ, dar si de una intensiva, senzatia putand avea o intensitate mai mare, ori una mai mica.

Unii amintesc de extensiunea senzatiei, ea sugerand si o impresie de extensiune, intindere.

( b ) Aspectul afectiv. Orice senzatie are o tonalitate afectiva, agreabila sau dezagreabila. Aceasta are ca efect unele reactii ale organismului. Culoarea albastra favorizeaza o stare de calm, de liniste. Rosul, dimpotriva, este un excitant, un iritant. Unele senzatii dureroase pot fi placute : mustarul, ceapa, usturoiul – provoaca usturimi, dar ele sunt resimtite in mod agreabil.

Datorita influentei culorilor, astazi se acorda atentie modului de colorare a tencuielilor, preferandu-se nuantele palide si calde : galben-deschis, bej, albastru pal, etc.

Si in intreprinderile industriale s-a renuntat la nuantele negre, cenusii, tevile, aparatele fiind vopsite in culori deschise, tonifiante, pentru a favoriza o buna dispozitie a muncitorilor la locul de munca.

( c ) Aspectul motor, activ a fost reliefat mai sus. Variate miscari permit producerea si discriminarea senzatiilor.

B.     Clasificari ale senzatiilor.

Din punctul de vedere biologic, in functie de modul de excitare a organelor de simt, se deosebesc : ( a ) tangoreceptori, in cazul senzatiilor ce presupun un contact direct al obiectului cu organul senzorial ( senzatiile de tact, de temperatura, de durere, gustul ), si ( b ) telereceptorii, cand obiectele actioneaza de la distanta asupra simturilor noastre ( mirosul, auzul, vazul ).

Aceasta diviziune nu se refera insa la toate simturile.

O clasificare cuprinzatoare imparte senzatiile in 3 grupe :

a)      Exteroceptive, care furnizeaza informatii cu privire la obiectele exterioare noua ;

b)      Interoceptive, privind modificari in starea interna a corpului ;

c)      Proprioceptive, referitoare la pozitia si miscarea corpului nostru.

Inainte de a trece la studiul senzatiilor exteroceptive, care ne ghideaza comportamentul in orice moment, sa aducem cateva precizari, cu privire la celelalte doua categorii mai putin cunoscute, desi sunt si ele prezente tot timpul.

( b ) Senzatiile interoceptive mai sunt denumite si “ organice “, “ viscerale “, sau inca “ cenestezice “.

Fr. Magendie le-a clasificat in 4 categorii :

( 1 ) Senzatii traducand trebuinte de functionare a organelor interne : foamea, setea, sufocarea. Aceasta din urma, sufocarea, nu apare atunci cand lipseste Oxigenul, ci apare atunci cand survine un excedent de Bioxid de carbon.

O persoana care ar fi introdusa intr-o incapere saturata de Azot, dar fara oxigen, ar muri repede, fara a simti ceva.

( 2 ) Senzatiile legate de functionarea  organelor sunt senzatii discrete, pe care le simtim cand respiram, ori cand suntem atenti la bataile inimii.

( 3 ) Senzatii provocate de excese : impresia de imbuibare, greata, oboseala.

( 4 ) Senzatii cauzate de stari patologice, de imbolnaviri, dureri interne.

Colicile ( durerile foarte mari ) provocate de tulburari renale, hepatice, gastrice, intestinale sunt bine cunoscute. Totusi, numai anumiti excitanti provoaca durere : intestinele nu sunt sensibile la contact, la taiere, dar ele dau dureri insuportabile, in cazul unor substante putrede, ce pot aparea intr-o dereglare a chimismului digestiei.

La fel, unele leziuni ale inimii nu sunt insotite de dureri, in schimb o crestere brusca a afluxului de sange poate provoca dureri foarte mari.

Nici plamanii, nici ficatul nu dau semnale senzoriale, in cazul presiunii cauzate de o tumoare. Din aceasta cauza, cancerul pulmonar, ori cancerul de ficat poate fi observat  foarte tarziu ( uneori intamplator ).

In schimb, tulburarile in circulatia fierii, ori atingerea pleurei sunt foarte dureroase.

In ansamblu, cenestezia nu cauzeaza senzatii puternice, precise, dar ei i se datoraza o impresie generala de bunastare, ori de indispozitie.

Uneori, in vis se strecoara unele senzatii interne, difuze, care ziua sunt acoperite de impresiile din exterior.

Senzatiile organice au un rol important in formarea constiintei de sine a persoanei, in sesizarea separatiei dintre corp si lumea exterioara.

Unele stari patologice sunt insotite de tulburari ale senzatiilor viscerale : anestezii – cand, de exemplu, pacientul nu mai stie daca a mancat, sau nu ; disestezii – cand bolnavul se simte greu, ca de plumb, ori dimpotriva, usor ca un balon de sapun.

( c ) Senzatiile proprioceptive pot fi impartite in 3 categorii :

a)      Somatoestezia ( cunoasterea pozitiei membrelor ) ;

b)      Kinestezia ( informatii despre miscarea membrelor ) ;

c)      Senzatiile statice, care ne fac deplin constienti de pozitia capului si a corpului in spatiu.

Somatoestezia, ca si senzatiile de miscare, se datoreaza unor organe senzoriale existente in muschi, tendoane, ligamente.

Ne dam seama astfel, de contractia sau relaxarea musculara, deci de greutatea corpurilor, de pozitia membrelor, si diferitele miscari.

Senzatiile kinestezice au un rol hotarator in controlul miscarilor, ele fac posibile indemanarea manuala, si cantatul la instrumente muzicale.

Senzatiile statice ( sau de echilibru ) sunt provocate de excitarea organelor de simt, aflate in canalele semicirculare ale urechii interne.

Ele apar cand intervine o accelerare in miscarile corpului si ale capului : astfel, sesizam orice schimbare de pozitie a lor.

Nervul specific acestor senzatii este nervul vestibular ( ramura a nervului auditiv ), care transmite excitatiile la creierul mic.

Daca unui porumbel, i se extirpa un canal semicircular, se observa o relaxare musculara generala si o oscilatie a capului, in planul canalului lezat. Daca i se extirpa toate canalele, nu mai poate sta in picioare, nici zbura.

De asemenea, soarecii cu un canal lezat nu se mai pot deplasa in linie dreapta.

Cat priveste senzatiile exteroceptive, ele sunt mai variate si au putut fi studiate mai amanuntit.

( - extras din Psihologie generala, prof.univ.dr. Andrei Cosmovici, Univ. Al.I. Cuza, Ed. Polirom, Iasi, 1996 )

                                               

La Paris ( 9 )

“ – Eu devenisem camerista ei. Asa am ajuns la Davos, in Elvetia. Iti inchipui ce consternata a fost cand directorul sanatoriului, fara prea multe fraze, m-a cerut de nevasta. Aveam pentru el o repulsie fizica. Dar intr-o clipa am revazut trecutul,  drumurile triste intre Buenos-Aires si Berlin, cele doua familii care ma azvarleau ca pe-o minge, umilintele din internat. Mi-era groaza de zilele searbede care ma asteptau in saracie. Pe Violine n-o mai puteam suporta. De altfel, isi apara tatal ca o leoaica, poate de aceea m-a si indepartat. Nu stiu daca ai inteles, Mirona, de ce m-am maritat ! Apoi, cu un accent de revolta cum nu mai auzisem, cuprinzandu-si obrajii in maini, a soptit : Nu mai pot indura. Te invidiez. Odaita asta curata, cartile pentru care ai scotocit anticariatele, trandafirul din paharul cu apa, linistea asta ... Iti invidiez visurile, Mirona ! Sa nu renunti la ele. Nu stiu de ce-ti vorbesc asa. Nu stiu cum am indraznit sa te tin pana la ora asta. Poate fiindca la inceput am simtit nevoia sa te impung.  Nu mai stiu ce rautati am spus – am ajuns rea si pizmuitoare ca Violine -, dar tu mi-ai zambit dulce, atat de dulce, ca mi-ai amintit de mère Hortance, o maica batrana, oarba, singura de treaba intre toate si care avea obiceiul sa spuna : “ Lasa, Giulia, o sa treaca “. Dar mère Hortance avea nouazeci de ani.

M-am apropiat de Giulia, i-am mangaiat parul matasos.

- Eu am o suta de ani, Giulia, sunt mai batrana ca mère Hortance. Daca ai sti cat seamana biografiile noastre ! Povara lor e cumplita ! Ani de zile am asteptat sa pot pleca de acasa. Ei bine, seara, cand ma inchid aici, dispare paharul cu nelipsitul trandafir galben, cartile astea, si pe hartia alba, care ma asteapta, apare familia : strabunica, matusile mele, toata casa plina de compromisuri, de superstitii si de manii. Casa din care am fugit se reface din bucatele, o simt in spinare ca o cocoasa. Lisandra pretindea ca viata e un miracol si voia neaparat sa se masoare cu el. Nu stiu cum a avut curajul sa plece in Spania. Poate tocmai ca sa se masoare cu acest miracol. De cand i-am cunoscut pe Octav, pe Jacquot, pe Lisandra, mi-am dat seama ca exista si altfel de oameni, Giulia, si alt fel  de a privi viata. Desi folosesc acelasi vocabular, cuvintele au pentru ei alt continut. Libertate, iubire si fericire inseamna altceva. Nu inteleg inca bine ce, dar imi dau seama ca fericirea pentru ei nu e rezultanta unui sir de placeri. Greseala pe care o face fiecare dintre noi – cel putin asa au cautat sa-mi explice – este ca se gandeste prea mult la micile lui infrangeri, la dorintele lui personale si prea putin la acest miracol care e viata, la obligatia pe care o avem fata de ea, obligatia de a o face mai frumoasa, mai buna ... Fiecare trebuie sa poata raspunde : Iata pentru ce am trait ! fara sa roseasca. In ce ma priveste, cand apune soarele, nu stiu incotro sa apuc, pe ce drum trebuie sa merg, unde vreau sa ajung. Eram sigura ca fericirea exista undeva, dincolo de zidurile casei noastre. Ca intr-o zi voi pune mana pe ea, asa cum pui mana pe o ceasca sau pe scoarta unui copac. Ca dragostea este supremul miracol ....

-         Vorbe, Mirona, vorbe ! Cand ti-e frig, ti-e frig, si cand ti-e foame, putin iti pasa de acest miracol care e viata. Iti vine sa injuri, sa scuipi  si sa te spanzuri.

Giuliei ii curgeau pe obraji lacrimi mari, grele ca niste pietricele de sticla. Dar fata ii ramanea senina, luminoasa.

-         Spune, Giulia, de ce e barbatul tau “ un monstru “ ? Nu exista nicio punte, nicio posibilitate de intelegere intre voi ?

-         O, dac-ai sti, Mirona, dac-ai sti ... Tocmai aici am vrut sa ajung. Tot ce ti-am povestit a fost o introducere, ca sa intelegi mai bine .. Si aprinzandu-si o tigara : Dupa celebrarea cununiei, in cerc foarte restrans, sotul meu si-a luat ramas bun de la mine si foarte politicos, mi-a spus : “ Pe maine, draga mea “. Marturisesc, am fost putin dezamagita. Dar, cu obiceiul pe care-l avem sa literaturizam, m-am gandit ca vrea sa ma cucereasca mai intai, sa ma atraga  sufleteste, sa ma faca sa viu intr-o zi spre el, de bunavoie. Si asta m-a emotiont. In zilele urmatoare, aproape ca nu l-am vazut. Era mereu foarte ocupat. Apoi am primit o cutie de la o casa de mode din Paris. Nu dintre cele cunoscute. Inauntru, doua perechi de ciorapi negri, nu prea subtiri si foarte luciosi, pantofi de antilopa cu funde si tocuri excesiv de inalte, o palarie mica cu voaleta deasa, o vulpe neagra si o rochie neagra de crèpe-satin lucios, lenjerie de dantela neagra cu trandafirasi roz, o cutie de pudra cu un miros strident, o sticluta de parfum vulgar, un vaporizator. Tot acest negru si calitatea proasta m-au impresionat neplacut. Totusi, mi-am spus : “ Nu se pricepe, si nu sunt obligata sa le folosesc. E prea ocupat ca sa-si dea seama cum ma imbrac .... “ Dar cand i-am multumit, ochii i-au scaparat si mi-a spus ca i-ar face placere sa vin la el in birou imbracata cu tot ce am gasit in cutie, ca m-asteapta la ora cinci. Ma privea atat de insinuant, incat am incercat un sentiment de teama, si ca sa-mi dau curaj mi-am spus : “ Daca a comandat cutia aceea, daca a dat bani, vrea sa ma vada gatita, e natural “. Deodata, mi-a luat mana, mi-a strans-o, si, cu ochii infipti intr-ai mei, m-a intrebat in soapta : “ Ti-a placut vaporizatorul ? Te rog sa te parfumezi ... Neaparat ... Te astept in birou “.

Ma intrebam daca nu cumva bause prea mult, daca n-ar fi mai bine sa nu ma duc. Prea ii sticleau ochii. Totusi, am inceput sa ma gatesc cu tot ce era in cutie. Cand m-am privit in oglinda, mi-a venit sa rad ; parca eram deghizata. Ciorapii imi produceau mancarime. Prea erau negri, prea luciosi. Si nu eram obisnuita sa port tocuri atat de inalte.  Rau nu-mi statea nici palaria cu voaleta, nici rochia. Dar nu mai eram eu, ci o femeie fatala, din filmele demodate. Iesind pe usa, mi-am adus aminte de vaporizator si m-am intors, m-am parfumat. Cand am intrat in biroul, sotul meu a venit spre mine grabit, emotionat si mi-a zambit curtenitor. „ Ai intarziat, mi-a spus, esti o cocheta. Stii ca-mi placi ? “ Mi-a sarutat mana, mi-a retinut-o si mi-a aratat fotoliul din fata biroului. Apoi, razgandindu-se, m-a rugat sa trec pe canapea. El a ramas in picioare si a inceput sa ma examineze si sa-mi dea sfaturi : “ Pune picior peste picior. De ce-ti tragi rochia ? Ai genunchi frumosi. Genunchi rotunzi, plinuti .... “

Nu intelegeam de ce-mi da Giulia toate amanuntele astea dezgustatoare. Mi-era sila. Abia scapasem de confidentele familiei Dolin.

-         Mirona, adu-ti aminte de scenele din filmele americane, in care directori de varieteu angajeaza actrite. Ei bine, asa ma masura, ma cantarea sotul meu, potrivindu-si ochelarii, umezindu-si buzele, mangaindu-si mustata. Apoi a venit langa mine si a inceput sa-mi umble cu degetele pe picioare. “ Imi plac ciorapii, mi-a spus, iti strang bine gambele “. Si, spre uluirea mea, m-a intrebat : “ Cum te cheama ? “ Imi pierise graiul, dar el dadea ochii peste cap, visator. ‘ O sa-ti spun Dolly, iti place ? “ Am vrut sa strig, dar, ca intr-un cosmar, simteam ca niciun sunet nu-mi va iesi din gatlej, ca am amutit. Am vrut sa ma ridic, dar el, cu o energie, cu o insistenta neasteptata, m-a tinut pe loc. Cu o mana imi strangea bratul, ii simteam verigheta rece, cu cealalta imi mangaia picioarele. “ Ce vrei sa-ti cumpar “ ma intreba. O sa capeti un cadou ori de cate ori ai sa vii imbracata asa. Si mai multa pudra, Dolly, ne-am inteles ? Si mai parfumata ! O sa-ti iau o voaleta mai deasa. Sa-ti vad numai gura. Picioarele si gura. Iti plac banii, Dolly ? Iti plac, nu-i asa ? Asa sunteti toate ... Va plac banii. O sa-ti dau bani de cate ori ai sa vii la mine, aici, o sa te cumpar, oricat de scumpa ai sa fii “.

-         Giulia, taci ! Te rog, taci ! [ ... ]

-         Mi-am dat seama ca sunt in mainile lui, continua Giulia vorbind mai rar. Nu stiu daca ti l-am descris. Capul mare, picioarele scurte si mici, pielea laptoasa, ochii ca otelul de reci si de vineti, tuns chilug, asa ca nu mai stii daca e chel sau tuns, blond sau alb. Nasul lung, subtire, o mustata mica, buze subtiri, maini mici, foarte albe, transparente. De o extrema eleganta, o ridicola eleganta. O voce hotarata, care ordona, care impune. Nu ma lua in brate decat in birou, imbracata, pe canapea ... Ceea ce ma ingrozea si ma exaspera erau niste umbre care se miscau la fereastra. Exista o scara din dos, care avea o fereastra spre curtea de lumina si spre birou. Crispata, imi concentram privirea intr-acolo, iar el imi soptea : “ Daca ne-ar vedea cineva, ce-ar fi ? Ça nous coute si peu, et ça leur fait tant de plaisir ! ( Ne costa atat de putin, si lor le face atata placere ! ) N-ai vreo prietena care ar vrea sa vina aici cu tine ? Ii voi face un cadou. O bratara, o brosa ... « 

-         Taci, Giulia, te rog ! Ispraveste !

-         Totusi, vrei sa fii scriitoare, Mirona ... De ce ti-e frica de viata ? ...

-         Asta nu e viata, Giulia, astea sunt canalele prin care se scurg lãturile ei.

-         Poate. Dar noi in laturile astea traim. Nu-ti cunosc viata. Iarta-ma. Nu stiu cum e la voi, dar aici totul se cumpara si totul se vinde. Barbatul meu imi dadea bani numai cand veneam la el in birou, imbracata in negru, si atunci sume mici, ca sa am nevoie sa-l vizitez mai des. La Davos se face sport ; aveam nevoie de un costum de schi, de bocanci, de un pulover. Barbatul meu imi cumpara numai voalete, ciorapi, pantofi cu tocuri inalte. In loc de schiuri, un lantisor de aur, sa-l port la glezna. Face mici chefuri intime cu vizitatorii in trecere prin sanatoriu. Ma indeamna sa beau si-i place sa urmareasca pe chipurile barbatilor dorinta pe care o suscit. Atunci ma cheama la el in birou ...

-         Nu inteleg, Giulia, de ce induri toate astea ? De ce nu fugi ? In sfarsit, cum poti sa te intorci acolo ? Nu trebuie ....

-         Tocmai asta am vrut sa aud. Imi dau seama de cruzimea fiecarui cuvant, de mocirla pe care am indraznit sa ti-o arat, dar n-aveam cui sa-i vorbiesc si nu mai puteam sa tac. E mai bine de un an de cand tac. Trebuie sa intelegi personajul cu care traiesc, ca sa poti sa-mi dai un sfat. Am mintit destul, nu mai pot. Chiar si aici, de cand am venit, mint intr-una. Adevarul e ca am fugit de acolo si nu mai vreau sa ma intorc. Si Giulia izbucni intr-un hohot de plans. Iata mirajul dupa care am alergat, iata castelul fermecat pe care l-am cautat. Era din carti de joc ...

Cartile erau acum la pamant.

-         Totusi, Giulia, trebuie sa existe un colt de lume in care viata e frumoasa. Fericirea trebuie sa existe. Sau poate e nevoie de un potop, de un cutremur, de niste maini uriase care sa zgaltaie globul, si totul sa inceapa din nou ... “

( extras din romanul “ Cartea Mironei “, de Cella Serghi )

Drepturile omului. Reglementari internationale. Istoric ( 4 )

Reglementari internationale

1. Pe planul reglementarilor internationale, al cooperarii intre State in domeniul drepturilor omului, putem discerne o prima etapa, in care au fost tratate – in mod fragmentar – unele aspecte cu caracter limitat, in acest domeniu.

Astfel, o serie de conventii internationale bilaterale, la inceputul secolului al XIX-lea, si multilaterale, in cea de a doua parte a acestui secol, au urmarit limitarea si interzicerea traficului de sclavi, si apoi a sclavajului.

In acest sens, Actul general al Conferintei de la Berlin din anul 1885, prevedea suprimarea sclavajului, si mai ales a comertului cu negri, in teritoriile din bazinele fluviilor Congo si Niger.

Actul general al Conferintei antisclavagiste de la Bruxelles din anii 1889-1890, prevedea suprimarea comertului cu sclavi in toata Africa, si in zona maritima a Oceanului Indian.

Abia prin Conventia semnata la Saint-Germain, la 10 septembrie 1919, si prin   Conventia referitoare la sclavaj de la Geneva din 25 septembrie 1925, incheiata in cadrul Ligii Natiunilor, se prevedea suprimarea completa a sclavajului si a traficului de sclavi, ca obligatie care viza toate regiunile lumii.

Conventiile incheiate in cadrul ONU, si anume :

1. Conventia suplimentara referitoare la abolirea sclavajului, a comertului cu sclavi, si a institutiilor si practicilor analoge din anul 1956,
2. si Pactul international asupra drepturilor civile si politice din anul 1966

– aveau sa prevada abolirea definitiva, la nivel universal, a unor asemenea fenomene.

O alta directie de actiune in aceasta perioada, au constituit-o normele privind limitarea mijloacelor, si a modului de ducere a razboiului.

In acest sens, dupa Conventia de la Geneva din anul 1864 privind protectia spitalelor militare si a personalului lor, si ingrijirea soldatilor raniti si bolnavi, au urmat :

1)  Conventia de la Haga din anul 1899 asupra legilor si obiceiurilor razboiului terestru,

2 ) Conventia de la Geneva din anul 1906 relativa la imbunatatirea soartei ranitilor si bolnavilor in razboiul terestru,

3 ) Conventia de la Haga din anul 1907 privind adaptarea la razboiul maritim, a principiilor Conventiei de la Geneva din 1906.

Dupa Primul Razboi Mondial se vor incheia cele doua conventii de la Geneva, din anul 1929, privind ameliorarea soartei ranitilor si bolnavilor in razboiul terestru, respectiv tratamentul prizonierilor de razboi, iar dupa cel de-al Doilea Razboi, cele patru conventii de la Geneva din anul 1949, privind protectia prizonierilor de razboi, a ranitilor si bolnavilor in razboiul terestru, a ranitilor si bolnavilor in razboiul maritim, ca si protectia populatiei civile.

In aceeasi directie, se vor incheia Protocolul aditional la Conventiile de la Geneva din 12 august 1949, referitor la protectia victimelor conflictelor armate internationale ( Protocolul I ), si Protocolul aditional referitor la protectia victimelor conflictelor armate, fara caracter international ( Protocolul II ), adoptate la Geneva la 8 iunie 1977.

In sens larg, putem considera si aceste reglementari ca fiind indreptate spre protectia unor drepturi ale omului.

Intrucat se refera la perioadele de razboi, si la anumite aspecte ale existentei umane, ele sunt examinate de regula, ca parte a dreptului umanitar al conflictelor armate, si nu in contextul drepturilor omului.

Problematica protectiei minoritatilor, mai ales a celor religioase, a fost abordata in tratate, inca din secolul al  XVII-lea, incepand cu Tratatul de la Westfalia ( 1648 ), continuand – ca momente mai importante -, cu documentele  Congresului de la Viena din anul 1815, care extind protectia, la unele minoritati etnice din Imperiul Rus, precum minoritatea poloneza, si din Statele germane, precum minoritatea evreiasca, si cu Tratatul de la Berlin din anul 1878 privind libertatile religioase si nediscriminarea pentru motive religioase in Statele devenite independente dupa infrangerea Imperiului Otoman.

Urmand aceeasi abordare fragmentara, tratatele de pace incheiate dupa Primul Razboi Mondial, cu : Austria, Bulgaria, Turcia si Ungaria, ca si conventiile speciale incheiate in anul 1919 de puterile aliate, cu : Cehoslovacia, Grecia, Iugoslavia, Polonia si România, si declaratiile individuale, formulate de : Albania, Lituania, Letonia, Estonia si Irak, pentru a deveni membre ale Societatii Natiunilor, prevedeau anumite drepturi si libertati pentru persoanele care faceau parte din minoritati.

In cadrul Societatii s-a creat un mecanism de reglementare pasnica a diferendelor dintre State, privind problemele minoritatilor, de catre Consiliul Societatii si de Curtea Permanenta de Justitie Internationala, ca si un mecanism de examinare a plangerilor referitoare la incalcari ale acestor documente.

Un loc important il ocupa, in aceasta perioada, preocuparile Organizatiei Internationale a Muncii, care a inceput elaborarea de conventii si recomandari internationale, pentru protectia drepturilor in domeniul muncii, si in legatura cu munca : remuneratie, orar de munca, conditii, protectia femeilor si a copiilor, libertatile sindicale, etc..

Organizatia Internationala a Muncii sau OIM a creat, de asemenea, un mecanism de promovare a aplicarii conventiilor si recomandarilor adoptate.

( - extras din Protectia drepturilor omului in dreptul international contemporan, curs universitar, prof.univ.dr. Ion Diaconu, Universitatea Spiru Haret, Ed.Fundatiei Romania de Maine, Bucuresti, 2007 )

Muzzafer Serif Basoglu si formarea normelor ( Normalizarea ) Psihologia influentei sociale

Muzafer Sherif si normele de grup

Ceea ce ne frapeaza la un grup social, adica la un ansamblu de persoane aflate in interactiune fata-in-fata, este similaritatea atitudinilor si conduitelor, care face ca, in multe situatii, grupul sa actioneze aidoma unui singur individ.

In mod firesc, cercetarile de pionierat in domeniul fenomenelor de grup, si in domeniul influentei sociale, si-au propus sa abordeze acest fenomen al uniformitatii.

S-a inteles repede, ca nici imitatia – influenta exercitata de modele superioare, nici facilitarea sociala, nu pot oferi explicatii multumitoare.

Sursele posibile ale acestei uniformitati de comportament erau in numar de trei :

1. similaritatea afinitatilor, pe care membrii le avusesera inainte de a se constitui grupul – dar aceasta presupunea o viziune individualista asupra grupului, si un imobilism al grupului ;
2. influentele similare, ce actioneaza din exterior asupra fiecaruia din membrii grupului – o explicatie ce probeaza aceleasi deficiente ;
3. influenta reciproca a membrilor grupului.

Ipoteza din urma parea cea mai valida, si avea sa conduca la constituirea unui domeniu al Psihologiei sociale, si mai apoi, a unei stiinte de sine statatoare : dinamica grupului.

Conceptul crucial, exprimand puterea fiecaruia dintre membri asupra celuilalt, si a grupului asupra tuturor, fusese de mult inventat : norma de grup.

Dar, pana atunci nicio cercetare nu ii oferise un fundament experimental.

Cel ce s-a incumetat sa o faca, demonstrand magistral forta si subtilitatea metodei experimentale, a fost Muzafer Sherif, a carui credinta era ca normele sociale apar ca sa ghideze comportamentul, in situatii ambigue.

El a modelat, in anul 1935, constituirea normelor de grup in laborator :

Sherif s-a nascut in Turcia, in anul 1906. Numele sau adevarat este Muzzafer Serif Basoglu. Si-a facut studiile universitare la Izmir si la Istanbul, iar in anul 1932 a obtinut titlul de master al Universitatii Harvard.

In chiar anul instalarii lui Hitler la putere, el a frecventat cursurile lui Wolfgang Köhler, la Universitatea din Berlin. Calatoria de studii in Germania l-a marcat profund : Sherif a devenit un adept al gestaltismului, dar si un antifascist patimas.

Cercetarile asupra formarii normelor sociale au constituit obiectul tezei ( sale ) de doctorat, sustinuta in anul 1935, sub conducerea lui Gardner Murphy, celebrul psiholog social de la Universitatea Columbia.

In acelasi an, si-a publicat pentru prima data rezultatele cercetarilor in Archives of Psychology, sub titlul “ A study of some social factors in perception “. Urmatorii zece ani, Sherif i-a petrecut la Universitatea din Ankara. Din pricina convingerilor antifasciste, el a fost arestat in anul 1944, si numai influentii sai prieteni americani au reusit sa il scape. Dupa anul 1945, el s-a stabilit definitiv in Statele Unite, functionand ca profesor la University of Oklahoma, si mai apoi la Pennsylvania State University ( vezi Harvey, 1989 ). Formarea normelor sociale nu constituie nicidecum singurul domeniu in care s-a remarcat Muzafer Sherif : el a facut cercetari asupra schimbarii de atitudine, asupra judecatii sociale, asupra grupurilor de referinta, precum si asupra relatiilor intre grupuri – multi considera ca faimosul experiment de la Robbers Cave, reprezinta principala sa contributie in psihologia sociala.

Anii ’30 desemneaza pentru psihologia sociala, o perioada in care  se impune conceptul de atitudine, si in care interesul pentru fenomenul de facilitare sociala, incepe sa se stinga.

Ideea influentei de grup castiga tot mai mult teren. H.T.Moore, de pilda, in anul 1921, isi confrunta subiectii cu judecatile unei majoritati, si gaseste ca indivizii sunt in buna masura influentati de grup.

Autorul compara chiar impactul grupului, cu influenta exercitata de experti, intuind ca dependenta individului de grup, nu este una neaparat informationala.

Floyd Allport raporteaza in manualul sau, publicat in anul 1924, studii asupra “ conformismului “ : el cere subiectilor sa estimeze greutati ori mirosuri, fie in situatie de izolare sociala, fie in prezenta celorlalti.

Efectul grupului este evident : indivizii isi modereaza judecatile in situatie colectiva ( vom reveni asupra experimentelor lui Allport, caci explicatiile lui se pot aplica, cum vom vedea, si fenomenului evidentiat de Sherif ). Desigur, aceste studii sugereaza procese de convergenta in grup, procese ce reprezinta obiectul demersului lui Sherif.

Un program de cercetare care frapeaza prin asemanarea cu paradigma inventata de psihologul turco-american, a fost initiat de Arthur Jennes ( 1932 a, 1932 b ; apud Hollander si Willis, 1967 ). Acest autor a realizat experimente in care subiectul avea sarcina de a estima numarul de bomboane dintr-un  borcan.

In faza a doua a studiului, subiectul discuta cu altii, in incercarea de a se pune de acord cu ei, si de a formula impreuna, o judecata unica.

Exista si o faza post-grup, in care subiectul facea un nou set de aprecieri, in conditie individuala.

Rezultatele lui Jennes indicau aceeasi tendinta spre convergenta.

Totusi, potrivit marturiilor lui ( vezi prefata din anul 1966, a celei de-a doua editii a Psihologiei normelor sociale ), Sherif nu a fost influentat de psihologii sociali din epoca.

El il aminteste numai pe Gardner Murphy, si numai in privinta chestiunilor de metodologie. In schimb, declara ca ipotezele experimentului sau, au fost inspirate de analizele sociologice asupra formarii normelor. Il evoca, inaintea tuturor, pe Emile Durkheim, de la care recunoaste a fi imprumutat “ ideea fundamentala ca, noile norme apar atunci cand oamenii interactioneaza in situatii fluide si extraordinare “ ( Sherif, 1966m p. IX ).

Unii sociologi din Scoala de la Chicago, ca Frederick Trasher sau Clifford Shaw, l-au influentat pe Sherif, sustinand ca, indivizii ce interactioneaza in situatii lipsite de indici stabili, isi alcatuiesc ghiduri comune de comportament.

De altminteri, se cuvine mentionat ca Sherif a fost preocupat de relatiile dintre psihologia sociala, pe de o parte, si sociologie si antropologia culturala, pe de alta parte.

In conceptia sa, psihologiei sociale ii revine misiunea de a verifica ca, raporturile nu sunt in niciun caz  de subordonare, ci de complementaritate, atat metodologica, cat si tematica.

Sherif considera formarea normelor, o problema psihosociala, iar controlul social o chestiune de care trebuie sa se ocupe sociologii.

Studiul lui experimental asupra normalizarii trebuie vazut in stransa corespondenta cu cercetarile sociologilor si antropologilor culturali, asupra varietatii culturale.

Schimbarea culturala inseamna schimbarea normelor, iar schimbarea normelor inseamna formarea normelor ( Sherif si Sherif, 1956 ). Sociologii si antropologii culturali observasera ca, obiceiurile, traditiile si valorile sunt foarte diferite de la un grup la altul, si evolueaza in timp in cadrul aceluiasi grup.

Pentru Sherif, a transpune aceste concluzii in limbajul psihologiei sociale, si a le testa cu metodele ei, echivaleaza cu a studia producerea normelor sociale in interactiunea dintre subiectii experimentali.

In epoca, psihologia sociala preluase in buna masura, principiile behavioriste. Din pacate, aceasta optiune, o determina sa acorde o mare importanta, proceselor individuale.

Chiar si conformismul, acest proces atat de complex, era explicat pe baza unei strategii individuale, fiind inteles ca un comportament individual, ce se soldeaza cu urmari pozitive.

Din acest punct de vedere, Sherif are meritul de a fi insistat asupra rolului interactiunii, in constituirea si functionarea normelor sociale.

Asa cum remarca patrunzator Turner ( 1991 ), psihologul social american, a pus formarea normelor sociale in legatura cu dezvoltarea consensului de grup.

Definitiile normei pe care le-a furnizat Sherif, sunt valabile si astazi.

Iata o caracterizare generala a normei : “ Norma sociala este un concept, care poate fi utilizat in psihologia sociala, pentru a ne referi la toate regularitatile din viata sociala ce presupun evaluarea obiectelor, persoanelor, actiunilor si ideilor “ ( Sherif si Sherif, 1969, p. 184 ).

Normele constituie o parte importanta a culturii, iar teoriile socializarii ar trebui sa trateze, in principal, despre modul in care copiii achizitioneaza normele.

Dar, cea mai cunoscuta definitie data de Sherif normei, include ideea de variabilitate comportamentala, in interiorul unui spatiu de toleranta : “ Norma este un standard sau o scala, constand din categorii ce definesc o marja de comportamente si atitudini acceptabile, si o marja de comportamente si atitudini non-acceptabile, pentru membrii unei unitati sociale “ ( Sherif si Sherif, 1969, p. 168 ).

In functie de aceasta definitie isi va proiecta, de fapt, autorul demersul empiric.

Sherif nu a folosit termenul “ normalizare “. El vorbeste numai despre “ formarea normelor “.

Serge Moscovici a fost acela care a propus conceptul ( Moscovici si Faucheux, 1972 ; Moscovici, 1974 ; 1985 ).

Marele psiholog social francez considera ca, influenta este legata de producerea si gestionarea conflictului.

Daca o sursa incearca sa influenteze o tinta, deci sa ii schimbe opinia, este pentru ca intre ele exista o divergenta. Raporturile dintre cele doua entitati sociale sunt esentialmente, conflictuale, iar influenta echivaleaza cu negocierea conflictului.

Potrivit lui Moscovici, trei sunt modalitatile de negociere :

1. normalizarea,
2. conformismul,
3. inovatia.

Ultimelor le vom inchina doua dintre sectiunile urmatoare.

Cat despre normalizare, caracteristica ei cea mai insemnata, o reprezinta conformismul.

Ea implica o situatie in care indivizii evita conflictul, intrucat niciunul dintre ei nu este suficient de atasat de opinia pe care o sustine.

Fiecare participant cedeaza in fata celorlalti, apropiindu-se in felul acesta, de consensul de grup.

“ Nu ma pot gandi la o analogie mai buna decat mecanismul pietei, scrie Moscovici. Aici preturile fluctueaza, in functie de cerere si oferta si, in cele din urma, se stabileste un pret care va regla toate vanzarile si cumpararile ulterioare “ ( Moscovici, 1985, p. 373 ).

Norma de grup este rezultatul concesiilor reciproce. Procesul de normalizare ( sau de formare a normei, cum il numeste Sherif ) se refera la presiunile pe care fiecare membru le exercita asupra celorlalti, pentru a se ajunge la un rezultat, ce poate fi acceptat de intregul grup.

Nu numai ca psihologia americana nu a acceptat terminologia avansata de Moscovici, dar a continuat sa priveasca experimentul lui Sherif, drept un experiment asupra conformismului.

Noi preluam, o data cu termenul lui Serge Moscovici, si distinctia sa, pe care o socotim esentiala pentru domeniul teoretic al influentei sociale.

Moscovici intelege prin conformism, rezolvarea conflictului in favoarea majoritatii.

Individul ia cunostinta de norma de grup, si o adopta ( vom reveni cu detalii in sectinea urmatoare ).

Normalizarea nu poate fi conformism, caci nu exista o norma a grupului, pe care acesta sa caute sa o impuna eventualilor devianti : norma abia se formeaza, prin eforturile tuturor.

Moscovici este foarte limpede in aceasta privinta : “ Numai de dragul simplitatii si, in orice caz, departe de o atitudine corecta fata de problemele teoretice, unii autori au pus rezultatele lui Sherif, sub acelasi titlu ca si rezultatele lui Asch si Festinger “ ( Moscovici, 1974, p. 210 ).

Sherif insusi, trebuie adaugat, a tinut sa sublinieze specificitatea procesului de formare a normelor, in raport cu alte tipuri de influenta sociala.

Iata o fraza care atesta aceasta pozitie : “ Experimentele de inceput, asupra formarii normelor, nu au fost gandite sa exploreze influenta deliberata a experimentatorului, sau a altor surse, inzestrate cu prestigiu, ci influenta reciproca intre participantii care interactioneaza intr-o situatie ambigua, pe masura ce isi construiesc consensul “ ( Sherif, 1966, p. XI ).

In manualul din anul 1969, el recunoaste importanta conformismului si a deviantei, ca procese sociale, dar afirma ca acestea nu sunt singurele fenomene normative, de care trebuie sa se ocupe psihologia sociala “ ; in egala masura, cercetatorii trebuie sa acorde atentie formarii normelor.

Asadar, normalizarea este un proces, net deosebit in raport cu influenta exercitata de majoritate.

( - extras din Psihologia influentei sociale, prof.univ.dr.Stefan Boncu, Univ.Al.I.Cuza, Ed. Polirom, Iasi, 2002 )