Cãsãtoria crestinã ( 2 ) ( Episcopii din Belgia )

Cãsãtoria crestinã ( 2 ) ( Episcopii din Belgia )

Rãspunderea pentru mântuirea celuilalt îi incumbã fiecãruia dintre soti

Viata conjugalã cere o seriozitate de zi cu zi, care nu trebuie sã ne striveascã, dar pe care nu o putem pierde din vedere.

Sfântul Paul spune, vorbind de celibatari : “Dacã nu pot trãi în înfrânare, sã se cãsãtoreascã ; fiindcã e mai bine sã se cãsãtoreascã, decât sã ardã” ( 1 Cor 7,9 ).

Pe de altã parte, ucenicii, speriati de indisolubilitatea cãsãtoriei, îi spun lui Isus : “Dacã asa e situatia bãrbatului fatã de sotie, mai bine îi este (lui) sã nu se însoare” ( Mt 19,10 ).

Într-adevãr, nici celibatul crestin, nici cãsãtoria crestinã nu pot fi întelese pe deplin în afara credintei.

Fecioria crestinã este pentru Împãrãtie, ea e iubire autenticã fatã de Cristos ; cãsãtoria crestinã îsi ia puterea si idealul din iubirea lui Cristos pentru Bisericã.

O cãsãtorie lipsitã de iubire este un iad ; o feciorie lipsitã de iubire este un pustiu.

Nici una, nici cealaltã nu este crestinã.

Pregãtirea tinerilor pentru rãspunderile pe care si le asumã

De aceea, Conciliul Vatican II cere ca tinerii sã fie “instruiti la timp si în mod corespunzãtor, în primul rând în sânul familiei însesi, în privinta demnitãtii, functiei si exercitãrii dragostei conjugale pentru ca, formati întru curãtie, la timpul potrivit sã poatã trece de la o logodnã demnã, la cãsãtorie” ( Gaudium et spes, 49 ).

Când moare unul dintre soti...

Logodnicii îsi fãgãduiesc fidelitate “pe viatã”. Va veni o zi, când unul dintre soti va fi luat la Domnul pe care l-a slujit în viata sa.

Cel rãmas singur se poate recãsãtori.

Aceastã a doua cãsãtorie, poate chiar sã fie de dorit pentru el – pentru ea – sau pentru binele copiilor.

Pe de altã parte, Biserica a tinut întotdeauna la mare cinste celibatul pentru Împãrãtia cerurilor.

De la începuturi ea a respectat vãduvia. Dacã cineva socoteste cã este bine pentru el sã rãmânã singur, Biserica dã cinste acestei alegeri.

În fata ambelor optiuni, ea este o adevãratã mamã care întelege ce trãieste inima fiilor ei.

Ea întelege si încurajeazã pe fiecare, ori de câte ori îsi dã seama cã este nevoie sã o facã.

Cãsãtoria dintre necrestini

Crestinii nutresc un respect profund pentru cãsãtoria necrestinilor.

Pretutindeni unde sotii se iubesc cu fidelitate toatã viata, crestinii descoperã fãgãduinta cã Legãmântul dintre Cristos si Bisericã se îndeplineste.

Când trãiesc o astfel de fidelitate, necrestinii sunt aproape de Împãrãtia lui Dumnezeu.

Legea civilã si legea bisericeascã

La noi legea cere ca, înainte de celebrarea cãsãtoriei religioase, sã aibã loc cãsãtoria în fata Ofiterului Stãrii Civile.

Biserica nu recunoaste în aceastã ceremonie, sacramentul cãsãtoriei.

Asadar, numai prin cãsãtoria sacramentalã sunt crestinii sot si sotie pentru comunitatea crestinã, în vreme ce pentru societate sunt sot si sotie, chiar si numai în urma cãsãtoriei civile.

Catolicii care vor sã se cãsãtoreascã se adreseazã parohului lor, cu câteva luni înainte.

Fac aceasta si atunci când cealaltã parte nu este catolicã. Într-adevãr, dacã vor sã rãmânã în comuniune cu Biserica, credinciosii trebuie sã se conformeze dispozitiilor legii bisericesti.

Pentru cazurile de cãsãtorii mixte, adicã dintre catolici si necatolici, existã dispozitii pe care parohii le cunosc.

Cãsãtoria crestinã este indisolubilã, însã este posibil ca unele persoane sã fi contractat cãsãtorii, care, de fapt, sã nu fie valide.

În acest caz, respectivii nu au fost niciodatã cãsãtoriti cu adevãrat, cel putin în sensul în care Biserica întelege acest lucru.

Astfel de cazuri sunt examinate de tribunalele bisericesti. Credinciosii care socotesc cã se aflã în aceastã situatie, se pot sfãtui cu un preot, de preferint cu parohul lor.

Cât despre persoanele divortate si recãsãtorite civil, Biserica întelege descumpãnirea care le poate cuprinde.

Ea este întotdeauna gata sã le stea în ajutor, chiar dacã nu le poate recunoaste cea de a doua cãsãtorie, si nu le poate primi la împãrtãsania euharisticã.

( extras din Credinta Catolicã exprimatã de Episcopii din Belgia, traducere si adaptare dupã Livre de la Foi, Les Évêques de Belgique, Conferinta Episcopalã din Belgia, Bruxelles, 1987, Arhiepiscopia Romano-Catolicã de Bucuresti, 1991 )

Testele ( din nou despre teste )

Testele ( din nou despre teste )

Unii autori dau o definitie foarte largã testului, vorbind de test oricând intervine o mãsurare ( L. Cronbach, 1970 ).

Credem cã e mai bine sã restrângem caracterizarea, altfel nu vom putea delimita o categorie ( si asa foarte largã ) de probe.

Considerãm testul ca fiind o probã standardizatã, vizând determinarea cât mai exactã a gradului de dezvoltare a unei însusiri psihice sau fizice.

Am adãugat si însusirile fizice pentru cã medicii ori antrenorii sportivi utilizeazã si ei teste, vizând determinarea performantelor de care sunt capabile unele persoane.

Standardizarea constã în obligatia de a aplica exact aceeasi probã, în exact aceleasi conditii psihologice, utilizând un consemn identic pentru toti subiectii.

În majoritatea cazurilor se urmãreste si standardizarea interpretãrii rezultatelor, elaborându-se criterii precise de apreciere, si chiar etaloane ( unitãti de mãsurã ).

Iatã un exemplu de etalonare : testul Toulouse-Piéron ( test de atentie ). Se prezintã patru pãtrãtele model, care diferã numai printr-o liniutã ( sunt prezentate figurile în carte ).

Ele se aflã în fruntea unei foi, pe care sunt tipãrite multe rânduri de pãtrãtele, fiecare având câte o linioarã într-una din cele opt pozitii posibile.

Se cere subiectilor sã bareze cu o linie, toate pãtrãtelele identice cu unul din cele patru date ca model.

Toti subiectii încep sã lucreze în acelasi timp.

Dupã 3 minute lucrul înceteazã, si foile sunt strânse.

Testul e considerat a determina capacitatea de atentie.

Dupã aplicarea lui, la câteva sute de persoane diferite se corecteazã foile, acordându-se câte un punct pentru fiecare pãtrãtel barat corect.

Din totalul punctelor, se scad puncte pentru pãtrãtelele barate gresit, ori omise.

Fiecare subiect obtine un scor : unii 76 de puncte, altii de 43, altii de 56, etc.

Se urmãreste ce punctaj întâlnim la 50 % din subiecti.

Acesta constituie mãrimea etalon a testului.

Sã presupunem cã am gãsit cote între 52 si 58 de puncte, la 1/2 din persoanele testate.

Cine realizeazã un astfel de punctaj are o capacitate de atentie normalã, cine are mai mult se presupune cã posedã o atentie superioarã, cei cu mai putine – atentie inferioarã.

Împãrtind populatia în grupe de 10 % din subiecti, se obtin 10 note, numite decile, care permit o clasificare diferentiatã.

Ulterior, un psiholog aplicând  cuiva testul, dupã ce îl cerceteazã, are la îndemânã un Tabel, pe baza cãruia poate aprecia nivelul de dezvoltare a capacitãtii de concentrare a atentiei în sarcini facile.

Etalonarea ajutã mult în obiectivarea aprecierilor. Testele etalonate mai sunt denumite si psihometrice.

Din pãcate, nu orice fel de rezultat se preteazã la o mãsurã asa precisã.

Totdeauna însã existã o standardizare a conditiilor de aplicare.

Putem deosebi patru feluri de teste :

1. teste de inteligentã si dezvoltare intelectualã ;
2. teste de aptitudini si capacitãti ;
3. teste de personalitate ( referindu-se la trãsãturi de caracter si temperamentale );
4. teste de cunostinte ( utilizate de obicei în învãtãmânt ).

Structura probelor este extrem de variatã : uneori se utilizeazã aparate, alteori diferite materiale ( cuburi, planse, fotografii etc. ) ; în multe cazuri se recurge doar la creion si hârtie, ca la orice probã de control ( se dau probleme aritmetice, se cer stabilirea de asemãnãri, continuarea unor serii s.a.m.d. ).

Printre testele de personalitate cele mai rãspândite, sunt testele proiective, denumite astfel fiindcã au la bazã în special fenomenul de proiectie ( ne identificãm cu o persoanã, si tindem sã proiectãm asupra ei felul nostru de a fi : asa cum facem la un spectacol când ne identificãm cu un personaj anumit ).

Un asemenea test este si “Testul de aperceptie tematicã” ( T.A.T. ).

Se prezintã subiectului 20 de Planse, în care se disting personaje aflate într-o situatie neclarã.

Se cere elaborarea unei Povestiri în legãturã cu fiecare imagine. Aceasta ne poate da informatii interesante asupra motivatiei, mentalitãtii persoanei ( vezi Cristescu Miltred, 1972 ).

Astãzi se utilizeazã un mare numãr de Teste ( aproape 10 000 ). Desi practica a dovedit valoarea lor, ele au fost si sunt obiectul unor variate critici.

Cercetãrile au evidentiat avantajul folosirii de teste, mai întâi în industrie.

S-a demonstrat cã, dacã selectia muncitorilor se realizeazã si prin teste, scade fluctuatia fortei de muncã si numãrul accidentelor, în comparatie cu situatia când selectia se face fãrã teste.

De aceea, întreprinderile occidentale având cel putin 1 000 de muncitori, îsi organizeazã si un Laborator de psihologie.

La fel, studiile în care s-a urmãrit, prin aplicarea testelor, evolutia tinerilor orientati profesional  - comparativ cu dirijarea lor fãrã asemenea probe – au arãtat rezultate evident mai bune.

Din practica examinãrilor au fost culese numeroase cazuri, dovedind necesitatea recurgerii la teste.

De exemplu, bine cunoscutul scriitor american Truman Capote ( autorul romanului Cu sânge rece ) când avea 12 ani, constituia o problemã pentru profesorii sãi.

Într-o zi, directorul scolii a venit la pãrintii elevului sã-i roage sã-si înscrie copilul la o scoalã specialã, el fiind debil mintal. Surprinsi, pãrintii si-au dus bãiatul la un Institut de psihologie unde, dupã aplicarea unui test de inteligentã, s-a obtinut diagnosticul « copil genial » !

Dar, probabil cã, pe Truman Capote îl plictisea scoala.

Viitorul a dovedit cu prisosintã justetea diagnosticului psihologic.

Cu toate acestea, în 1936, Comitetul Central al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, a emis o decizie prin care erau condamnate pedologia ( “stiinta copilului” ) si utilizarea testelor psihologice, considerate “unelte reactionare” în slujba Imperialismului.

Documentul nu era lipsit de temei deoarece, în acea vreme, unii psihologi americani, aplicând teste de inteligentã unor copii de negri si unor copii de albi, au tras concluzia cã, primii sunt mai putin inteligenti.

Altii au testat copii de muncitori – paralel cu copii de intelectuali si industriasi – constatând de asemenea, cã fiii de muncitori sunt mai putin dotati, decât cei din pãturile avute.

Era firesc sã asistãm la un protest în rândul claselor dezavantajate.

Psihologii amintiti fãceau atunci o mare confuzie între inteligentã si culturã.

În America anilor ’30, masele putin avute erau dezavantajate cultural, ceea ce se reflecta în performantele la teste.

Dar ( ceea ce se nega atunci ) orice rezultat la un test este influentat de experientã, de culturã.

Rãmânerea în urmã, din punct de vedere cultural, se poate remedia relativ usor, ceea ce nu e posibil în cazul unei slabe dezvoltãri aptitudinale.

În folosirea testelor se fãceau si alte greseli.

Testele de aptitudini erau considerate a discrimina numai o aptitudine ( numai aceea perceptivã, ori numai reprezentarea spatialã ) care ar fi ereditarã în întregime.

Asadar, un diagnostic stabilit la 12 ani, ar fi fost valabil toatã viata.

Azi se stie : nivelul de inteligentã constatat la acea vârstã, se poate schimba destul de mult în anii urmãtori ( exceptând cazurile de debilitate mintalã, având cauze de ordin neurologic ), iar disocierea completã a functiilor în cadrul unei probe este iluzorie.

Apoi, s-a subestimat rolul motivatiei, desi ea influenteazã foarte mult performantele, cât si faptul cã cei mai buni, sunt de obicei dezavantajati de cãtre teste ( mai ales la cele de inteligentã ).

Psihologia contemporanã este constientã de limitele testelor.

Un test nu are precizia unui termometru : îl pui pacientului, si dacã are 39^o e sigur bolnav.

Orice rezultat trebuie interpretat, în functie de modul în care s-a lucrat, de experienta anterioarã a subiectului, de starea lui de spirit, etc.

Deci testele nu pot fi concepute, aplicate si interpretate decât de persoane cu pregãtire specialã.

Fac o mare gresealã cei care recomandã învãtãtorilor si profesorilor, sã aplice ei însisi teste.

Folosite cu competentã de specialisti, testele au avantajul cã, într-un timp relativ scurt ( de câteva ore ) pot pune o persoanã în situatii foarte variate, în fata unor probleme extrem de diferite.

Dacã ar fi sã ne bazãm numai pe observatii, ar putea trece luni de zile fãrã a gãsi o situatie concludentã, într-o privintã sau alta.

Deci testele dau un randament mare. Apoi ele permit o mai mare obiectivitate în apreciere, datoritã standardizãrii.

Încât, nu e surprinzãtoare rãspândirea lor în lume. Ele furnizeazã psihologului un instrument pretios.

Ca instrument, nu putem spune despre un test cã este reactionar ori progresist ; asa cum, cu un bisturiu poti salva o viatã, dar poti si suprima una, la fel testele utilizate copetent ne pot ajuta, dar folosite mecanic creeazã mari posibilitãti de eroare.

Sã lãsãm deci testele în mâna celor competenti.

Orice metodã, din cele studiate, rareori ne poate duce la concluzii certe, dacã e utilizatã fãrã nicio comparatie.

Aproape totdeauna e nevoie sã facem apel, la mai multe metode din cele descrise, dacã nu chiar la toate.

Ele se completeazã reciproc.

( extras din Psihologie generalã, Andrei Cosmovici profesor de psihologie la Universitatea “Al.I.Cuza”, Ed. Collegium Polirom, Iasi, 1996 )

Cãsãtoria crestinã ( 1 ) ( Episcopii din Belgia )

Cãsãtoria crestinã ( 1 ) ( Episcopii din Belgia )

Chemati de Dumnezeu la dragostea conjugalã si familialã...

Munca si timpul liber dau noblete si farmec vietii ; cãsãtoria aduce o comuniune profundã de viatã si de iubire.

Întemeierea unui cãmin pretinde dãruire totalã de sine. Legãtura dintre soti a fost ridicatã de Cristos, la demnitatea de sacrament.

Din acest sacrament primesc cei doi, tãria si curajul de a se ajuta si iubi reciproc în iubire si în încercare, precum si bucuria si disponibilitatea de a accepta copii, si de a-i educa.

Sacramentul cãsãtoriei constã esentialmente în angajamentul reciproc al celor doi soti.

El le dãruieste aceeasi iubire care-l uneste pentru totdeauna pe Cristos cu Biserica.

Într-adevãr, dupã cum scrie sfântul Paul, legãmântul dintre soti este semnul acestei uniri :

“Bãrbati, iubiti pe sotiile voastre

asa cum Cristos a iubit Biserica

si s-a dat pe sine însusi pentru ea ;

astfel El a voit sã o facã sfântã...

Taina aceasta mare este :

spun aceasta despre Cristos si Bisericã” ( Ef 5, 25.32 ).

Pregãtirea de credintã

În aceastã frumoasã si dificilã aventurã, un bãrbat si o femeie, care se recunosc a fi si pãcãtosi, îsi vor pune viata în comun.

Însufletiti de Duhul lui Cristos, primit la botez, ei doresc sã se angajeze unul fatã de celãlalt, cu o inimã eliberatã de orice egoism.

Cum sã nu cearã, atunci, harul sacramentului împãcãrii, si cum sã nu participe la Sfânta Liturghie în ziua cãsãtoriei ?

Cine administreazã sacramentul cãsãtoriei ? Si în ce conditii ?

Liturgia sacramentului cãsãtoriei aratã cã, nu preotul îi cununã pe logodnici.

Ei se cãsãtoresc, dându-si unul altuia consimtãmântul : îsi dau reciproc sacramentul, în prezenta preotului, care conferã acestui angajament, caracterul bisericesc, si în prezenta martorilor, care reprezintã societatea.

Actionând astfel, în numele lui Cristos si al Bisericii, sotii rãmân pe deplin ei însisi ; pentru a-si celebra cãsãtoria, ei trebuie sã fie liberi si constienti de angajamentele asumate.

De aceea, preotul care le primeste angajamentele în numele Bisericii îi întreabã :

“Ati venit aici sã încheiati sfânta cãsãtorie fãrã nicio constrângere, liberi si constienti de pasul pe care îl faceti ?’

“Sunteti hotãrâti sã vã iubiti, si sã vã respectati unul pe altul, pentru toatã viata ?”

“Sunteti hotrâti sã primiti cu dragoste, copiii pe care Dumnezeu va binevoi sã vi-i dea, si sã-i cresteti în legea lui Cristos si a Bisericii sale ?”

Sã fie liberi, sã se angajeze pe viatã fatã de o singurã persoanã, si sã accepte rãspunderea de soti si de pãrinti : iatã conditiile pe care le pune Biserica, pentru ca sotii sã fie cu adevãrat uniti prin cãsãtorie.

Contractul sacramental, act de încredere în Dumnezeu

Cei doi intrã în bisericã logodnici, si vor pleca sot si sotie. Aceastã schimbare se realizeazã prin consimtãmântul pe care fiecare dintre ei îl dã celuilalt, si care inaugureazã comunitatea de viatã si de iubire.

Caracterul sacramental este manifestat si asigurat de prezenta Bisericii, adicã, în mod obisnuit, de preotul care solicitã consimtãmântul reciproc în prezenta a doi martori.

Acestia atestã angajamentul public al sotilor, si semneazã în Registrul parohial împreunã cu preotul, dupã ce acesta primeste cele douã consimtãminte.

Preotul spune :

“Exprimati-vã consimtãmântul în fata lui Dumnezeu si a Bisericii !”

Logodnicii îsi dau mâna si îsi exprimã reciproc consimtãmântul.

Mirele :

Eu, N., te iau pe tine, N., de sotie : fãgãduiesc si jur sã-ti fiu credincios în orice împrejurare, fericitã sau nefericitã, în caz de boalã ca si în timp de sãnãtate, sã te iubesc si sã te respect în toate zilele vietii mele.

Mireasa :

Eu, N., te iau pe tine, N., ca sot : fãgãduiesc si jur sã-ti fiu credincioasã în orice împrejurare, fericitã sau nefericitã, în caz de boalã ca si în timp de sãnãtate, sã te iubesc si sã te respect în toate zilele vietii mele.

Prin consimtãmânt reciproc, Cristos pecetluieste unirea dintre miri

Acest dialog e simplu si limpede. Logodnicii aspirã la el, si se pregãtesc în vederea lui ; oamenii cãsãtoriti îsi amintesc de el si trãiesc ceea ce au rostit atunci.

În acest sacrament în care cei doi devin un singur trup, Cristos vorbeste si de o parte si de cealaltã.

El este acela care, prin gura fiecãruia dintre miri, dã glas iubirii sale pentru Bisericã.

Atunci când vorbeste mireasa, Cristos vorbeste ; când vorbeste mirele, Cristos vorbeste.

În aceasta, nici ea, nici el nu sunt despuiati de fiinta lor, amândoi vorbesc liber, se angajeazã pe viatã, îsi asumã rãspunderi.

Cuvântul lor e cuvânt de iubire, liberã si curatã, unul cãtre altul si, în acelasi timp, este darul lui Dumnezeu.

Uniti de Dumnezeu, zi de zi, pânã în clipa din urmã...

Existã mai multe formule de consimtãmânt reciproc, însã toate rostesc acelasi adevãr.

Preotul spune, în numele Bisericii, cã primeste ca pecetluit, angajamentul mirilor.

Îsi întinde mâna dreaptã asupra celor doi, si zice : „De acum înainte sunteti uniti de Dumnezeu prin cãsãtorie“.

Acest cuvânt este ecoul Evangheliei : « Ceea ce Dumnezeu a unit omul sã nu despartã » ( Mt 19, 6 ).

În aceste cuvinte se aratã întreaga mãretie si frumusete a acestui sacrament.

Punerea verighetelor, simbol de fidelitate

Dupã rugãciunea de multumire, preotul binecuvânteazã verighetele, iar mirii si le pun reciproc pe deget.

E simbolul pretios al iubirii si al fidelitãtii.

Celebrarea poate continua cu o rugãciune a mirilor, de preferintã una compusã de ei însisi.

Ca rãspuns, preotul si cei de fatã se roagã pentru noua familie, sau continuã celebrarea Liturghiei.

De la cãsãtorie la euharistie... de-a lungul întregii vieti !

Cãsãtoria se celebreazã adesea în cursul Sfintei Liturghii, între liturgia Cuvântului, care o lumineazã, si liturgia euharisticã, ce-i conferã dimensiunea pascalã.

Aceastã legãturã între cele douã sacramente este semnificativã.

Mirii, care vor sta zi de zi la aceeasi masã, cautã har si putere la aceeasi masã a Domnului.

Iar dupã ce s-au dãruit unul altuia prin consimtãmântul reciproc, nu pot sã nu-si aminteascã de aceasta în momentul Prefacerii :

“El, în noaptea în care era vândut,

a luat pâinea... zicând :

“... Acesta este Trupul meu,

care se jertfeste pentru voi” “.

Din acest Nou Legãmânt, darul lui Cristos, s-a nãscut si legãmântul lor. De aceea, de-a lungul întregii vieti, vor tine sã participe la Sfânta Liturghie duminicalã.

Trãirea iubirii lui Cristos în miezul realitãtii conjugale

Dupã celebrarea cãsãtoriei, începe viata comunã între sot si sotie. Ea va fi, zi dupã zi, an dupã an, o permanentã descoperire. Ea poate fi trãitã în tresãltare de bucurie si de iubire, dar poate si sã descopere deceptii profunde.

Iubirea omeneascã este o vocatie care se trãieste în întâlnirea cu celãlalt, adicã în bucurii si dureri, în neîntelegeri si iertãri, si chiar în esecuri.

Suntem creati dupã chipul lui Dumnezeu, care este iubire, si acest lucru ne umple de sperantã.

În fiecare zi, sotii sunt chemati sã-si arate unul altuia atentia pe care Cristos o are pentru fiecare om.

În chemarea lor, vor fi sprijiniti de comunitatea crestinã, atât de familii, cât si de aceia care au ales celibatul pentru Împãrãtia lui Dumnezeu.

Crestinii au speranta plinã de bucurie cã iubirea va învinge egoismul.

Sotii sunt chemati sã recurgã adesea la rugãciune si la sacramentul împãcãrii.

Exprimarea într-o formã afectivã, spiritualã si corporalã, a comuniunii cu Dumnezeu si cu aproapele

Sexualitatea umanã tinde spre actul conjugal. Dupã cum limbajul este cuvânt dar si tãcere, tot astfel sexualitatea se trãieste în îmbrãtisare, dar si în înfrânare.

Ambele forme ale sexualitãtii sunt iubire si respect fatã de celãlalt.

De aceea, actul conjugal prin care mirii consumã cãsãtoria are un sens definitiv.

« Cãsãtoria încheiatã si consumatã nu poate fi desfãcutã de nicio putere omeneascã, si de niciun motiv în afara mortii unuia dintre soti” ( Codul de Drept Canonic, can. 1141 ).

Disponibilitatea pe care sotii o manifestã unul fatã de celãlalt, si dãruirea lor reciprocã prin relatia sexual sunt exclusive, asemenea unirii dintre Cristos si Bisericã.

Dupã cum Biserica este una, si unirea ei cu Domnul este unicã, tot astfel legãtura conjugalã dintre crestini este unicã si inalterabilã ; nici divortul si nici adulterul nu o pot desface ( Mc 10, 6-9 ).

( extras din Credinta Catolicã exprimatã de Episcopii din Belgia, traducere si adaptare dupã Livre de la Foi, Les Évêques de Belgique, Conferinta Episcopalã din Belgia, Bruxelles, 1987, Arhiepiscopia Romano-Catolicã de Bucuresti, 1991 )

Judecata din punct de vedere psihologic

Judecata din punct de vedere psihologic

Judecata este o asertiune ( Ed. Goblot ), adicã afirmarea sau negarea unui raport.

Ea presupune totdeauna o generalizare.

Chiar dacã, aflându-mã într-o grãdinã spun prietenului, arãtându-i douã flori : “asta e la fel cu asta”, înseamnã cã le subsumez totusi, conceptului de asemãnare.

Judecata presupune o analizã, întrucât asertiunea vizeazã un aspect al subiectului ( N este un abil conducãtor ) si, totodatã, o sintezã, prin relatia stabilitã cu o anumitã categorie.

Sunt mai multe feluri de judecãti, fapt care intereseazã pe logician, preocupat de valoarea lor de adevãr.

Psihologia observã mai întâi cã judecata constituie la origine, un act social.

Eu nu fac o afirmatie, decât dacã presupun o îndoialã sau o lacunã la interlocutorul meu.

Informez pe cineva cã Z este inginer, doar când nu stie, ori ar avea motive de îndoialã.

Astãzi, în logicã se preferã termenul de “propozitie”, în locul celui de judecatã.

În psihologie, distinctia ni se pare foarte importantã. O propozitie poate fi un automatism verbal, niste cuvinte învãtate mecanic, pe când o judecatã adevãratã exprimã o convingere.

De exemplu, un elev ascultat la lectia de Biologie spune : “Zestrea ereditarã se transmite prin cromozomi ».

Dacã însã, profesorul adoptã o mimicã dezaprobatoare, el se corecteazã si spune : “Nu ! Se transmite prin citoplasmã”.

În acest caz, elevul dã dovadã de o învãtare mecanicã, efectueazã un act de reproducere fidelã, si atât.

Dacã scolarul a cãutat sã înteleagã lectia, el nu-si schimbã afirmatia, ci aduce argumente, citeazã experientele care au dovedit rolul cromozomilor.

El este convins de adevãrul celor afirmate.

Convingerea este esentialã pentru a considera o propozitie, ca fiind o judecatã, adicã un act de gândire.

Pe de o parte, o judecatã presupune o convingere si, pe de alta, urmãreste sã convingã pe cineva, este – de fapt – un act de vointã, nu o simplã asociatie de termeni.

Când este vorba de temeiurile convingerii persoanei care face o afirmatie, problema se complicã.

Existã la populatiile foarte primitive, convingeri fãrã niciun temei logic ; este asa-numita credulitate primitivã.

Simpla percepere a unor coincidente, sau a unor succesiuni imediate duce la credinte de nezdruncinat, în raporturi cauzale cu totul absurde.

Se citeazã aventura unor misionari catolici care, la sfârsitul secolului trecut, au debarcat într-o insulã izolatã din Pacific, cu intentia de a crestina populatia de acolo.

S-a întâmplat ca debarcarea lor, sã coincidã cu o perioadã de secetã.

Or, bãstinasii au considerat cã preotii catolici, mai ales din cauza hainelor lungi si negre, sunt cauza lipsei de ploaie.

Coincidenta respectivã a dus la convingeri si la o dusmãnie atât de înrãdãcinate, încât misionarii au trebuit sã renunte la proiectul lor.

Si la debilii mintali se constatã uneori credinte absurde, dar ferme, fãrã niciun temei real.

În general, în triburile primitive, s-a constatat relatia extrem de strânsã dintre convingerile fiecãrui individ, si credintele statornicite în grup.

Acestea au o puternicã fundamentare afectivã. De aceea, indivizii sunt impenetrabili la experientã. Nici faptele, nici argumentele nu-i pot convinge, mai ales când nu sunt pe linia intereselor colectivitãtii.

Si astãzi, afectivitatea influenteazã mult judecãtile.

Firile afective, mai ales cele cu o culturã redusã, fac afirmatii nefondate rational, ba chiar absurde, în favoarea intereselor si aspiratiilor ce le animã.

Uneori chiar se contrazic vizibil, fãrã sã-si dea seama.

De altfel, asa cum a observat Pierre Janet, gândirea, judecata întemeiatã rational necesitã un efort de sintezã mintalã destul de mare, incomparabil cu facilitarea unor simple asociatii.

În unele boli mintale, gãsim spirite incoerente, manifestând uneori o credulitate excesivã, alteori, dimpotrivã, o neîncredere totalã.

Respectivii bolnavi nu sunt jenati de contradictiile pe care, câteodatã, le debiteazã, în ideile lor lipsind orice organizare, orice sistem coerent.

Un tablou deconcertant ni-l oferã unii psihastenici. Un asemenea bolnav spunea : « Stiu cã ce spuneti este adevãrat, ratiunea îmi spune cã este adevãrat, dar totusi nu mã pot convinge, mã îndoiesc ! ».

Iatã un caz de disociere între evidenta rationalã si convingere !

Nici faptele nu au un rol hotãrâtor : închide robinetul de apã dar, dupã ce iese din camerã, se întoarce din nou sã verifice !

Judecata adevãratã, act de gândire, este bazatã pe o convingere întemeiatã rational.

R. Descartes scria “Actiunea gândirii prin care credem un lucru, este diferitã de aceea prin care cunoastem cã-l credem”.

Aici se reliefeazã specificul constiintei reflexive, de a putea cunoaste si verifica actele gândirii proprii.

Într-o judecatã, eu am constiinta unor temeiuri pe baza cãrora fac o afirmatie.

Dacã este nevoie, pot enunta aceste argumente rationale.

Când afirm cã, delfinul nu este peste, – ci mamifer, - eu mã bazez fie pe informatiile citite într-un Manual sau un Tratat, fie pe Observatia animalului care, periodic, iese din apã pentru a respira.

Întemeierea rationalã a unei afirmatii este facilã în domenii cum sunt geometria sau fizica, dar dacã intervin interese personale, ele influenteazã cu usurintã judecãtile formulate.

E greu sã fii obiectiv, când e vorba de proprii tãi copii, pe care tu i-ai format, sau dacã se discut o gresealã fãcutã în cadrul muncii tale.

Dar progresul nu poate fi realizat, decât bazându-te pe adevãr.

De aceea, o sarcinã principalã a scolii, este educarea obiectivitãtii în gândire.

Înainte de a lua o hotãrâre, trebuie ca ea sã se întemeieze pe cunoasterea obiectivã a situatiei de fapt, pe argumente rationale.

Orice judecatã este un act voluntar.

Intentia noastrã este de a informa sau de a influenta o persoanã.

Convingerea presupune adeziune, si exprimarea ei implicã un act de decizie, precedat uneori de o deliberare explicitã, act care presupune reflexiune, analiza situatiei, a posibilitãtilor de interpretare a ei, a consecintelor unei decizii etc.

De aceea, când afirmatia nu convinge pe ceilalti, vin cu o serie de alte judecãti, cu argumente, cu rationamente.

O judecatã care nu convinge este urmatã uneori, de o întreagã demonstratie prin care fundamentez afirmatia mea initialã.

( extras din Psihologie generalã, Andrei Cosmovici profesor de psihologie la Universitatea “Al.I.Cuza”, Ed. Collegium Polirom, Iasi, 1996 )