La Paris ( 9 )

“ – Eu devenisem camerista ei. Asa am ajuns la Davos, in Elvetia. Iti inchipui ce consternata a fost cand directorul sanatoriului, fara prea multe fraze, m-a cerut de nevasta. Aveam pentru el o repulsie fizica. Dar intr-o clipa am revazut trecutul,  drumurile triste intre Buenos-Aires si Berlin, cele doua familii care ma azvarleau ca pe-o minge, umilintele din internat. Mi-era groaza de zilele searbede care ma asteptau in saracie. Pe Violine n-o mai puteam suporta. De altfel, isi apara tatal ca o leoaica, poate de aceea m-a si indepartat. Nu stiu daca ai inteles, Mirona, de ce m-am maritat ! Apoi, cu un accent de revolta cum nu mai auzisem, cuprinzandu-si obrajii in maini, a soptit : Nu mai pot indura. Te invidiez. Odaita asta curata, cartile pentru care ai scotocit anticariatele, trandafirul din paharul cu apa, linistea asta ... Iti invidiez visurile, Mirona ! Sa nu renunti la ele. Nu stiu de ce-ti vorbesc asa. Nu stiu cum am indraznit sa te tin pana la ora asta. Poate fiindca la inceput am simtit nevoia sa te impung.  Nu mai stiu ce rautati am spus – am ajuns rea si pizmuitoare ca Violine -, dar tu mi-ai zambit dulce, atat de dulce, ca mi-ai amintit de mère Hortance, o maica batrana, oarba, singura de treaba intre toate si care avea obiceiul sa spuna : “ Lasa, Giulia, o sa treaca “. Dar mère Hortance avea nouazeci de ani.

M-am apropiat de Giulia, i-am mangaiat parul matasos.

- Eu am o suta de ani, Giulia, sunt mai batrana ca mère Hortance. Daca ai sti cat seamana biografiile noastre ! Povara lor e cumplita ! Ani de zile am asteptat sa pot pleca de acasa. Ei bine, seara, cand ma inchid aici, dispare paharul cu nelipsitul trandafir galben, cartile astea, si pe hartia alba, care ma asteapta, apare familia : strabunica, matusile mele, toata casa plina de compromisuri, de superstitii si de manii. Casa din care am fugit se reface din bucatele, o simt in spinare ca o cocoasa. Lisandra pretindea ca viata e un miracol si voia neaparat sa se masoare cu el. Nu stiu cum a avut curajul sa plece in Spania. Poate tocmai ca sa se masoare cu acest miracol. De cand i-am cunoscut pe Octav, pe Jacquot, pe Lisandra, mi-am dat seama ca exista si altfel de oameni, Giulia, si alt fel  de a privi viata. Desi folosesc acelasi vocabular, cuvintele au pentru ei alt continut. Libertate, iubire si fericire inseamna altceva. Nu inteleg inca bine ce, dar imi dau seama ca fericirea pentru ei nu e rezultanta unui sir de placeri. Greseala pe care o face fiecare dintre noi – cel putin asa au cautat sa-mi explice – este ca se gandeste prea mult la micile lui infrangeri, la dorintele lui personale si prea putin la acest miracol care e viata, la obligatia pe care o avem fata de ea, obligatia de a o face mai frumoasa, mai buna ... Fiecare trebuie sa poata raspunde : Iata pentru ce am trait ! fara sa roseasca. In ce ma priveste, cand apune soarele, nu stiu incotro sa apuc, pe ce drum trebuie sa merg, unde vreau sa ajung. Eram sigura ca fericirea exista undeva, dincolo de zidurile casei noastre. Ca intr-o zi voi pune mana pe ea, asa cum pui mana pe o ceasca sau pe scoarta unui copac. Ca dragostea este supremul miracol ....

-         Vorbe, Mirona, vorbe ! Cand ti-e frig, ti-e frig, si cand ti-e foame, putin iti pasa de acest miracol care e viata. Iti vine sa injuri, sa scuipi  si sa te spanzuri.

Giuliei ii curgeau pe obraji lacrimi mari, grele ca niste pietricele de sticla. Dar fata ii ramanea senina, luminoasa.

-         Spune, Giulia, de ce e barbatul tau “ un monstru “ ? Nu exista nicio punte, nicio posibilitate de intelegere intre voi ?

-         O, dac-ai sti, Mirona, dac-ai sti ... Tocmai aici am vrut sa ajung. Tot ce ti-am povestit a fost o introducere, ca sa intelegi mai bine .. Si aprinzandu-si o tigara : Dupa celebrarea cununiei, in cerc foarte restrans, sotul meu si-a luat ramas bun de la mine si foarte politicos, mi-a spus : “ Pe maine, draga mea “. Marturisesc, am fost putin dezamagita. Dar, cu obiceiul pe care-l avem sa literaturizam, m-am gandit ca vrea sa ma cucereasca mai intai, sa ma atraga  sufleteste, sa ma faca sa viu intr-o zi spre el, de bunavoie. Si asta m-a emotiont. In zilele urmatoare, aproape ca nu l-am vazut. Era mereu foarte ocupat. Apoi am primit o cutie de la o casa de mode din Paris. Nu dintre cele cunoscute. Inauntru, doua perechi de ciorapi negri, nu prea subtiri si foarte luciosi, pantofi de antilopa cu funde si tocuri excesiv de inalte, o palarie mica cu voaleta deasa, o vulpe neagra si o rochie neagra de crèpe-satin lucios, lenjerie de dantela neagra cu trandafirasi roz, o cutie de pudra cu un miros strident, o sticluta de parfum vulgar, un vaporizator. Tot acest negru si calitatea proasta m-au impresionat neplacut. Totusi, mi-am spus : “ Nu se pricepe, si nu sunt obligata sa le folosesc. E prea ocupat ca sa-si dea seama cum ma imbrac .... “ Dar cand i-am multumit, ochii i-au scaparat si mi-a spus ca i-ar face placere sa vin la el in birou imbracata cu tot ce am gasit in cutie, ca m-asteapta la ora cinci. Ma privea atat de insinuant, incat am incercat un sentiment de teama, si ca sa-mi dau curaj mi-am spus : “ Daca a comandat cutia aceea, daca a dat bani, vrea sa ma vada gatita, e natural “. Deodata, mi-a luat mana, mi-a strans-o, si, cu ochii infipti intr-ai mei, m-a intrebat in soapta : “ Ti-a placut vaporizatorul ? Te rog sa te parfumezi ... Neaparat ... Te astept in birou “.

Ma intrebam daca nu cumva bause prea mult, daca n-ar fi mai bine sa nu ma duc. Prea ii sticleau ochii. Totusi, am inceput sa ma gatesc cu tot ce era in cutie. Cand m-am privit in oglinda, mi-a venit sa rad ; parca eram deghizata. Ciorapii imi produceau mancarime. Prea erau negri, prea luciosi. Si nu eram obisnuita sa port tocuri atat de inalte.  Rau nu-mi statea nici palaria cu voaleta, nici rochia. Dar nu mai eram eu, ci o femeie fatala, din filmele demodate. Iesind pe usa, mi-am adus aminte de vaporizator si m-am intors, m-am parfumat. Cand am intrat in biroul, sotul meu a venit spre mine grabit, emotionat si mi-a zambit curtenitor. „ Ai intarziat, mi-a spus, esti o cocheta. Stii ca-mi placi ? “ Mi-a sarutat mana, mi-a retinut-o si mi-a aratat fotoliul din fata biroului. Apoi, razgandindu-se, m-a rugat sa trec pe canapea. El a ramas in picioare si a inceput sa ma examineze si sa-mi dea sfaturi : “ Pune picior peste picior. De ce-ti tragi rochia ? Ai genunchi frumosi. Genunchi rotunzi, plinuti .... “

Nu intelegeam de ce-mi da Giulia toate amanuntele astea dezgustatoare. Mi-era sila. Abia scapasem de confidentele familiei Dolin.

-         Mirona, adu-ti aminte de scenele din filmele americane, in care directori de varieteu angajeaza actrite. Ei bine, asa ma masura, ma cantarea sotul meu, potrivindu-si ochelarii, umezindu-si buzele, mangaindu-si mustata. Apoi a venit langa mine si a inceput sa-mi umble cu degetele pe picioare. “ Imi plac ciorapii, mi-a spus, iti strang bine gambele “. Si, spre uluirea mea, m-a intrebat : “ Cum te cheama ? “ Imi pierise graiul, dar el dadea ochii peste cap, visator. ‘ O sa-ti spun Dolly, iti place ? “ Am vrut sa strig, dar, ca intr-un cosmar, simteam ca niciun sunet nu-mi va iesi din gatlej, ca am amutit. Am vrut sa ma ridic, dar el, cu o energie, cu o insistenta neasteptata, m-a tinut pe loc. Cu o mana imi strangea bratul, ii simteam verigheta rece, cu cealalta imi mangaia picioarele. “ Ce vrei sa-ti cumpar “ ma intreba. O sa capeti un cadou ori de cate ori ai sa vii imbracata asa. Si mai multa pudra, Dolly, ne-am inteles ? Si mai parfumata ! O sa-ti iau o voaleta mai deasa. Sa-ti vad numai gura. Picioarele si gura. Iti plac banii, Dolly ? Iti plac, nu-i asa ? Asa sunteti toate ... Va plac banii. O sa-ti dau bani de cate ori ai sa vii la mine, aici, o sa te cumpar, oricat de scumpa ai sa fii “.

-         Giulia, taci ! Te rog, taci ! [ ... ]

-         Mi-am dat seama ca sunt in mainile lui, continua Giulia vorbind mai rar. Nu stiu daca ti l-am descris. Capul mare, picioarele scurte si mici, pielea laptoasa, ochii ca otelul de reci si de vineti, tuns chilug, asa ca nu mai stii daca e chel sau tuns, blond sau alb. Nasul lung, subtire, o mustata mica, buze subtiri, maini mici, foarte albe, transparente. De o extrema eleganta, o ridicola eleganta. O voce hotarata, care ordona, care impune. Nu ma lua in brate decat in birou, imbracata, pe canapea ... Ceea ce ma ingrozea si ma exaspera erau niste umbre care se miscau la fereastra. Exista o scara din dos, care avea o fereastra spre curtea de lumina si spre birou. Crispata, imi concentram privirea intr-acolo, iar el imi soptea : “ Daca ne-ar vedea cineva, ce-ar fi ? Ça nous coute si peu, et ça leur fait tant de plaisir ! ( Ne costa atat de putin, si lor le face atata placere ! ) N-ai vreo prietena care ar vrea sa vina aici cu tine ? Ii voi face un cadou. O bratara, o brosa ... « 

-         Taci, Giulia, te rog ! Ispraveste !

-         Totusi, vrei sa fii scriitoare, Mirona ... De ce ti-e frica de viata ? ...

-         Asta nu e viata, Giulia, astea sunt canalele prin care se scurg lãturile ei.

-         Poate. Dar noi in laturile astea traim. Nu-ti cunosc viata. Iarta-ma. Nu stiu cum e la voi, dar aici totul se cumpara si totul se vinde. Barbatul meu imi dadea bani numai cand veneam la el in birou, imbracata in negru, si atunci sume mici, ca sa am nevoie sa-l vizitez mai des. La Davos se face sport ; aveam nevoie de un costum de schi, de bocanci, de un pulover. Barbatul meu imi cumpara numai voalete, ciorapi, pantofi cu tocuri inalte. In loc de schiuri, un lantisor de aur, sa-l port la glezna. Face mici chefuri intime cu vizitatorii in trecere prin sanatoriu. Ma indeamna sa beau si-i place sa urmareasca pe chipurile barbatilor dorinta pe care o suscit. Atunci ma cheama la el in birou ...

-         Nu inteleg, Giulia, de ce induri toate astea ? De ce nu fugi ? In sfarsit, cum poti sa te intorci acolo ? Nu trebuie ....

-         Tocmai asta am vrut sa aud. Imi dau seama de cruzimea fiecarui cuvant, de mocirla pe care am indraznit sa ti-o arat, dar n-aveam cui sa-i vorbiesc si nu mai puteam sa tac. E mai bine de un an de cand tac. Trebuie sa intelegi personajul cu care traiesc, ca sa poti sa-mi dai un sfat. Am mintit destul, nu mai pot. Chiar si aici, de cand am venit, mint intr-una. Adevarul e ca am fugit de acolo si nu mai vreau sa ma intorc. Si Giulia izbucni intr-un hohot de plans. Iata mirajul dupa care am alergat, iata castelul fermecat pe care l-am cautat. Era din carti de joc ...

Cartile erau acum la pamant.

-         Totusi, Giulia, trebuie sa existe un colt de lume in care viata e frumoasa. Fericirea trebuie sa existe. Sau poate e nevoie de un potop, de un cutremur, de niste maini uriase care sa zgaltaie globul, si totul sa inceapa din nou ... “

( extras din romanul “ Cartea Mironei “, de Cella Serghi )