Pagini

sâmbătă, 30 iunie 2012

Anii ’60. O zi din viata presedintelui. Receptia magistratilor ( 2 )

Anii ’60. O zi din viata presedintelui. Receptia magistratilor ( 2 )


Jacqueline Kennedy isi avansase din nou data reaparitiei in viata publica. Cu ocazia pregatirilor in vederea receptiei anuale ce se dadea la Casa Alba in cinstea magistratilor, se luase hotararea ca doamna Earl Warren sa primeasca oaspetii in locul doamnei Kennedy, deoarece aceasta voia sa mai ramana in Virginia, menajandu-si fortele pentru calatoria in Texas. Intentionase sa-si reia obligatiile de gazda a Casei Albe la 25 noiembrie, cu prilejul dineului oficial ce avea sa fie dat in onoarea cancelarului Erhard. Dar, in urma conversatiei telefonice avute in ajun la orele 19,45, isi schimbase hotararea. In acea dimineata de miercuri strabatuse sapte kilometri in galopul calului sau arab, ca sa se urce in elicopterul care avea sa o depuna la ora 12 la Anacostia. ( Kennedy, foarte sensibil la eventualele critici ale Congresului, rezerva eliportul Casei Albe pentru calatorii oficiale ). Una din masinile “ Mercury “ negre de la garajul presedintelui din Twenty-second Street o lasase la 13,19 in fata intrarii de sud-vest a Casei Albe.
Pe birou o astepta un maldar de corespondenta nerezolvata, dar Nancy Tuckerman, secretara ei pentru relatiile publice, ii lasase un biletel : “ Uitati de Sala tratatelor pana la inapoiere. M-am gandit ca v-ar placea sa vedeti lista invitatilor de asta-seara ... Succes ! “ Pam Turnure ii povesti despre grija cu care se interesase presedintele de coafura sotiei sale, si Jackie il convoca pe Kenneth, coaforul ei de la Lilly Daché. Apoi isi puse o rochie de catifea mov inchis si, in timp ce Kennedy dadea dispozitii departamentului de Stat in chestiunea cambodgienilor, ea se indrepta spre biroul galben, gata sa intampine primii oaspeti.
Aceasta receptie, care avea sa fie ultima aparitie publica a lui John Kennedy in capitala, urma sa se desfasoare in doua etape. La Washington nu exista oameni mai ahtiati dupa primiri protocolare decat magistratii. In schimb, sotii Kennedy abia asteptau sa ispraveasca cu ele. In mod obligatoriu, presedintele primea o data pe an pe membrii Curtii Supreme, deci, in principiu, doar 11 perechi, tinandu-se seama si de judecartorii iesiti la pensie. Dar chiar si dupa ce se luase hotararea sa fie invitati si magistratii de un rang inferior, receptia aceasta ramanea printre cele mai putin importante de la Casa Alba.
Cum insa fiecare voia sa fie prezentat presedintelui si cum ministrul justitiei socotea ca toti functionarii si secretarii care muncesc cu devotament pentru justitia guvernamentala au dreptul sa se poata intalni cu seful statului, lista invitatilor fusese mult lungita.
Primul act avea sa se desfasoare in saloanele de sus, cu participarea Curtii Supreme si a ministrului justitiei. Actul al doilea urma sa aiba loc la parter, unde asteptau cei 565 de functionari ai justitiei, aparatori zelosi ai Casei Albe. Printre ei se aflau cei mai devotati “ new frontiermen–i “ ( * “ New frontiermen “,  sau oamenii noii frontiere – denumire data partizanilor lui Kennedy ), voluntari veniti la Washington cu trei ani in urma, in plin ianuarie, pentru a face cordon de-a lungul inzapezitei Pennsylvania Avenue, ca sa transforme scanteia aprinsa de Kennedy intr-o puternica vapaie, fiind cuprinsi de acel elan pe care americanii aveau sa-l numeasca “ stilul Kennedy “.
Stilul acesta avea unele virtuti aproape magice. Kennedy insusi parea inzestrat cu o forta magnetica : asa cum declarase odata in particular Eisenhower, Kennedy devenise copilul iubit al tarii. Cu el se intampla intotdeauna ceva, avea intotdeauna ceva urgent de rezolvat, iar indaratul activitatii sale publice tot mai intense, viata sa personala era plina de fel de fel de preocupari. Totul il interesa, amanuntele cele mai banale ii puteau retine la un moment dat atentia. De pilda, renovarea biroului sau din fondul adunat prin vanzarea la pretul de un dolar bucata a ghidului Casei Albe, redactat de Jacqueline Kennedy.
Tapiterii asteptau de saptamani de zile ca el sa elibereze biroul cel putin o zi si jumatate. Acum, cu ocazia calatoriei in Texas, aveau sa aiba tot timpul. In dupa-amiaza aceea fusesera puse noile perdele in sala in care se intrunea cabinetul, iar vineri frumosul covor de un rosu stralucitor avea sa fie asternut in camera sa de lucru. Chestiunile acestea de amenajari interioare plictisesc de obicei un sef de stat, dar pe Kennedy, dimpotriva, il pasionau si el era nerabdator sa vada rezultatul.
Apoi mai erau toate acele mici serbari intime. Perioada aceea, asa cum dovedesc insemnarile pe care le facuse Jacqueline cu creionul in agenda ei, era plina de aniervari. In septembrie avusese loc cea de-a zecea aniversare a casatoriei lor. Astazi era ziua de nastere a lui Bob Kennedy. Vineri, Ted si Joan Kennedy aveau sa serbeze cinci ani de casnicie – ce pacat ca trebuiau sa plece in Texas ! -, iar saptamana urmatoare John avea sa implineasca trei ani, iar Carolina sase. Caroline era acum o fetita de ajuns de mare ca sa poata sa doarma noaptea la prieteni. In odaita ei de cealalta parte a coridorului isi asezase alaturi papusa si ursuletul roz si se gandea cu nerabdare la vinerea viitoare, cand avea sa plece sa-si petreaca primul ei week-end in afara familiei, acasa la micuta Agatha Pozen.
In martie trecut, mama Agathei le dusese pe cele doua fetite sa viziteze casa memoriala a generalului Lee, care domina cimitirul national de la Arlington. Caroline, incantata, povestise despre aceasta excursie tatalui ei, care in week-end-ul urmator facuse impreuna cu Charlie Bartlett o rapida recunoastere de cealalta parte a Potomacului, ca sa se convinga el insusi. Privelistea era intr-adevar admirabila. “ As putea sa raman aici o vesnicie “, ii marturisise el lui Bartlett.
In asteptarea sefului statului, in saloanele de la etaj, invitatii beau coctailuri, stand de vorba. Ethel Kennedy, intr-un senzational taior de jenilie roz, arata, ca de obicei, foarte bine. Ea si cu sotul ei tocmai sosisera de la sarbatorirea zilei de nastere a lui Bob de la minister.
‘ Prima doamna “ isca o discutie despre romanul lui Henry Miller “ Tropicul Cancerului “, asupra caruia curtea delibera in termeni politicosi. In vreme ce sotiile lui Byon White si Arthur Goldberg – cei doi magistrati numiti de Kennedy la Curtea Suprema – o ajutau sa faca onorurile, Jacqueline Kennedy se apropie de tanara si blonda sotie a judecatorului Douglas ( avea 24 de ani si era casatorita de trei luni ) ca sa-i ceara parerea – ca si cum lucrurile nu ar fi fost deja hotarate - : ce imbracaminte sa ia in sud-vest ?

(  extras din “ Moartea unui presedinte 20-25 Noiembrie 1963 “ Prolog. Lãncier , de William Manchester, Editura Politicã, Bucuresti, 1968 – London 1967  )

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu