“ Capitolul O calatorie in timp de razboi l-am scris dupa ce m-am inapoiat de la tara.
Case daramate, miros de gunoi putrezit. Orasul fara apa, cu daramaturi si cadavre. Tramvaiul oprea in statie, dar foarte putina lume urca. Trecea o caruta cu un cazan de rufe, o albie, un cufar. O femeie tinea un copil in brate, alta : doi copii pe genunchi. O masina cu o somiera pe deasupra, geamantane la spate, incarcata cu oameni si lucruri. O casa daramata peste un adapost. O groapa imensa. Sinele tramvaiului ridicate, curbate, ca un tobogan. Orasul miroase a ars, latra toata noaptea cainii parasiti de stapani. O telegrama ma cheama :
Madeleine pleaca. Vino ...
Nimic nu-i mai trist decat o gara – o gara in timp de razboi.
Asteptam trenul de cateva ore. Nerabdarea se transmitea din om in om. Ploua marunt, ploua intr-una de cateva zile. Simteam frigul, umezeala in oase. Lumea, exasperata, inspaimantata, astepta trenul. Treceau oameni cu boccele, cu saci. Pliscuri latarete de rate, buchete de ciori de pui ieseau dintr-un cos. Ochii rotunzi de cumatra curioasa ai unei curci ma priveau, ma intrebau : “ Unde pleci ? “
Soldati multi. Soldati ... Toti abatuti. Daca as fi vazut o singura licarire vesela in ochii lor, ar fi fost mai putin trist. Dar oamenii aceia cu pusca pe umar pareau mai dezamagiti decat pasarile in cosul taranului.
Baietii care mi-au adus bagajele si voiau sa ma ajute sa urc in trecn apareau, dispareau. « Nu se vede, nu vine, n-a venit ! « La doi pasi de mine se oprise un ofiter, un barbat inalt, voinic, si o femeie blonda, firava. Purta o palarie mica, neagra, cu bor, o haina cenusie, lunga. Ofiterul spunea :
- Trebuie neaparat sa-mi obtii un concediu. Nu uita petitia la minister si nu uita divortul ... Tine legatura cu avocatul. Mai bine noteaza-ti. Ai o hartie si un creion ?
- Cum as putea sa uit ca vrei sa divortam ?
- Lasa ironia, draga, n-avem timp pentru asta. N-a mai ramas decat sa-l transcrii ... Nebunii astia sunt in stare sa ma treaca in cadrul disponibil ... Acum, la spartul targului ...
- Ei si ?
- De o mie de ori am auzit “ Ei si ? “. Adica ce ai vrea ? Sa vand intr-o zi sireturi de ghete si ace de cap intr-un gang ? Sa lustruiesc pantofi ?
- Bine, am inteles. Punctul unu : divortul ...
- Tu stii ca nu se va schimba nimic intre noi, draga mea. E un divort de forma.
- Nu e de loc sigur ca nu se va schimba. Poate s-a si schimbat. Un barbat cand se insoara se leaga sa-si ocroteasca nevasta tocmai in zilele grele. Poate sa am nevoie de numele tau tocmai acum. De ce sa nu-mi lasi o sansa ?
- Tu stii bine ca orice s-ar intampla o sa am grija de tine.
- “ Orice “ poate inseamna deportarea ... o sa ai grija sa-mi trimiti portocale in lagar ?
Suieratul unei locomotive m-a impiedicat sa aud raspunsul lui. Ofiterul incepu sa tuseasca. Femeia scoase din poseta o punga alba.
- Bomboane de tuse ... Nu uita sa iei.
- Lasa, o sa treaca ... Nu uita ...
- N-am sa uit. Punctul unu – divortul, doi – concediul, trei – petitia la Statul-Major.
Ochii ei mari, verzi suradeau obositi.
Un soldat oaches se opri in fata lor, prezentandu-se reglementar. In obrazul galbui, supt, ochii negri parca ardeau. Inchidea si deschidea gura mare, dar sunetele se pierdeau in zgomotul garii. Suieraturile, fumul ii acopereau vocea. Dar ochii vioi cautau sa se faca intelesi.
- Si Alexandru ? striga incruntat ofiterul. Unde e Alexandru ? La spital ? De ce nu mi-a scris un cuvant, o carte postala ? Stia foarte bine cand expira concediul. L-am asteptat ieri. N-a venit nici azi-dimineata. De unde stii ca-i la spital ?
- L-am vazut ieri ... Cand am trecut prin Brasov ... Suntem dintr-un sat ...
- Ei, cum facu de se imbolnavi tocmai acum ?
- E acolo de-atunci ... Sa vedeti ...
- Ce sa vad ? Sa vad ca e smecher, ca s-a imbolnavit la sfarsitul concediului ?
- Atunci ...
- Care atunci ?
- Cand i-au taiat destele ...
- Ce spui ? Cine ? Cine i-a taiat ? Cum ?
- Dupa ce ati plecat cu camionul. Mie mi-au dat un branci si am cazut. Mi-am spart capul. Altfel, pateam si eu ca Alexandru ...
- Vorbeste clar. Si pe scurt. Ce-a patit Alexandru ?
- Cand s-a agatat de tren, neamtul i-a dat peste mana. Trenul luase viteza. Daca Alexandru si-ar fi dat drumul, si-ar fi rupt picioarele. Neamtul il ameninta ca-i taie mainile. Alexandru stie nemteste, ca pe la noi sunt sasi. N-a crezut ca o sa-i taie mainile. Cine sa creada ? “ Daca-mi dau drumul, raman fara picioare ! a strigat, si nu ma mai ia fata ! Ma duc sa ma insor ! “ Ii ardea de gluma, saracu ! Il stiti, e glumet. Dar neamtu nu stie de gluma. A scos baioneta si i-a dat peste deste.
- Si ?
- I-a taiat destele. Alexandru a cazut buluc si a ramas in nesimtire ... Curgea sangele ca dintr-o vita. Eu, cand m-am dezmeticit, am mers ce-am mers si am dat de el. O bucata de drum l-am dus in spinare. Pe urma l-am pus pe manta ca pe un pres si l-am tras cum am putut pana la un post de prim ajutor. Era lesinat.
- Si acum ?
- Vai de el ! Nu-l mai cunoasteti. E vanat la fata. Topit. I-am dat eu sange de i-au facut transfuzie, ca de nu, murea. S-a infectat. A trebuit sa-i scoata trei falange de la o mana, patru de la alta ...
Ofiterul, pe ganduri, palid, strangea buzele. Nevasta lui isi lipise obrazul de umarul lui.
- Era cel mai bun vanator. Pe la noi se vaneaza vulpi.
- Stiu. Bun ochitor. Bun.
Mi-era frig, sufletul imi era chircit, dintii imi clantaneau. Imi venea in minte dulgherul, care spunea : “ Mi-a venit ordin de concentrare. Pe urma o sa ne ducem pe front sa ne casapeasca. “ Gara gemea de lume ; oameni ingrijorati, amarati, coplesiti. Ofiterul tacea, parea acum mai tras la fata, mai adus de spate. Femeia cu fata ingusta, alba, semana cu fata care imi daduse pe strada pachetul cu manifeste. Cu cat trecea timpul, eram mai putin sigura ca fusese Lisandra. Cum de n-o mai intalnisem de atunci ? Sa fi fost arestata ? Doi ofiteri nemti treceau acum, bine imbracati, lustruiti. Fete rumene, nevinovate. Poate ca la fel arata acela care i-a dat peste maini lui Alexandru de i-a retezat degetele, tineretea, viitorul, increderea in el, in dragoste, in viata ...
Grupul celor trei disparuse. Poate ma voi intreba odata cand am mai vazut o mesa subtire de par blond, sub borul unei palarii negre, o mana alba intinzand un pachet de bomboane ... El ii spunea sa nu uite divortul, ea ii dadea bomboane de tuse ... Un tanar zacea cu degetele taiate intr-un spital. Pasi de gara, ganduri de gara ... Niic nu-i mai trist decat o gara. Nimic nu-i mai trist decat o gara in timp de razboi ...
As fi vrut sa stiu ce inseamna cadrul disponibil si de ce se mai temea de legile rasiale – intelesesem ca despre asta era vorba – acum, cand nemtii erau batuti pe toate fronturile. Razboiul lor, pierdut. Unde se mai duceau, unde mai porneau ofiterii nostri, soldatii ? ...
Se intunecase. Din pricina camuflajului, nici o lumina. Erau sase ore de cand asteptam. Baietii care mi-au adus bagajele nu mai voiau sa astepte. Locuiau foarte departe si trebuia sa prinda tramvaiul.
- Cu ce se ocupa tatal tau ? il intreb pe cel mare, ca sa mai treaca timpul.
- E portar la blocul cu ceas de pe Calea Victoriei.
- Va sa zica stai intr-un bloc ?
- Pe dracu ! ... Ce, incapem toti acolo ? In pat doarme tata, mama si pustii ... Unul de doi ani, altul de sapte ... Si aratand spre prietenul lui : dorm cu Mitica, la garaj.
- Pe Soseaua Iancului, acolo e garaju, imi explica Mitica, si bombanind : e tarziu, ramanem fara tramvai ...
- Nu stai cu parintii ?
- De cand a nascut mama, dorm la garaj, tata e sofer ... Are un Buick mare, albastru. Noi il ajutam sa curete masina. Dormim langa Buick amandoi.
- Acum plecam, hotari celalalt.
Sa ma intorc acasa ? Atata ar mai fi facut pentru mine acesti copii inimosi. Mi-ar fi adus bagajele acasa. Dar Stefan ma astepta ... Si liniile pe care trenurile inca circulau puteau fi distruse de la o zi la alta. Era poate ultima posibilitate de a ne revedea ...
[ ... ]
In fiecare zi, o scrisoare ... “ Vino, Mirona. Parcul coboara in terase spre vale, adevarate peluze englezesti. Ti-am pregatit o masa in turn. Vederea e superba. Vei avea liniste, ai sa poti sa scrii. “
Da, Stefan si-a dat seama ca argumetul “ liniste “ e hotarator, si, ca sa pot sa scriu, nici un sacrificiu nu mi se parea prea mare. Batrana Metzel, care aflase ca nici la Salonic oamenii nu sunt scutiti de persecutii rasiale, imi transmitea grijile, nervozitatea ei. Mi-era draga. Stiam pe dinafara toate amanuntele despre divortul ei si plecarea lui Alfred cu tatal sau la Salonic, despre casatoria lui Alfred cu Etta, despre copiii lor. Nu mai puteam sa scriu un rand. Stefan ma chema, telefona, scria, telegrafia : “ Vino ! Te astept. “ “ Madeleine pleaca la Bran. “ “ Vino ... “
- Vine, vine trenul ! Vine ! strigau baietii, punand mana pe valizele mele.
Trenul nu se vedea. Dar lumea striga : “ Vine ! Vine ! “
Ca un imens magnet, locomotiva invizibila atragea lumea. Vine, vine ... Imbranciti, inghiontiti, alergam. Trenul venea incarcat. Inainte de a se opri, multimea innebunita il lua cu asalt. Oamenii incercau sa se urce prin ferestre. Se catarau pe acoperis. In invalmaseala, baietii cu bagajele mele s-au ratacit. Am strigat din toate puterile, dar fiecare cauta pe cineva, striga pe cineva, pierduse ceva ... Pamantul era ud de ploaie, pavajul distrus. In noroiul cleios mi-a ramas un pantof. Cand m-am aplecat sa-l ridic, am vazut o femeie care a cazut si am vrut s-o ajut. Dar, impinsa din spate, nu mai stiu ce-a devenit. A fost salvata, sau calcata in picioare ?
Nu mai doream decat un singur lucru : sa-mi gasesc valizele. Manuscrise, caiete, notite si carti, erau toate acolo. Lucrurile celelalte se puteau inlocui. Dar ceea ce asternusem pe hartie in atatea nopti nedormite, sufletul noptilor mele, fiecare gand, fiecare cuvant smulse din acele imense taceri, din veghea mea chinuita, acea aproape supraomeneasca stradanie de a face din amintiri clipe vii, dâra trecerii mele pe lume, tot ce trebuia sa devina o carte – prima mea carte – nu trebuia sa se piarda. Fireste, nu frazele acestea imi treceau prin minte, dar cum altfel as putea sa exprim disperarea mea din gara ? “
( - extras din romanul “ cartea mironei “, de cella serghi )
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu