Acatistul Maicii Domnului la Icoana cu sapte sageti

Acatistul Maicii Domnului la Icoana cu sapte sageti

Rugăciunile începătoare, apoi :

Condacul 1:

Celei alese dintre toate fiicele neamurilor, Fecioarei Maria, Maica Fiului lui Dumnezeu prin care a venit mântuirea lumii, cu umilinţă îi strigăm: Caută la viaţa noastră cea plină de scârbe; stii scârbele şi durerile ce le-ai îndurat când ai fost pe pământ, fă cu noi după mila ta cea mare să-ţi cântăm aşa: Bucură-te, Maică preascârbită, ceea ce prefaci scârba în bucurie.

Icosul 1:

Îngerul ce a vestit păstorilor din Betleem Naşterea Mântuitorului lumii, împreună cu puterile cereşti au cântat: «Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire». Iar tu, Maică, n-ai avut unde să-ţi pleci capul şi ai născut pe Fiul tău în staul, înfăşându-L în scutece şi punându-L în iesle. Cunoscând tristeţea sufletului tău îţi cântăm aşa:

Bucură-te, că pe Fiul tău, cu glasul gurii tale L-ai mângâiat;
Bucură-te, că Pruncul Cel veşnic cu scutece L-ai înfăşat;
Bucură-te, că pe Cel ce ţine lumea, cu lapte L-ai hrănit;
Bucură-te, că staulul dobitoacelor ca un rai s-a arătat;
Bucură-te, că Tron de heruvimi, pe pământ te-ai arătat;
Bucură-te, că în naştere şi după naştere, Tu Fecioară ai rămas;
Bucură-te, Maică preascârbită, ceea ce prefaci scârba în bucurie.

Condacul 2:

Văzând Dumnezeiescul Prunc culcat în iesle, au venit păstorii să se închine, vestind cele spuse de înger despre Acesta. Iar Maria păstra cuvintele acestea în inima ei. Şi după opt zile Pruncul a primit numele Iisus ca Om, după Lege. Văzând smerenia ta Maică şi Fecioară, îi cântăm lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul 2:

Având credinţă statornică în Dumnezeu şi împlinind Legea, într-a 40-zi au adus la Templu pe Iisus părinţii Săi şi L-au pus înaintea Domnului, împreună cu jertfele de curăţire cum era scris în Lege, Noi, însă cântăm aşa:

Bucură-te, că pe Făcătorul lumii, în Templu L-ai adus îndată;
Bucură-te, că de Dreptul Simeon, cu bucurie ai fost întâmpinată;
Bucură-te, Una curată între femei binecuvântată;
Bucură-te, că scârba ca pe o cruce în smerenie ai purtat-o;
Bucură-te, că voia lui Dumnezeu, totdeauna ai ascultat-o;
Bucură-te, că pildă de răbdare şi de smerenie ne-ai arătat;
Bucură-te, Maică preascârbită, ceea ce prefaci scârba în bucurie.

Condacul 3:

Cu putere de Sus ai fost întărită, Maica Domnului, când ai auzit cuvintele Dreptului Simeon: «Acesta este spre căderea şi ridicarea multora în Israel şi ca un semn care va stârni împotrivire şi prin sufletul tău va trece sabie ca să descopere gândurile multor inimi». Mare scârbă a străpuns atunci inima ta, o, Maica Domnului şi cu durere ai cântat lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul 3:

Plănuind Irod să nimicească pe Prunc, a trimis să ucidă pe toţi copiii Betleemului, de doi ani şi mai jos, după timpul pe care-l aflase de la magi. Dar după porunca lui Dumnezeu dată prin înger lui Iosif în vis, toată sfânta familie a fugit în Egipt şi a rămas acolo şapte ani până la moartea lui Irod. De aceea îţi cântăm aşa:

Bucură-te, că greul călătoriei cu dragoste l-ai suferit;
Bucură-te, că idolii au căzut, de puterea Fiului tău biruiţi;
Bucură-te, că între necredincioşi ani ai petrecut;
Bucură-te, că din Egipt cu Pruncul şi cu Iosif în Nazaret ai venit;
Bucură-te, că aici la Iosif dulgherul, în sărăcie ai trăit;
Bucură-te, că-n toată viaţa, ai muncit foarte cinstit;
Bucură-te, Maică preascârbită, ceea ce prefaci scârba în bucurie.

Condacul 4:

Vifor de tristete a cuprins pe Maica lui Dumnezeu, întorcându-se din Ierusalim şi neaflând în cale pe Pruncul Iisus. S-au întors şi L-au aflat după trei zile, şezând în Templu, ascultând şi întrebând pe cărturari. Deci I-a zis Lui Maica: «Fiule, de ce ne-ai făcut nouă aşa? Iată tatăl Tău şi eu Te-am căutat îngrijoraţi». Iar El a zis către ei: «De ce era să Mă căutaţi? Oare nu ştiaţi că în cele ale Tatălui Meu trebuie să fiu?» Şi Maica păstrând aceste cuvinte în inimă, a cântat lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul 4:

Domnul Iisus a străbătut toată Galileea, învăţând prin sinagogi şi propovăduind Evanghelia împărăţiei, vindecând orice boală şi orice neputinţa în popor şi a mers vestea despre Dânsul prin toată Siria încât i-au adus pe toţi bolnavii, demonizaţii şi neputincioşii de I-a vindecat. Iar Tu Maică văzând profeţia împlinindu-se, cu durere ai cunoscut că se apropie timpul când Fiul tău va fi adus jerfă pentru păcatele lumii. De aceea te fericim Maică, şi-ţi cântăm:

Bucură-te, că pe Fiul tău în slujba poporului L-ai dat;
Bucură-te, căci cu inima înfrântă lui Dumnezeu te-ai jertfit;
Bucură-te, că de potopul păcatelor lumea o ai mântuit;
Bucură-te, că ai zdrobit capul şarpelui cel vechi;
Bucură-te, că pe sine jertfă lui Dumnezeu te-ai adus;
Bucură-te, că tristă ai fost Maica Domnului Iisus;
Bucură-te, Maică preascârbită, ceea ce prefaci scârba în bucurie.

Condacul 5:

Propovăduind Împărăţia lui Dumnezeu, Iisus a mustrat mândria fariseilor ce se credeau drepţi şi care ascultând pildele Lui, înţelegeau că despre dânşii vorbea şi căutau ca să-L prindă, dar se temeau de popor care-L socotea Prooroc. Ştiind acestea, Maica Domnului scârbită pentru Fiul ei, se temea să nu-L omoare Şi întristată a cântat lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul 5:

Văzând unii dintre iudei învierea lui Lazăr, au mers la farisei şi le-au spus ce a făcut Iisus. Caiafa care era mare preot în anul acela, a zis: «Mai bine este nouă ca să moară Unul pentru popor şi să nu piară tot neamul» şi de atunci căutau cum să-L omoare. Noi însă, Preacurată îţi cântăm:

Bucură-te, că ai născut pe Mântuitorul lumii întregi;
Bucură-te, Maica Domnului că suferinţele le întelegi;
Bucură-te, Împărăteasa cerurilor cea binecuvântată;
Bucură-te, că doar tu te rogi pentru lumea toată;
Bucură-te, Maică preascârbită, ceea ce prefaci scârba în bucurie.

Condacul 6:

Iuda – unul din cei doisprezece, la început apostol apoi vânzător, s-a dus la mai-marii preoţi să-şi vândă Învăţătorul. Iar ei auzind s-au bucurat şi i-au făgăduit arginţi, ca plată. Tu însă, Maica Domnului, scârbită pentru iubitul tău Fiu, ai cântat lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul 6:

Stând la Cină cu ucenicii Săi, Domnul Hristos, a spălat picioarele acestora, dând pildă de smerenie şi le-a zis lor: «unul dintre voi Mă va vinde». Noi însă, Maica lui Dumnezeu, suferind împreună cu Fiul, îţi cântăm acestea:

Bucură-te, Maica Domnului de ale inimii dureri chinuită;
Bucură-te, că în valea plângerii, ai suferit multscârbită;
Bucură-te, că în rugăciune ţi-ai găsit bun adăpost;
Bucură-te, că celor scârbiţi într-una bucurie le-ai fost;
Bucură-te, potolirea întristărilor noastre;
Bucură-te, că ne izbăveşti din păcate;
Bucură-te, Maică preascârbită, ceea ce prefaci scârba în bucurie.

Condacul 7:

Vrând să arate iubirea Sa de oameni şi mulţimea milei sale, Domnul Hristos la Cina cea de Taină, împărtăşind pe ucenicii Săi cu sfânt Trupul Său şi Preacuratul Său Sânge, le-a poruncit să facă pururea aceasta în Numele Său. Iar cu bucurie au cântat lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul 7:

Nouă minune a arătat Domnul ucenicilor Săi, prin făgăduinţa că le va trimite pe Duhul Său cel Sfânt şi Mângâietor, Cel ce de la Tatăl purcede, şi care va mărturisi despre Dânsul şi-i va învăţa tot adevărul. Iar noi, cu Duhul Sfânt, îţi cântăm:

Bucură-te, a Duhului celui Sfânt cămară;
Bucură-te, Palat atotluminos şi preaînfrumuseţat;
Bucură-te, largă încăpere a lui Dumnezeu-Cuvântul;
Bucură-te, că ai adus din ceruri pe Mărgăritarul-Sfântul;
Bucură-te, că prin naştere, uşile raiului ni le-ai deschis;
Bucură-te, că semn al milei cereşti, nouă ni te-ai arătat;
Bucură-te, Maică preascârbită, ceea ce prefaci scârba în bucurie.

Condacul 8:

Străin lucru si dureros este, că Iuda cu un sărut şi-a vândut învăţătorul. Ostaşii şi comandantul lor L-au prins pe Iisus şi, legându-L L-au dus la arhiereul Ana mai întâi, apoi la Caiafa. Maica Domnului aştepta hotărârea pentru Iubitul său Fiu, cântând lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul 8:

Iudeii toţi L-au dus pe Iisus de la Caiafa la Pilat în pretoriu, pârându-L că este un făcător de rele. Pilat L-a cercetat şi le-a spus lor că nici o vină n-a aflat într-Însul. Noi însă, îţi cântăm acestea:

Bucură-te, că ai avut inima de durere zdrobită;
Bucură-te, că pentru Fiul tău ai plâns preascârbită; .
Bucură-te, că pe Fiul tău cel iubit L-ai văzut la judecată;
Bucură-te, că fără cârtire ai răbdat durerea toată; .
Bucură-te, roaba Domnului, ce plângi şi te tânguieşti;
Bucură-te, Împărăteasa lumii, ce rugăciunile noastre le primeşti;
Bucură-te, Maică preascârbită, ceea ce prefaci scârba în bucurie.

Condacul 9:

Toate neamurile te fericesc, ceea ce eşti mai cinstită decât Heruvimii şi mai mărită fără de asemănare decât Serafimii, Stăpână şi Maica Răscumpărătorului nostru; cu naşterea ta ai adus bucurie la toată lumea. Apoi ai avut mare scârbă, văzând pe Fiul tău batjocorit, la chinuri şi moarte vândut. Noi, însă, cântare de umilinţă îţi aducem, o, Preacurată, cântând lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul 9:

Cei mai vestiti ritori nu pot să spună, Mântuitorule, suferinţele ce le-ai purtat, când ostaşii Ţi-au împletit cunună de spini şi Ţi-au pus-o pe cap, îmbrăcându-te în haină roşie. Noi cunoscând suferinţa Ta, şi a Maicii Tale celei preacurate; îi cântăm aşa:

Bucură-te, că ai văzut pe Fiul tău, scuipat şi bătut;
Bucură-te, că pe Cel ce L-ai hrănit la sân, dispreţuit L-ai văzut;
Bucură-te, că în haină roşie şi cu spini încununat L-ai văzut;
Bucură-te, că împreună cu El ai pătimit;
Bucură-te, că L-ai văzut pe Dânsul, de ucenici părăsit;
Bucură-te, că de judecătorii cei fărădelege, L-ai văzut osândit;
Bucură-te, Maică preascârbită, ceea ce ptefaci scârba în bucurie.

Condacul 10:

Vrând să-L scape pe Iisus, Pilat a zis poporului iudeilor: «Este obiceiul de a vă elibera un întemniţat de Paşti. Vreţi să vă eliberez pe Împăratul iudeilor?» Atunci toţi au strigat: «nu pe El, ci pe Baraba!» Lăudând milostivirea lui Dumnezeu care a dat pe Unicul Său Fiu la moarte de Cruce, ca să ne izbăvească pe noi, de moartea cea veşnică, îi cântăm Lui: Aliluia!

Icosul 10:

Zid şi scăpare fii nouă, Stăpână, celor căzuţi în scârbe şi boli, că însăţi ai suferit, auzind pe iudei strigând: «Răstigneşte-L, răstigneşte-L!» Acum auzi-ne şi pe noi cei ce-ţi cântăm ţie:

Bucură-te, Maica milostivirii, ce ne-ai şters plânsul cel de durere;
Bucură-te, a păcătoşilor căzuţi, grabnică mântuire;
Bucură-te, a creştinilor mijlocitoare neruşinată;
Bucură-te, că de patimile cele rele ne mântuieşti îndată;
Bucură-te, că inimii înfrânte îi dăruieşti veselie;
Bucură-te, Maică preascârbită, ceea ce prefaci scârba în bucurie;

Condacul 11:

Cântare de umiiinţă aducem Mântuitorului lumii, Care de bunăvoie a mers la patimi şi moarte de cruce. Ostaşii L-au dus la Golgota şi L-au răstignit. Lângă crucea lui Iisus stăteau: Maica Lui şi mironosiţele femei. Deci, Iisus văzând pe Maica Sa şi pe ucenicul pe care-l iubea, i-a zis Maicii Sale: «Femeie, iată fiul tău!»; apoi ucenicului Său: «Iată Maica ta!» şi din ceasul acela a luat-o ucenicul la sine. Iar tu, Maica Domnului, văzând pe Fiul tău pe Cruce murind, ai cântat cu amărăciune lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul 11:

«FiuI meu şi Dumnezeule Veşnic, Creatorul a toată făptura, cum rabzi chinuri pe Cruce?» zicea, plângând Curata Fecioară. Prin străină naşterea Ta, am fost mai fericită decât toate maicile, dar vai mie, că văzându-Te acuma răstignit, sabia îmi străpunge inima. Noi amintindu-ne de durerea ta, plângând cântăm acestea:

Bucură-te, că de bucurie şi veselie n-ai avut parte;
Bucură-te, că ai văzut a Fiului tău moarte de pe cruce;
Bucură-te, că pe Fiul tău cel iubit L-ai văzut răstignit;
Bucură-te, Mieluşea, care pe Mielul junghiat L-ai văzut;
Bucură-te, că pe Doctorul sufletesc şi trupesc L-ai văzut rănit;
Bucură-te, că pe Fiul tău înviat din morţi L-ai privit;
Bucură-te, Maică preascârbită, ceea ce prefaci scârba în bucurie.

Condacul 12:

“O, Lumina mea cea dulce, nădejdea şi viaţa mea, o, Bunule Doamne, cum Te stingi pe Cruce” – Fecioara suspinând grăia: «Grăbeşte-te, Iosife, la Pilat şi cere trupul Învăţătorului tău!» Iar pe Tine văzându-Te gol şi fără slavă zicea: «Fiul meu, sabie a trecut prin sufletul meu, după spusele dreptului Simeon». Iar noi suferind împreună cu Maica Ta, Milostive Mântuitorule, Cel ce Te-ai săvârşit pe Cruce, rupând zapisul păcatelor noastre, Te rugăm, dă-ne har ca să-Ţi cântăm cu dragoste: Aliluia!

Icosul 12:

Cântând milostivirea Ta, Iubitorule de oameni, mă închin îndurărilor Tale, Stăpâne. Ca vrând să mântuieşti făptura Ta ai primit moartea, – zicea Preacurata. Ci cu învierea Ta, Mântuitorule, miluieşte-ne şi pe cei ce cântăm:

Bucură-te, că ai văzut mort pe Domnul Cel slăvit;
Bucură-te, că ai sărutat trupul Fiului tău adormit;
Bucură-te, că Lumina cea dulce, pe Domnul, în mormânt L-ai aşezat;
Bucură-te, că pe Fiul tău cu atâta jale L-ai îngropat;
Bucură-te, căci cu giulgiu, Trupul sfânt L-ai înfăşurat;
Bucură-te, că sabia tristeţii te-a îndurerat;
Bucură-te, Maică preascârbită, ceea ce prefaci scârba în bucurie.

Condacul 13:

O, Prealăudată Maică, Cea căzută de scârbă şi de durere sub crucea Fiului tău şi Dumnezeu, ascultă suspinele şi plânsul nostru, şi ne scapă de scârbe, de dureri şi de moartea cea veşnică pe toţi cei ce nădăjduim în nespusa ta milostivire şi cântăm lui Dumnezeu: Aliluia! (de 3 ori)

Apoi Icosul 1 şi Condacul 1

RUGĂCIUNE CĂTRE MAICA DOMNULUI

O, multîndurerată Maica Domnului ceea ce eşti mai presus decât toate fiicele neamurilor, pentru curăţia ta şi mulţimea suferinţelor ce le-ai răbdat pe pământ, primeşte rugăciunile şi suspinarea noastră şi ne păzeşte sub acoperământul milostivirii tale, că alt adăpost şi caldă mijlocire, afară de tine nu avem. Ca ceea ce ai îndrăzneală spre Cel născut din tine, ajută-ne şi ne miluieşte cu rugăciunile tale, să scăpăm de toate săgeţile urii, vrăjmăşiei şi dezbinării dintre noi. Potoleşte inimile învrăjbite şi întoarce în ele dragostea cea frăţească, pentru ca iubindu-ne unii pe alţii, să ne trăim viaţa în pace şi bună înţelegere, şi astfel, să ajungem cu toţii şi în împărăţia cerurilor, unde împreună cu toţi sfinţii vom cânta slavă Unui Dumnezeu în Treime: Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, totdeauna acum şi pururea şi în nesfârşiţii veci. Amin.

DIN ISTORIA ICOANEI

Icoana Maicii Domnului cu şapte săgeţi, «Calmarea inimilor împietrite», simbolizează profeţia bătrânului şi Dreptului Simeon, care a spus cândva Maicii Domnului: «Iată Acesta este pus spre căderea şi spre ridicarea multora în Israel şi ca un semn care va stârni împotriviri, şi prin sufletul tău va trece sabie ca să se descopere gândurile multor inimi»; (Luca 2; 34; 35);

Numărul şapte, în Scripturi arată deplinătatea a ceva, în cazul de faţă: necaz, durere şi jale sufletească.

Această icoană se mai numeşte «Profeţia lui Simeon»; Copiile acestei icoane s-au proslăvit prin multe şi minunate vindecări;

Aşa în anul 1830, a încetat răspândirea holerei în Vologda, după procesiunea cu icoana Maicii Domnului.

În faţa acestei icoane se fac rugăciuni pentru calmarea inimilor vrăjmaşilor şi pentru împăcarea tuturor celor ce se află în vrajbe, sau obijduiţi.

Sursa :  http://www.sarbatori-crestine.ro/rugaciuni/acatiste-catre-maica-domnului/acatistul-maicii-domnului-la-icoana-cu-sapte-sageti/

           

Al doilea rãzboi mondial si planurile celor rãi ( 5 ) (extras din cartea “Complot împotriva Vaticanului”)

Al doilea rãzboi mondial si planurile celor rãi ( 5 )

(extras din cartea “Complot împotriva Vaticanului”)

Nici Himmler si nici Wolff nu-si pierdusera simpatia pentru cativa oameni din SS care descoperisera, spre oroarea lor, ca aveau sange evreiesc.

Himmler ii scria unuia dintre acestia :

“Imi imaginez care sunt acum pozitia si sentimentele dumneavoastra.

In ceea ce priveste sangele nostru, am stipulat cã finalul Razboiului de Treizeci de Ani ( 1648 ) este ziua din care fiecare dintre noi este obligat sa-si stabileasca ascendenta.

Daca dupa aceasta data va mai fi sange evreiesc, acel om va trebui sa paraseasca SS...

Va spun asta pentru ca sper ca astfel veti intelege marele sacrificiu pe care trebuie sa vi-l impun...

Daca in adancul inimii inca ne mai apartineti, puteti considera ca sunteti un om al SS.”

Cu alte cuvinte, un om care sa-i masacreze pe confratii lui evrei.

Altul a fost mai norocos si a primit aceasta sansa.

Intr-adevar, Himmler si Wolff au fost mai mult decat bucurosi sa isi arate mila fata de acest om.

Iar el era Reinhard Heydrich, comandantul adjunct al SS care a fost asasinat in Cehoslovacia.

Bunica lui era evreica.

( Se spunea ca Heydrich i-a inscriptionat o noua piatra funerara, omitand numele ei, Sarah ).

Intr-o conversatie inregistrata in secret cu colegii sai dintr-o inchisoare britanica, unde a fost plasat dupa razboi, Wolff a spus ca “prietenia dintre Wolff si Heydrich a fost unul dintre stalpii organizatiei SS initiale”.

In efortul de a-si dovedi loialitatea fata de Hitler, in ciuda “sangelui sau stricat”, Heydrich a supervizat taberele mortii cu un zel si o eficienta mai mare decat seful lui.

Era un evreu care merita sa fie pastrat, iar dupa asasinarea sa, merita sa fie onorat – cu oribilele masacre din satul Lidice care au urmat arestarii a sute de oameni care au fost supravegheati strict de Wolff.

Daca Wolff incerca sa imagineze momente de clementa, trucate sau nu, in care putea fi manifestata mila, momente care sa arate fata umanã a sefului sãu – si a sa -, asemenea stratageme ii dezvaluiau uneori adevaratul caracter.

Odata, de exemplu, cei doi inspectau o serie de prizoniere din lagarul de concentrare de la Dachau cand Himmler s-a oprit in fata unei femei si a facut o remarca spre adjunctul lui :

“Uite, Wolff, are parul blond – de tip arian”.

Apoi i s-a adresat fetei : “Voi ordona eliberarea ta, daca semnezi un document care spune ca iti recunosti mostenirea ariana”.

Nu parea sa conteze daca era cu adevarat ariana.

Parea ariana, nu-i asa ?

Femeia continua sa taca, iar Himmler a strigat : “Luati-o de aici !”

Evreii nu apreciau niciodata generozitatea !

Pe cand Himmler si Wolff isi continuau inspectia, fata a fost luata pentru executie, desi se pare ca Wolff nu a intrebat niciodata ce se intamplase cu ea.

Nu voia sa stie.

In orice caz, fiind cel mai apropiat confident al lui Himmler, Wolff cunostea cu siguranta dilema morala a sefului sau si se identifica cu aceasta.

Da, omul putea fi rau, chiar salbatic, dar nu dezvaluise propunerea sefului sãu de a-i trimite pe evrei in alta parte, dimensiunea sa generoasa ?

Cat despre alternativa “fortata”, de ce sa se gandeasca la ceea ce se intampla cand vagoanele ticsite cu oameni ajungeau la destinatie ?

Spre deosebire de seful lui, Wolff nu era un antisemit fanatic.

De fapt, asumandu-si un mare risc, contribuise la salvarea multor evrei care trebuiau trimisi in lagarele de concentrare.

Astfel de incidente in care isi manifesta mila pareau sa-si aiba originea in sentimentul ca faptele bune ocazionale, cã ii implicau sau nu pe evrei, vor contribui la compensarea, din punct de vedere moral, a angajamentului sau pragmatic in faptele rele mult mai importante, si astfel vor elibera de stres constiinta sa atat de calculat controlata.

Odata, cand Adolf Eichmann, care conducea Unitatea Evreilor Nazisti, a refuzat sa execute un ordin al lui Wolff de salvare a doi doctori evrei, generalul a invocat rangul si i-a ordonat sa il asculte, intrebandu-l brutal : “Iti dai seama cu cine vorbesti ?”

Atunci Eichmann a indraznit sa il provoace pe Wolff la duel, dar Himmler, care decisese ca doar el avea dreptul de a-si arata mila, a interzis duelul si a refuzat cererea lui Wolff pentru iertare in acest caz, expunandu-l pe acesta ca “iubitor de evrei”.

Cu alta ocazie, seful Gestapoului, Heinrich Müller, l-a acuzat pe Wolff ca “are o relatie cu o evreica”, acuzatie care l-ar fi putut arunca in inchisoare.

De fapt, “evreica” era o veche prietena a familiei Wolff, pe care Wolff o abandonase doar cand viitorul parea sa-i fie in pericol.

Wolff a contribuit, de asemenea, la salvarea unui evreu important.

Cand el si Himmler au urmat trupele in Viena in timpul ocupatiei naziste din Austria, vedeau din masina lor cum oamenii SS-ului ii adunau pe evrei si ii puneau la munca, sa frece strazile si sa spele masinile si camioanele cu acid, care le ardea grav mainile, un preludiu la deportare.

Dar, intr-un hotel, au gasit un evreu pe care l-au tratat n mod diferit – baronul Louis von Rothschild, pe care Hitler il considera unul dintre evreii elitisti foarte bogati, care cautau cu orice pret sa obtina controlul asupra intregii lumi.

SS-ul il umilise deja, refuzand sa il lase sa se barbiereasca, si apoi publicandu-i poza pentru a-i arata “infatisarea criminala”.

Dar la sosire, Himmler, se pare ca indemnat de Wolff, l-a tratat bine, intrebandu-l chiar daca avea vreo nemultumire.

Rothschild nu avea niciuna ; Himmler nici atat.

In loc sa fie deportat, acest prizonier a fost eliberat – dupa ce a acceptat sa transfere suficienti bani pentru a finanta, conform lui Wolff, transferul a mii de evrei catre alte tari.

Asemeni multor germani, generalul considera ca evreii detinusera un rol prea important in economia Germaniei si a lumii – punct de vedere conventional si plin de resentimente care ii influentase in mod evident atitudinea fata de acestia.

El insusi provenind dintr-o familiei din clasa mijlocie superioara, aspirase sa ajunga in varful societatii, captivat fiind de viata elitei din orasul sau natal, Darmstadt, cu vinurile, femeile si compania eleganta.

Se considera superior atat din punct de vedere rasial, cat si social fata de cei care putrezeau in ghetouri sau vagabondau prin adaposturile sociale.

Dar pentru ca reusise sa urce pe culmi, datorita Partidului Nazist, nu se simtea, spre deosebire de cei mai multi dintre asociatii lui, amenintat de evrei.

Problema era ca, pentru a ajunge in varf, trebuia sa urmeze regulile rasiale naziste.

Nu era rasist cand se alaturase partidului, dar fusese atras pe parcursul timpului de stralucirea si de fervoarea nationalista a acestuia, ca si de ocazia unica de a obtine putere si prestigiu.

Treptat, totusi, doctrina elitista a SS-ului despre superioritatea rasiala s-a combinat cu parerea sa despre diferentierea claselor, inlocuindu-i pe acum neputinciosii comunisti ca amenintare la adresa valorilor pe care le atribuia categoriei sale sociale.

In orice caz, rasismul era o cerinta absoluta pentru liderii nazisti.

Totusi, daca rasa era importanta, nu insemna ca evreii trebuiau ucisi.

Bine, daca trebuia, avea sa ajute la expulzarea lor.

Dar sa ii ucida ?

Instinctul si simtul militaresc al onoarei din el s-au razvratit.

Dar avea oare de ales ?

La fel ca Himmler, se intreba daca isi putea sacrifica viitorul pentru evrei, desi, spre deosebire de seful lui, nu ii ura ; chiar se apropiase de unii.

Avea sa incerce sa evite sa ii vada murind sau chiar sa creada ca stia ce se intampla.

Daca Wolff ar fi fost un antisemit inversunat, insetat de sange, ar fi considerat aceasta sarcina cu mult mai usoara.

Puteau fi ucisi toti fara nicio mustrare de constiinta.

Dar Wolff reusise sa-si programeze creierul sa reactioneze la “problema evreiasca” in doua moduri contradictorii, aparent ca un mod intelectual si psihologic de a-si diminua sentimentul de vinovatie.

Da, Hitler mergea prea departe, daca intr-adevar daduse vreodata ordinul de distrugere a evreilor.

Din cate stia el – si nu voia sa stie mai multe – evreii erau concentrati in lagare similare rezervatiilor indienilor din America, dupa cum avea sa spuna la un proces de dupa razboi.

Evident, stia ca asta nu era adevarat, pentru ca asistase la cel putin un masacru, dar aparent eliminase orice episod de acest fel din minte.

Pe de o parte, avea sa ii salveze pe unii evrei de deportare, daca putea, si chiar s-ar fi imprietenit cu ei, in ciuda riscurilor.

Fiecare dintre ei avea un chip, cu ochii reflectand chinurile unui suflet torturat ; erau fiinte care ieseau brusc, aproape surprinzator, la suprafata din randurile documentelor sale de transport, atent pastrate, si se dovedeau fiinte umane la fel ca el, chiar daca, in esenta, de calitate inferioara.

Dar cand erau inghesuiti in vagoanele pentru vite isi pierdeau umanitatea si erau redusi imediat la suboameni fara chipuri, simple statistici de completat in dosare, la fel ca vitele care, mai devreme, fusesera trimise in aceste vagoane catre abatoare.

Nu ii ura mai mult decat ura vitele.

Cum putea sa justifice crimele in masa, fara a-si considera victimele vite ?

Aceasta capacitate de autoamãgire ii dadea un imens sentiment al puterii, in special puterea de a decide cine traieste si cine moare.

Seful lui Wolff, Himmler, juca si el acest joc salbatic, psihodinamic, desi fiecare dintre ei il insela pe Hitler in legatura cu evreii morti, avand prioritati diferite in minte.

Wolff alegea, mai degraba, ca sa-i salveze pe evreii pe care ii cunostea sau prietenii unor prieteni, pe cand Himmler, mai superficial, ii favoriza pe cei cu ochii albastri si parul blond, care puteau trece de criteriile ideologice.

Mai mult, seful SS dusese la indeplinire moartea tuturor, mai putin a celor cativa norocosi, cu un zel incredibil, nascut dintr-o ambitie care era chiar mai puternica decat ideologia, un zel care pur si simplu coplesea constiinta.

Dar, oricare ar fi fost conflictele dintre cei doi lideri SS, ei aveau sa fie legati unul de altul, pentru totdeauna, de otravitul sentiment de vinovatie pentru acele crime in masa impotriva umanitatii, fiecare adaptandu-se la filosofia nazista extremista a lui Hitler.

De fapt, Wolff a fost foarte deprimat cand s-a vazut ca cei doi fii ai lui, nu aveau trasaturi ariene, ceea ce le-ar fi interzis accesul in SS.

In 1939, inainte de aplicarea “solutiei finale”, aflat in Sicilia, i-a scris astfel sotiei lui :

“Soarta m-a facut unul dintre cei mai apropiati colegi ai unui om unic, Reichsführerul SS (Himmler), pe care nu numai ca il admir nespus pentru calitatile sale extraordinare, dar in a carui misiune istorica ma incred profund.

Munca noastra comuna si satisfactiile mele nesfarsite... [sunt] inradacinate in ideologia rasiala.

Intreaga mea fiinta si eforturile mele sunt indreptate catre SS si obiectivele sale viitoare.

Astfel, nu este surprinzator cat de mult ma indurereaza gandul ca fiii mei nu vor indeplini conditiile de selectie ale SS, care, conform asteptarilor, vor fi valabile pentru urmatorii cincisprezece sau douazeci de ani, mai ales pentru ca, teoretic, as putea oferi poporului meu copii care sunt mai bine dotati rasial.

Nu e nevoie sa discut cu tine lipsa copiilor cu calitati SS absolut depline”.

( extras din Complot impotriva Vaticanului, Planul lui Hitler de a-l rapi pe Papa Pius al XII-lea, Dan Kurzman**, Ed. Litera International, Bucuresti, 2009, colectia International Bestseller, aparuta in 2007 sub titlul sau original “A Special Mission Hitler’s Secret Plot to Seize the Vatican and Kidnap Pope Pius XII”  )

( **Dan Kurzman este primul jurnalist care l-a intervievat pe generalul Wolff la eliberarea lui din inchisoare, dupa razboi. [...]  El a fost corespondent de politica externa pentru Washington Post )

Al doilea rãzboi mondial si planurile celor rãi ( 4 ) (extras din cartea “Complot împotriva Vaticanului”)

Al doilea rãzboi mondial si planurile celor rãi ( 4 )

(extras din cartea “Complot împotriva Vaticanului”)

Dupa cate se pare, Karl Wolff nu a suferit niciodata astfel, cata vreme isi dadea singur asigurari cã responsabilitatea lui nu era sa dea ordinele, ci sa le urmeze si, uneori, sa faca recomandari asupra desfasurarii sau asupra altor chestiuni cotidiene.

De ce sa se gandeasca la ce avea sa se intample cand vagoanele programate sa transporte trei sute de mii de fiinte umane aveau sa ajunga la destinatie ?

Sau ce s-ar fi putut intampla cu sutele de civile cehi a caror arestare o organizase dupa ce Reinhard Heydrich, adjunctul lui Himmler, fusese asasinat in apropiere de Praga in iunie 1942, o operatiune care a inclus uciderea tuturor barbatilor din Lidice si deportarea tuturor femeilor si copiilor din acel sat ?

Nu stia nimic despre uciderea tuturor acestor oameni, avea sa spuna Wolff, desi nu o data il insotise pe Himmler, fiind martor al masacrelor.

In iulie 1941, a privit cum peste o suta de evrei au fost impuscati dupa ce germanii au capturat Minskul, in invazia lor in Uniunea Sovietica.

Intrucat un ofiter german, Erich von dem Back-Zelewsky, prezent la masacru, a marturisit dupa razboi ca Wolff fusese si el acolo, generalul, aflat sub juramant, a fost fortat sa admita ca aceasta era adevarat, minimalizandu-si, insa, rolul.

Ca martor in procesul din 1958 al comandantului operatiunilor, avea sa depuna urmatoarea marturie :

“Chiar daca eram doar spectator, aceasta executie a fost o experienta socanta, pe care nu cred ca o voi uita vreodata.

Persoanele care urmau sa fie executate erau transportate cu un camion la locul executiei, la marginea unei paduri din apropiere.

Cand am ajuns noi, acolo fusesera saptate doua gropi...

Delincventii erau dusi in grupuri de opt sau zece la groapa.

Trebuiau sa coboare inauntru si sa se intinda pe burta.

Calaul tragea, apoi era adus al doilea grup...

Si acestia trebuiau sa coboare in groapa si sa se intinda pe burta.

Cadavrele din grupul anterior nu erau ingropate sau acoperite in niciun fel, iar persoanele care urmau sa fie executate trebuiau sa se intinda direct pe cadavrele celorlalti.

Acest lucru s-a repetat pana cand o groapa aproape s-a umplut, iar delincventii care au ramas au fost executati la fel in cealalta groapa.

Azi mai pot sa spun doar ca imi venea sa vars si ca a trebuit sa ma intorc cu spatele pentru a nu ma uita la aceasta macabra executie.”.

Wolff a omis sa spuna ca “delincventii” la care se referea erau evrei nevinovati, argumentand ca Himmler ii spusese ca erau partizani pe care-i executau legal.

Daca Wolff s-ar fi aflat in pozitia lui Himmler si daca ar fi incercat sa il multumeasca pe Führer asa cum incerca sa il multumeasca pe Himmler, ar fi dat oare aceleasi ordine ?

Era o intrebare pe care se pare ca Wolff nu si-o pusese niciodata.

Cine stia cum avea sa decurga razboiul si cum avea sa se schimbe climatul politic ?

De ce sa se chinuiasca cu o situatie ipotetica ?

Uneori presat de Wolff, Himmler parea sa arate o doza oarecare de mila, sfidand ideologia, fie la cererea prietenilor, fie, aparent, pentru a-si dovedi ca, in ciuda tuturor ororilor, era un om plin de compasiune, si nu un simbol al raului.

Si, intr-adevar, plasat in afara contextului genocidului, dezbracat de infricosatoarea sa uniforma SS, parea sa fie un om de familie, linistit, chiar sentimental, care, precum tatal sau, putea trece drept un profesor dintr-un orasel de provincie, neremarcat in multime.

Himmler era cel mai fericit atunci cand, ca agricultor dedicat, facea experimente cu plante si flori si ticluia moduri de obtinere a celor mai bune exemplare de vite.

Putea, uneori, sa-l faca pe Wolff sa uite ca era ucenicul diavolului, atat de amabil si politicos era cu oamenii, inclusiv cu unii evrei importanti, si asta chiar daca monstrul din el a trimis alte cateva milioane la o moarte ingrozitoare.

Si, cu toate ca multi dintre ei erau copii, si-a concentrat atentia asupra unui copil preferat, fiul cel mai mic al lui Wolff, Bubi.

O scrisoare primita in 1937 de la prima sotie a generalului, Frieda, spunea :

“M-ai facut tare fericita cand l-ai felicitat pe fiul meu Bubi de ziua lui.

Ursuletul de plus e o adevarata frumusete, iar pe fata lui Bubi a inflorit un mare zambet cand i-am dat frumoasa jucarie.

Accepta, te rog, sincerele mele multumiri.

Cu cele mai calde urari dragei tale sotii. “Heil Hitler”.

Cu recunostinta, Frieda Wolff”.

Uneori, Wolff il descoperea pe Himmler preocupat de altii.

Odata, seful SS a refuzat oferta de a ocupa postul de ministru de razboi, ceea ce l-ar fi facut superiorul feldmaresalului Keitel.

De ce refuzat un post atat de important ? a intrebat Wolff.

«A fost intotdeauna atat de decent », se spune ca a raspuns Himmler. « I-as fi luat pozitia ! »

Nu indica asta, a intrebat Wolff, ca Himmler era un om decent ?

Un alt beneficiar al aparentei compasiuni a lui Himmler era doctorul mamei sale, caruia, desi era partial evreu, i se permisese sa-i ramana aproape.

Ca botanist, primise chiar si sume mari de bani de la SS pentru a organiza experimente agricole.

In mod ironic gandindu-ne la rasa lui, doctorul avea sa dezvolte o formula pentru exterminarea tuturor parazitilor culturilor, un efort care, spre amuzamentul lui Himmler, parodia grosolan genocidul mult mai amplu organizat de liderul SS.

Cu o alta ocazie, Himmler, cu ajutorul lui Wolff, a aprobat cererea unui medic SS de a folosi “criminalii” din lagarele de concentrare in experimente de zbor la mare inaltime si de criogenie umana.

La 13 noiembrie 1942, Himmler ii scria unui inalt oficial care se ocupa de chestiunile medicale :

“Va amintiti ca am recomandat in mod special, prin intermediul generalului Wolff, sa evaluati munca unui anume Führer SS...

Aceste cercetari care se refera la comportamentul organismului uman la mari inaltimi, la manifestarile cauzate de racirea prelungita a corpului uman in apã rece si la alte probleme similare, de importanta vitala mai ales pentru fortele aeriene, pot fi puse in aplicare cu o eficienta deosebita pentru ca mi-am asumat personal responsabilitatea de a pune la dispozitie pentru aceste experimente indivizi asociali si criminali proveniti din lagarele de concentrare, indivizi care nu merita altceva decat sa moara.”

Pana la urma, aveau sa moara oricum, peste putin timp, in camerele de gazare.

Unul dintre experimente simula conditiile unei coborari cu parasuta “fara oxigen, de la inaltimea de saisprezece kilometri de catre un evreu de treizeci si sapte de ani, cu stare generala buna”, spunea raportul doctorului.

“Dupa patru minute, [barbatul] a inceput sa transpire si sa-si rasuceasca capul ; dupa cinci minute, au aparut contractiile musculare ; intre sase si zece minute, ritmul respiratiei s-a accelerat, iar [barbatul] a devenit inconstient ; intre unsprezece si treizeci de minute, respiratia s-a incetinit la trei respiratii pe minut, pana cand s-a oprit in cele din urma”.

Alti cercetatori au protestat, sustinand ca aceste experimente erau nestiintifice.

Un profesor a spus : “Daca un student din anul doi ar fi indraznit sa depuna o astfel de lucrare, l-as fi dat afara.”

Iar feldmaresalul Luftwaffe Erhard Milch i-a scris lui Wolff pe 20 mai 1942 :

“Draga Wolffy,

Inspectorul nostru medical mi-a raportat ca orice continuare a acestor experimente pare sa fie profund irationala.”

Himmler si Wolff puteau acum sa se simta cu constiinta impacata.

Liderul SS scria intr-o scrisoare catre medicul care organizase experimentul : “Considerand activitatea prelungita a inimii, aceste experimente ar trebui sa fie organizate intr-o maniera care sa stabileasca daca acesti oameni pot fi readusi la viata.

Daca ar reusi un astfel de experiment, atunci, desigur, persoana condamnata la moarte va fi iertata si va fi trimisa pe viata intr-un lagar de concentrare”.

Un adevarat act de clementa.

( extras din Complot impotriva Vaticanului, Planul lui Hitler de a-l rapi pe Papa Pius al XII-lea, Dan Kurzman**, Ed. Litera International, Bucuresti, 2009, colectia International Bestseller, aparuta in 2007 sub titlul sau original “A Special Mission Hitler’s Secret Plot to Seize the Vatican and Kidnap Pope Pius XII”  )

( **Dan Kurzman este primul jurnalist care l-a intervievat pe generalul Wolff la eliberarea lui din inchisoare, dupa razboi. [...]  El a fost corespondent de politica externa pentru Washington Post )

"Înapoi la argument" : convorbiri

Înapoi la argument : convorbiri

În aceastã searã, un articol din presa zilei care mi-a retinut atentia a fost acesta :

http://adevarul.ro/cultura/carti/video-andrei-plesu-nu-solutii-nu-duhovnic-nusunt-psihiatru-1_5130a8ed00f5182b85b9172a/index.html#

O convorbire intre H. R. Patapievici si Andrei Plesu pe marginea "Parabolelor lui Isus", o carte care este foarte citita si apreciata si iubita.

Este foarte interesant ca il citesc pe Arjen, adica sa va explic, el imi scrie pe mail si eu citesc ce imi scrie el, iar lui Arjen ii place foarte mult literatura in general si literatura romaneasca in prezent.

Citeste cu asiduitate si interes romane ale scriitorilor romani, spre deosebire de francezi care nu se indura sa dea banii pe o carte, intrucat costa scump cartile, Arjen care este olandez, dar care traieste mai mult in Franta adora cartile si le si cumpara.

Romane si carti romanesti, fie in limba romana, fie traduse in limba franceza.

Intrucat Arjen face un curs de limba romana, la Institutul Cultural Roman din Paris, a descoperit cu bucurie Biblioteca de unde a putut imprumuta si citi carti, mult timp mi-a scris despre "Bunicul" de Barbu Delavrancea.

Citeste proza, dar si poezie si ultima data citea "Zenobia" de Gellu Naum.

Infiintarea Institutului Cultural Roman in capitale ale lumii este un fapt foarte bun si intelept.

Acum, cand Arjen imi mai povesteste atmosfera din Paris unde lumea este - totusi - mult mai deschisa, constat ca multi romani si din ce in ce mai multi s-au mutat si traiesc la Paris.

Desigur si scriitori romani, de fapt Arjen a fost entuziasmat de Matei Visniec cu care a putut chiar schimba cateva vorbe la un Salon ( Targ ) de Carte din Paris, apoi Arjen i-a scris, iar Matei Visniec i-a raspuns cu mult firesc, cu naturalete - a remarcat cineva ca in Romania, oamenii sunt inca prea inhibati pentru a-si scrie ? Dar si pentru a se cunoaste si a comunica ?

In schimb, am fost amuzata cand Arjen mi-a scris ca, la finalul raspunsului sau, Matei Visniec, tot timpul foarte amabil in stilul sau de comunicare, l-a numit "Chère Madame" sau oricum "Madame" si i-a multumit pentru interesul lui.

La inceput mi-am spus ca Arjen, intrucat se imparte intre Olanda si Franta cat priveste viata lui de zi cu zi, nu are o motivatie pentru a invata limba romana si cand nu ai o motivatie, iti pierzi destul de repede si interesul.

Insa, remarc ca timpul trece, Arjen oricum isi continua cursul de limba romana, dar si citeste romane si carti romanesti, ori, nu este obligat la nicio lectura in cele din urma, decat - cel mult - la efectuarea temei pentru acasa, iar aceasta se refera mai mult la chestiuni de gramatica.

Concursul organizat de ICR anul trecut, "Premiul Vagabondajului", la care Arjen s-a prezentat cu "Noter la Roumanie" a fost in cele din urma finalizat, cineva, nu stiu cine, pesemne ca a fost premiat, insa Arjen mi-a scris ca nu el a fost acela care a obtinut premiul.

In schimb, Arjen imi spune mereu ca la curs el are colegi care traiesc in Franta dar sunt de origine români, adica au un parinte de origine românã ( o mamã ) ( si un parinte de origine franceza ), sau alti colegi au un sot ori o sotie de origine românã, sau au un partener de viata de origine românã ( o prietenã ).

De curand chiar, Arjen mi-a scris incantat ca a fost cu mai multi colegi, destul de numerosi, un grup intreg ( "une douzaine" ), colegii sai de la cursul de limba romana de la ICR Paris, la un restaurant romanesc care se numeste : "Chez Elena" ( "La Elena" ), unde a mancat "ca la mama acasã" , mai multe feluri de bucate traditionale românesti, eu chiar am fost uimita dar si amuzata, ma intrebam in sinea mea, citindu-i mail-ul daca chiar a comandat, la un loc, la aceeasi iesire la acel restaurant, toate acele feluri de mancare : salata de vinete, mamaliga, sarmale, papanasi.

Oricum, a fost foarte multumit de iesirea lui de vinerea trecuta ( "vendredi dernier", sa fi fost poate prin 15 februarie, pentru ca el mi-a scris exact in vinerea din 22 februarie 2013 ) cu colegii sai de curs, si, am senzatia ca in astfel de momente, poate ca - este numai o senzatie ce o am cand il citesc - si-ar dori si el sa aiba alaturi un prieten român.

De altfel, Arjen are prieteni si in România pe care ii viziteaza si de maniera generala a calatorit prin multe tari.

Cred ca pot spune despre el, ca ii plac mult calatoriile.

In tot cazul, ceea ce vroiam sa subliniez este faptul ca românii devin tot mai numerosi la Paris, in Franta, si mi se pare un lucru bun, sigur din punctul meu de vedere.

In ce ma priveste, intrucat in primii ani de viata si de scoala am crescut intr-un mediu pe care l-as putea numi totusi, cosmopolit, iar la scoala aveam colege, atat algeriene, dar mai ales colege din tarile Europei de Est, si intrucat in Algeria anilor '70 erau multi francezi, dar si straini din multe tari ale lumii, sunt obisnuita sa vad ca oamenii din toate tarile se inteleg bine si se simt bine si pot avea o viata frumoasa, toti, sub acelasi cer si sub acelasi soare.

Este regretabil cand ideologii politice, crize economice, persoane care sunt, pentru ca exista si din acestia, rasiste - de ce sunt unii rasisti ? eu cred ca din cauza fricii de necunoscut, le este frica de tot ce nu le este familiar - miscari politice sau curente de opinie, toate actiunile oamenilor prin care se ridica bariere intre oameni, de catre alti oameni, se manifesta si aduc cu sine numai suferinta, durere, destine sfaramate si pentru supravietuitori, o tristete in suflet si in inima pe care o poarta cu sine peste tot, sau oriunde s-ar afla, sau oriunde s-a deplasa.

De aceea interesul mi-a fost atras de Convorbirea dintre H.R. Patapievici si Andrei Plesu, cu privire la Parabolele lui Isus.

Pentru ca Isus a venit sa ii invete pe oameni iubirea de semeni, sa se accepte, sa nu ridice intre ei obstacole si bariere, iar oamenii s-au incapatanat sa se arate mai grozavi si sa faca abstractie de Isus.

Iar Istoria le-a demonstrat si ne-a demonstrat ca omul procedand numai dupa mintea lui - pe care unii si-o cred perfecta, sau superioara - si neurmand Invatatura lui Isus, a creat numai o serie continua, interminabila de tragedii, drame, catastrofe, pentru ca nu stiu cum pot fi denumite razboaiele mondiale, cu toata nenorocirea pe care au adus-o in lume in cele din urma, nazismul, comunismul, si mi-e teama sa o spun, de fapt mi-e teama ca e prea devreme ca oamenii sa accepte, si partidele politice aduc atat de multe necazuri oamenilor !

Intodeauna m-am gandit ca, daca, in trecut unii dintre evrei nu l-ar fi rastignit pe Isus, iar Isus i-a iertat, in schimb o asemenea fapta de o gravitate incalificabila nu putea fi iertata de Dumnezeu.

Dumnezeu e indelung rabdator.

Si a avut rabdare.

Pana intr-o zi cand iata, s-a ridicat un mic austriac, pe numele sau Hitler, daca cineva a remarcat cat de brun si brunet era Hitler !

Vreau sa precizez si subliniez, de altfel rezulta din cele ce am scris despre mine, ca mie imi place diversitatea intre oameni, imi plac oamenii, insa, gandind putin la trecut si la Istoria omenirii :

Hitler era atat de brun, era mic de inaltime, avea si mustata neagra ( sau saten foarte inchis, spre negru ), parul, ochii, toate erau la el mai degraba negre.

Si omuletul acela, atat de sters a avut intr-o zi o idee "geniala" si anume ca oamenii blonzi, inalti, cu ochi albastri si piele alba ( sa recunoastem sincer, oameni frumosi dupa trasaturile fizice ) sunt oameni superiori si o rasa superioara, din toate punctele de vedere.

Dincolo de tragedia imensa pe care Hitler a provocat-o, nu ma pot impiedica sa nu rad putin de rasa lui superioara, careia ii lipsea insa o trasatura esentiala si anume : inteligenta.

Pacat pentru noi toti, pentru omenire, ca rasa superioara avea o inteligenta care era mai degraba inferioara sau nedesavarsita, sau ne-crescuta, nedezvoltata !

Pentru ca, altfel cum sa iti explici ca oamenii blonzi, frumosi, inalti, cu ochii lor albastri si pielea lor alba, erau la comanda unui omulet mic si brunet ?

Si toti superiorii ascultau de Hitler, Omuletul Negru cu o minte macabra !

(Citesc inca "Complot impotriva Vaticanului, Planul lui Hitler de a-l rapi pe Papa Pius al XII-lea", carte scrisa de Dan Kurzman).

Revenind la ceea ce spuneam mai sus, a fost dureros si pentru evreii care l-au iubit pe Isus, adica pentru aceia care nu l-au condamnat la moartea pe Cruce, la patima aceea dureroasa ca "o sabie care va trece prin inima ta", dupa cum i-a spus Sfantul Simeon, Dreptul si Sfantul Simeon, Fecioarei Maria cand ea si Sfantul Iosif l-au dus pe Isus, un prunc inca pe atunci, la Templu.

Pentru ca, din cauza rautatii unora dintre semenii lor, evreii au suferit peste multi ani, cu totii si inca cumplit.

Au platit pretul lipsei lor de reactie, pretul pasivitatii, pentru a nu fi reactionat potrivit, sanatos si in acord cu ceea ce era drept, cu alte cuvinte cei care il iubeau pe Isus nu au luat pozitie ferma pentru ca el sa nu sufere un proces, din capul locului nedrept ( nu aveau de ce sa il tarasca intr-un proces ) si care a condus la pedepsirea lui de catre (unii) oameni, prin crucificare, in afara portilor orasului, alaturi de talhari, practic a fost condamnat la pedeapsa cu moartea.

Sunt sigura ca nasterea si aparitia nazismului a fost ingaduita de Dumnezeu pentru a-i pedepsi pe evreii care l-au rastignit pe Fiul Sau, Unul-nascut, Unicul Sau Fiu.

O fapta precum rastignirea lui Isus, desi a fost iertata, nu putea ramane insa nepedepsita.

Si Dumnezeu a pedepsit.

Daca oamenii ar putea privi Istoria Umanitatii cu putina atentie, ar avea ce sa invete din ea, dincolo de invatarea lectiilor la scoala si liceu, pe de rost, cand inveti anii si domniile si razboaiele care s-au perindat si purtat.

Pentru ca Dumnezeu - pentru cei care stiu si / sau care citesc religie si sunt credinciosi - iarta, da, El iarta cu adevarat, dar nu lasa fapta rea nepedepsita.

Si atunci, va veni timpul cand oamenii care au ridicat bariere intre oameni, fie ca au fost din Occident sau din Est, din Orient, sau din orice loc sau parte a lumii sau Universului, vor avea de dat o socoteala, o explicatie, oricum vor plati pretul faptelor lor.

De aceea, cand stii ca ai o viata si nu stii ce anume sau nu stii sigur, sau prea bine ce sa faci cu ea, in mod cert un lucru este evident : cel putin sa stii ca nu trebuie sa faci raul !

Daca stii aceasta, deja stii mult.