Ascendentã si istorie : bunici materni ( 1 ) ( Horia Roman Patapievici )

O carte pe care mi-a oferit-o prietena mea spaniolã Natalia Izquierdo de Lopez in vara anului 2005 la Bucuresti, si mi-a scris si o dedicatie : “Pentru draga mea, Olivia, cu dragoste de inima. Natalia – De a ta revolutionara rezemnatã.”

Ascendentã si istorie : bunici materni ( 1 ) ( Horia Roman Patapievici )

Istoria pe care doresc sa vi-o povestesc nu este una traditionala.

Prin faptul ca incepe bine si se sfarseste prost, iar resturile ei continuã ambiguu, povestirea mea este una modernã.

Ea incepe in anul 1890, intr-un loc din Europa de Est care acum se numeste România.

As dori sa va vorbesc despre tara mea prin intermediul vietilor a doi oameni anonimi, care nu au fost cunoscuti in afara cercului familiei si al cunostintelor lor ; oameni care au participat la evenimentele istorice mai mult ca victime, decat ca autori ai ei.

Acesti oameni au fost bunicii mei.

Bunicul meu matern s-a nascut intr-o regiune din Sud-Vestul României, numitã Oltenia.

Pe atunci, România era un Regat condus, din ratiuni politice, de o familie inrudita cu casa domnitoare germana.

Bunicul meu matern se tragea dintr-o familie pur taraneasca.

Nu stiu daca dumneavoastra aveti o reprezentare exactã a ceea ce inseamna sa fii taran si sa apartii unei civilizatii taranesti.

A fi taran este aproape contrariul lui a fi modern.

Omul modern este istoric, activ, tehnologic, economic, politic, artificial.

Taranul este anistoric, jumatate de an lucreaza din greu campul, iar cealalta jumatate duce o viata preponderent contemplativa, ignorã tehnologia si nu cunoaste decat mestesuguri de casã, practicã economia de troc, ignorã politica si traieste cu natura intr-o armonie pe care o mai cunosc azi numai popoarele primitive.

Taranii din care se trage aceasta parte familiei mele au trait, aproximativ pana la data nasterii bunicului meu, intr-o lume pe care astazi o mai gasiti, descrisa, numai in cartile etnologilor.

Va veti intreba : Cum putea trai o civilizatie taraneasca anistorica intr-o lume istorica ?

Statul in care se afla satul bunicilor mei, Regatul României, era un Stat in plina modernizare, inca de la mijlocul secolului trecut.

Prin urmare, era un Stat aflat in plin dinamism istoric, care era incompatibil cu nemiscarea anistorica a civilizatiei taranesti.

Situatia care caracteriza Romania secolului al XIX-lea era urmatoarea :

1. 80 % din populatia tarii traia la sate, in cadrul civilizatiei taranesti anistorice,
2. in timp ce 20 % din populatie traia la oras, formand societatea civila a Statului liberal modern.

Altfel spus, in Romania existau doua tipuri sociale complet diferite  :

1. tipul anistoric si imobil al taranului, care forma majoritatea populatiei ;
2. si tipul istoric si dinamic al cetateanului modern, care reprezenta numai o cincime din populatia tarii.

Deosebirea cea mai importanta dintre cele doua tipuri sociale era de varsta istorica.

Tipul istoric si dinamic al cetateanului modern traia la varsta istorica a evenimentelor care erau atunci contemporane cu el in Europa.

Dimpotriva, tipul anistoric si imobil al taranului traia intr-un timp nemiscat de la inceputurile istoriei sale, care era locala si nu avea nicio legatura cu istoria universala.

Cand spun ca nu avea nicio legatura, fireste, exagerez.

O anumita legatura exista, si aceasta era data, pe timp de pace, de impozite si alte servicii fata de Stat, iar pe timp de razboi, de participarea la lupta.

Datorita inrolarii in armata, pe toata durata razboaielor tipul taranului se afla antrenat in aceeasi miscare istorica ca si tipul omului modern.

Spre exemplu, atunci cand a avut loc razboiul prin care Romania si-a castigat independenta fata de Imperiul otoman, in 1877, tatal bunicului meu a participat la lupte.

O data terminate luptele, este evident ca tatal bunicului meu s-a intors acasa imbogatit cu o experienta pe care semenii sai tarani ramasi pe loc nu o putusera dobandi.

Prin acest proces lent, cu trecerea generatiilor, civilizatia taraneasca se impregna de valorile si stilurile de viata ale Statului modern.

In mod lent, treptat si organic, civilizatia taraneasca era atrasa si convertita la valorile modernitatii.

Tatal bunicului meu si-a parasit satul numai pentru a participa la razboiul de independenta.

Insa s-a intors atat de impresionat de civilizatia moderna, incat si-a dat fiul la scoala, ceea ce nu intra in vederile unui taran obisnuit.

Bunicul meu, desi a continuat sa traiasca la sat ca un taran, si-a dat toti cei sase copii la scoala si, deoarece era mai bine pregatit si mai ingenios decat semenii sai ramasi doar tarani, a fost mult mai instarit decat tatal lui, cel care avusese ideea sa il dea la scoala.

Generatia de tarani a bunicului meu a vazut satul romanesc schimbandu-se in totalitate.

Marea schimbare a inceput cu primul razboi mondial.

Bunicul a participat la el, ca soldat, din prima zi pana la demobilizarea generala.

Dupa razboi, toti taranii veterani au fost improprietariti.

Atunci cand primul Stat liberal a fost fundat in Romania, prin votarea unei Constitutii moderne, in 1866, proiectul sau explicit fusese acela de a transforma poporul de tarani intr-o natiune de cetateni.

Deoarece Romania era o tara formata in majoritatea ei zdrobitoare din tarani, modernizarea echivala cu transformarea civilizatiei taranesti traditionale intr-o societate civila moderna.

Viata activa a bunicului meu se suprapune perfect cu aceasta profunda transformare.

Intre 1920 si 1941, anul cand Romania a fost atrasa in cel de-al doilea razboi mondial, principalul efort al Statului liberal a constat din modernizarea straturilor celor mai profunde ale societatii.

Bunicul meu nu s-a mai multumit sa fie taran in intelesul restrans de “muncitor agricol”.

Dupa demobilizare s-a inscris la o scoala de tehnicieni de drumuri si poduri, folosind un ajutor de la Stat pentru taranii saraci.

A devenit, dupa absolvire, functionar de Stat, cu un venit permanent.

Astfel si-a putut cumpara pamant, pe care l-a muncit la inceput singur, apoi cu familia sa, care crestea de la an la an, in cele din urma cu oameni pe care ii angaja cu ziua.

Cu veniturile astfel castigate a facut doua lucruri : si-a construit o casa, care mai existã si azi ; si i-a dat la oras la scoala pe toti cei sase copii ai lui.

Trei dintre ei au facut facultate, ceilalti au urmat diferite scoli de meserii.

Cand a implinit 50 de ani, bunicul meu matern putea foarte bine ilustra tipul unui taran modern de succes.

Fusese sarac cand a plecat la razboi, in 1916.

In 1940, nu mai era.

Nu avea niciun rost, pe atunci ; acum avea in supraveghere drumurile si podurile dintr-un district intreg.

Lumea il respecta, avea in casa carti, pe care le citea cand avea timp liber.

Copiii urmau scoli la oras.

Uneori lua sareta si pleca in vizita.

Ca niciun taran de pana la el, bunicul meu incepuse sa circule, sa fie interesat de lumea care nu semana cu lumea stramosilor sai.

Nu mai era nici imobil, nici anistoric – ca toti taranii de pana la el.

Era abonat la ziare si facea politica, politica Partidului National Taranesc.

Cine stie, poate ca, daca timpul ar fi avut rabdare cu el, dupa 60 de ani ar fi candidat la alegerile locale si, destept si respectat cum era, s-ar fi ales in administratia locala pe listele partidului pentru care vota de cand, la terminarea primului razboi mondial, primise dreptul de a vota.

Totul se schimbase in jurul lui, fata de felul in care fusesera lucrurile pentru tatal lui, cel care, intors din razboiul de la 1877, avusese gandul ca baietii lui trebuie sa faca scoala.

Intr-o generatie, procesul de modernizare al Romaniei facuse din bunicul meu matern, dintr-un taran sarac, un membru respectat al societatii civile pe care Statul liberal o crease intr-o Romanie care, cu numai 50 de ani inainte, fusese nu doar o tara inapoiata, cum avea sa ramana inca mult timp, ci si, cu tot specificul si amendamentele de rigoare, una de tip feudal.

( extras din Discernamantul modernizarii. 7 Conferinte despre situatia de fapt, H.-R. Patapievici, Ed. Humanitas, Bucuresti, 2004 )