Principalele paradigme experimentale
In vederea studierii conformismului, au fost puse la punct mai multe metode.
Procedura lui Asch este, cu siguranta, cea mai cunoscuta dintre ele.
Solomon Asch s-a nascut in 1907, la Varsovia. El a emigrat in Statele Unite in anul 1920, impreuna cu parintii sai.
Dupa sustinerea doctoratului in anul 1932, la Columbia University, el a lucrat la Brooklyn College.
La moartea lui Wertheimer, el i-a succedat acestuia la New School for Social Research.
Vreme indelungata el a predat la Swarthmore College, institutie la prestigiul careia au contribuit si alti psihologi sociali faimosi.
El s-a pensionat in anul 1979, de la University of Pennsylvania si a murit in 1996.
Asa cum apreciaza Gleitman, Rozin si Sabini ( 1997 ), autorii necrologului din care am extras aceste date, contributia lui in Psihologie trebuie privita mai curand sub raportul calitatii, decat al cantitatii : el a publicat in total 35 de articole, si o carte.
Asch a pus influenta obtinuta in paradigma autocinetica, pe seama ambiguitatii stimulului.
Inaintea experimentului asupra conformismului, el avea convingerea ca indivizii au capacitatea de a-si mentine opiniile in fata presiunilor sociale, daca situatia are atributele claritatii.
Astel, efectul Asch a fost, de fapt, descoperit din intamplare, ca si razele X, ori penicilina.
Asch s-a vazut silit, in urma constatarii primelor rezultate, sa recunoasca totala inadecvare a ipotezei sale.
In experimentul sau, Asch ( 1951 ; text tradus in Pérez sai Boncu, 1996 ) controleaza riguros discrepanta dintre individ si grup, iar variabila dependenta o constituie tocmai reactia individului in fata acestei discrepante.
Un grup de sase participanti, dintre care cinci complici ai experimentatorului si un subiect naiv, se reunesc in laborator ( uneori intr-o sala de clasa obisnuita ), pentru “ un experiment psihologic asupra judecatii vizuale “ .
Experimentatorul ii informeaza ca sarcina lor consta in a aprecia comparativ lungimea unor linii.
Li se arata doua planse : pe o plansa este trasata o singura linie – etalonul -, pe cealalta plansa sunt trasate trei linii de lungimi diferite, notate cu 1, 2, 3.
Subiectii urmeaza sa decida care dintre cele trei linii este egala cu etalonul.
Etalonul poate avea 10 inch ( 1 inch = 2, 54 cm ), iar liniile de comparatie 8,75 inch, 10 inch, si respectiv, 8 inch.
Sarcina este, prin urmare, extrem de bine structurata si total nonambigua.
Participantii isi rostesc aprecierile pe rand, subiectul naiv fiind plasat in asa fel, incat el are, de fiecare data, posibilitatea sa auda estimarile pe care le fac alti patru inaintea lui.
Exista 18 variante de perechi de planse, incat participantii emit in total 18 judecati.
Primele incercari se desfasoara fara incidente.
Complicii furnizeaza in mod unanim aprecieri eronate, incepand cu cea de-a sasea incercare.
Nefericitul subiect naiv se trezeste brusc in opozitie cu intregul grup.
Raportarile eronate continua neincetat, pana la ultima incercare, provocandu-i subiectului, cum s-a spus, un “ cosmar epistemologic “ ( Brown, 1965 ).
Esenta procedurii lui Asch consta in infirmarea evidentei simturilor subiectului, de catre un grup unanim.
Iata cum apreciaza Jones si Gerard conflictul creat : “ In aparenta, judecata implicata este lipsita de insemnatate.
In realitate, este pusa sub semnul intrebarii, o aptitudine critica.
De-a lungul existentei sale, subiectul s-a bazat pe capacitatea lui de a estima distantele si lungimile, si el a trecut de copilarie si de adolescenta, fara sa aiba de suferit de pe urma lor.
El a putut intodeauna sa apuce lucrurile dupa care el intindea mana, si a putut intotdeauna sa traverseze strada, fara sa fie lovit de masini ( ... ).
Pe de alta parte, el a invatat sa se sprijine pe altii, ca surse credibile ale unei astfel de informatii.
Intr-o situatie ca aceasta, el presupune ca ceilalti poseda aproximativ aceleasi aptitudini perceptive ca ale sale, si ca ei sunt capabili si dornici sa raporteze in mod acurat ceea ce ei vad.
Cum poate exista atunci o discrepanta ? “ ( Jones si Gerard, 1967, pp. 390-391 ).
Ca si la Sherif, la Asch exista un exercitiu preliminar, efectuat in conditii de izolare sociala, pentru a se demonstra faptul ca nu sarcina aleasa este aceea care induce erorile constatate.
In grupul de control, alcatuit din 37 de subiecti ( din grupul experimental fac parte 123 ), se observa 0, 68 % raspunsuri gresite.
Interventia complicilor, in conditia experimentala produce 32 % raspunsuri eronate.
Daca in grupul de control, subiectii comit in medie, 0, 08 % erori, in grupul experimental acest indicator se cifreaza la 3, 84.
Impactul majoritatii este semnificativ.
Sustinerea unanima de catre grup, a unei judecati in total dezacord cu realitatea fizica, il determina pe subiect sa isi abandoneze propria judecata, si sa adere, cel putin la nivel manifest, la norma colectiva.
Paradigma lui Asch a fost utilizata in extrem de multe studii.
Ea prezinta o serie de avantaje care i-au conferit popularitatea de care ea s-a bucurat : nu necesita echipamente speciale, stimulii pot fi usor variati – se pot introduce, de pilda, sunete in locul segmentelor de dreapta, dar se poate, la fel de bine, lucra si cu opinii -, presupune o dinamica de grup veritabila, care face situatia credibila, si cat se poate de implicanta pentru subiect.
Cu timpul insa, au iesit la iveala si dezavantajele modelului de cercetare al ui Asch.
Primul inconvenient pe care l-au remarcat psihologii preocupati de factorii conformismului, a fost cel de natura economica : experimentul tip Asch necesita mult timp si multi complici, pentru testarea unui singur subiect.
Studiile ulterioare vor manifesta tendinta de a renunta la interactiunea fata-in-fata proiectata de Asch, in schimbul rularii unui numar mare de subiecti.
Apoi, exista diferente considerabile intre situatia de laborator, si viata reala.
Foarte probabil, conformismul subiectilor in fata complicilor are proportii mai mari decat conformismul acelorasi persoane in viata de zi cu zi..
Mann ( 1969 ) insiruie cauzele acestei neconcordante : in laborator, subiectul nu are alternative, el trebuie sa se conformeze, ori sa se arate independent, in vreme ce, in viata cotidiana se pot gasi cai de mijloc ; subiectul nu poate amana judecata, el este obligat sa faca evaluarea lungimii liniilor, in cadenta impusa de grup ; el nu are posibilitatea de a comunica cu ceilalti, in incercarea de a negocia conflictul ; el nu poate apela la un expert, asa cum el face de fiecare data, atunci cand conditiile obiective il silesc sa-si declina competenta.
De asemenea, Mann remarca indreptatit ca, in viata de zi cu zi, sanctiunea negativa a grupului nu intervine automat, dupa orice act de independenta ; individul beneficiaza de obicei, de “ credite “, pe care i le-a adus respectarea reflexa a normelor, si este nevoie ca el sa refuze sa se conformeze de mai multe ori, ca sa atraga dezaprobarea grupului.
Richard Crutchfield a propus, intr-un articol din 1955, o maniera mai pragmatica de a studia conformismul.
Autorul american elimina complicii.
Subiectii, cinci la numar, sunt invitati in cabine asezate alaturat.
In fiecare cabina se gaseste un pupitru care are 11 clapete.
Pupitrele au, de asemenea, cinci randuri de cate 11 beculete, fiecare rand corespunzand unei cabine.
Experimentatorul le explica subiectilor ca, din oricare cabina se pot transmite informatii tuturor celorlalte cabine, prin actionarea clapetelor.
Apasarea uneia sau alteia dintre clapete, va determina aprinderea cate unui beculet, pe randul corespunzator cabinei respective, in fiecare dintre celelalte cabine.
Crutchfield inlocuieste, asadar, interactiunea fata-in-fata din experimentul lui Asch, cu o comunicare prin semnale electronice, si aceasta, dupa cum vom vedea, ( este ) trucata.
Subiectilor li se cere sa emita judecati despre continutul diapozitivelor prezentate de experimentator, vizibile pentru toti in aceeasi masura.
Atunci cand ii vine randul, subiectul actioneaza o anumita clapeta, fancandu-le cunsocuta celorlalti participanti, alternativa aleasa de el.
De asemenea, el ia cunostinta de alegerile celorlalti, prin beculetele care se aprind pe pupitrul sau.
Ordinea in care raspunde subiectul la fiecare incercare, ii este indicata de cinci beculete rosii, de pe pupitrul sau, care sunt notate cu A, B, C, D si E.
Daca se aprinde beculetul A, subiectul trebuie sa raspunda primul, daca se aprinde beculetul B, raspunde al doilea, etc.
( 1 ) Sa ne imaginam ca sarcina implica compararea suprafetei, a doua figuri geometrice, si ca subiectul a fost desemnat sa raspunda al treilea.
El asteapta semnalele de la A si B, apasa pe prima sau pe a doua clapeta, in functie de aprecierea sa asupra ariilor figurilor, si apoi el urmareste semnalele de la D si E.
( 2 ) In egala masura, ni-l putem imagina pe subiect, plasat in pozitia E, si confruntandu-se cu o judecata sustinuta unanim de A, B, C, D, anume o judecata net diferita de judecata pe care el se pregatea sa o faca publica.
Procedura lui Crutchfield face posibila mimarea acestui consens, ce contrazice perceptia subiectului.
Spunem “ mimarea “, pentru ca cele cinci cabine nu sunt deloc legate intre ele, ci fiecare cabina este conexata la pupitrul experimentatorului.
Astfel, ceea ce apare in cabina fiecarui subiect, drept raspunsuri ale celorlalti, sunt de fapt, mesaje pe care le transmite experimentatorul.
La aceeasi incercare, cei cinci subiecti sunt desemnati, in realitate, cu aceeasi litera, de pilda sa zicem cu litera E, incat ei primesc cu totii patru mesaje ale experimentatorului, ca din partea lui A, B, C, D, si ei raspund toti odata drept E, raspunsuri care se inregistreaza in contul fiecaruia, pe pupitrul experimentatorului.
Mai adaugam ca psihologul american a folosit atat stimuli fizici, cat si itemi atitudinali.
Crutchfield respecta ideile lui Asch, dar crede ca “ tehnica lui este dezavantajata de proportia nefavorabila a complicilor, in numarul total de subiecti “ ( Crutchfield, 1955, p. 192 ).
Echipamentul inventat de Crutchfield permite testarea a cinci subiecti simultan, fara utilizarea niciunui complice.
Controlul exercitat de experimentator asupra situatiei, creste semnificativ.
Dar aceste avantaje au fost obtinute cu pretul anulari interactiunii fata-in-fata, atat de caracteristica intalnirilor de grup, din viata de zi cu zi.
Simularea interactiunii de grup, prin mesaje electronice, le creeaza subiectilor izolati in cabinele lor, impresia de anonimat, care le diminueaza conformismul.
O simulare a grupului propun si Blake si Brehm ( 1954 ), prezentand raspunsurile complicilor, inregistrate pe banda de magnetofon.
Evident, subiectii sunt facuti sa creada ca ceilalti iau cunostinta despre judecatile lor, si ca reactioneaza la ele.
Asch si Crutchfield, ca si ultimii doi autori amintiti, izbutesc sa genereze in laborator, presiunea de grup caracteristica situatiilor de conformism.
Transformarea genului de experiment pe care ei l-au inventat, intr-un experiment hartie-creion, anuleaza posibilitatea de a obtine presiune.
Ratiuni economice, precum si ratiuni ce tin de etica cercetarii, au dat nastere unei proceduri in care, subiectilor li se aduc la cunostinta, sub forma unui mesaj scris, opinii atribuite unor persoane sau grupuri ce nu sunt de fata.
Intr-un astfel de experiment, folosit pentru prima data de King ( 1959 ; apud Eagly, 1978 ), subiectii citesc informarea, apoi ei furnizeaza propriile opinii intr-un chestionar.
De data aceasta, nu numai ca sunt eliminate interactiunea de grup si prezenta fizica a sursei de influenta, dar nu se mai creeaza nici impresia de supraveghere, de catre sursa, a raspunsului subiectului.
Modelele de cercetare ale lui Asch si Crutchfield au fost adoptate de numerosi cercetatori in anii ‘ 50 si ‘ 60.
Ele au permis strangerea unui volum imens de date asupra influentei exercitate de grup, facand din acest domeniu, pentru o vreme, centrul de greutate al psihologiei sociale. “
( extras, Psihologia influentei sociale, curs universitar, St. Boncu, Univ. Iasi, Ed.Collegium Polirom, Bucuresti, 2002 )
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu