Ascendentã si istorie : bunici paterni ( 2 ) ( Horia Roman Patapievici )

O carte pe care mi-a oferit-o prietena mea spaniolã Natalia Izquierdo de Lopez in vara anului 2005 la Bucuresti, si mi-a scris si o dedicatie : “Pentru draga mea, Olivia, cu dragoste de inima. Natalia – De a ta revolutionara rezemnatã.”

Ascendentã si istorie : bunici paterni ( 2 ) ( Horia Roman Patapievici )

La celãlalt capãt al tãrii, în Nord, intr-o veche provincie româneascã numitã Bucovina, s-a nascut, putin inainte de 1890, bunicul meu patern.

Tinutul Bucovinei a fost anexat, in 1775, de Imperiul Austriac, in urma uneia din multele pãci încheiate intre cele trei imperii care isi disputau pe atunci Europa de Est : cel austriac, cel turc si cel rus.

Apartenenta la un mare imperiu civilizat a facut din Bucovina o regiune supusa modernizarii mai de timpuriu si mai temeinic decat alte zone ale Romaniei.

Cand a fost reintegrata României, in 1918, Bucovina era mult mai bine si mai profund modernizata.

Intr-un sens, era o regiune mai bine crescuta, mai civilizata.

Desi mediul natural al familiei bunicului meu patern era tot satul, ca si pentru bunicul meu matern, societatea taraneasca din tinutul Bucovinei era departe de a fi una traditionala.

Legaturile cu orasul erau nu numai frecvente, ci si adanci. Amprenta civilizatiei Imperiului Austriac era foarte vizibila.

Majoritatea sãtenilor stia carte, incetase de mult sa mai poarte costumele traditionale, care erau mestesugite in cadrul economiei familiale, iar bunicul meu patern a fost dat la scoala nu pentru ca familia lui era mai luminatã, ci pentru cã, in acele locuri, toata luea facea asa.

Sub raport etnic, deosebirile fata de satul familiei mele materne erau inca mai izbitoare.

Daca satul meu matern era pur sub raport etnic, datorita indelungatei sale izolari de lumea din afarã, satul meu patern era extrem de variat.

Traiau in el, fara bariere de netrecut, români, ucraineni, ruteni, evrei, polonezi, austrieci, germani si rusi ; tot acest amestec etnic uimitor traind sub administratie chezaro-crãiascã, depinzand direct de coroana Habsburgicã.

Nicio familie nu se putea lãuda cã are sange neamestecat, casatoriile mixte fiind nu exceptia, ci regula.

Probabil, bunica mea era o polono-ucraineancã, in timp ce tatal meu era un româno-austriac.

Exact nu stiu.

Din povestiri de familie, stiu cã viata acolo era vesela, variata si plina de neprevazut. Veneau trupe de teatru din Imperiu, cantaretii de operã din Viena puteau fi vazuti cantand la numai 7 kilometri distantã de satul bunicului meu patern, se desfaceau aici produsele industriale ale Europei Centrale, aerul pe care oamenii il respirau pe ulite era cel al provinciei imperiale.

Nu exista o singurã limbã de comunicare : desi limba oficiala era germana, oamenii se intelegeau intre ei în

1. ucraineanã
2. românã,
3. idis,
4. rusã,
5. polonã.

Era, daca se poate imagina asa ceva, un sat nu traditional, ci cosmopolit.

Cand a izbucnit primul razboi mondial, bunicul meu patern a fost înrolat ca gradat in armata austriacã, deoarece absolvise deja scoala de învãtãtori si se pregatea sa devina invatator in satul natal.

Ca si bunicul meu matern, a facut tot razboiul.

Diferenta a constat in faptul ca bunicul patern a luptat de partea Austriei si Germaniei, in timp ce bunicul matern de partea Frantei si Angliei.

Catastrofa istoriei numitã razboi mondial a facut ca bunicii mei sa lupte unul impotriva celuilalt, fireste, fara sa se cunoasca.

Amandoi au avut sentimentul ca si-au facut datoria si niciunul dintre ei nu s-a lasat ispitit de banuiala ca a facut ceea ce nu trebuia.

Amandoi au fost rasplatiti pentru vitejia lor, fiecare cu ce puta pretui mai mult : bunicul meu matern cu pamant, pentru cã pamant era tot ce isi putea dori mai mult ; bunicul meu patern cu decoratii si cu o scrisoare de la Împãratul, cu semnatura lui Franz Iosef insusi, pentru ca veneratia sa pentru monarhia habsburgica era totala.

Dupa demobilizare, bunicul si-a primit postul de invatator permanent, dar nu de la administratia austriaca, cum crezuse, ci de la cea româneascã.

Dar numele si l-a ortografiat si sub români tot ca pe vremea Imperiului – Patapiewicz.

S-a casatorit si imediat au urmat copiii : nu sase, cum fac taranii, ci doar doi, cum fac orasenii.

Primul nascut a fost tatal meu, care a invatat in casã, ca limbi materne, trei dintr-o data :

1. germana,
2. ucraineana
3. si, in ultimul rand, româna.

Spre deosebire de bunicul meu matern, care voia sa se imbogateasca, bunicul meu patern voia sa traiasca liber, dupa plac.

Era un om volubil, prietenos, caruia ii placea sa isi scoata sotia la restaurant, sa se imbrace bine, sa manance copios si sa-si petreaca timpul discutand despre cate in lunã si in stele.

Obisnuia sa opreasca oamenii pe strada pentru a dezbate ultimul discurs din parlament sau cine stie ce scandal financiar recent.

Datorita temperamentului sau deschis si prietenos, era cunoscut multe sate imprejur.

Cheltuia toti banii pe care ii castiga pentru amuzament si pentru educatia copiilor.

Nu era interesat sa afle din carti mai mult decat stia din viata, deoarece credea in cunoastere mai putin decat se increderea in oameni.

Nu era omul care sa faca carierã.

Il interesa prea putin averea si, cu toate acestea, fara sa fie bogat, a avut intotdeauna suficient cat sa poata trai pe placul inimii.

Cine ar fi crezut ca acest om bine dispus si volubil, simpatizat de toata lumea, care era sigur ca ma muri fericit in patul lui, avea sa fie oribil schingiuit si sa-si sfarseasca zilele intr-o inchisoare comunistã ?

Daca nu ar fi existat al doilea razboi mondial si, dupa razboi, impunerea comunismului peste intreaga Europã Centralã si de Est, parintii mei nu s-ar fi intalnit niciodata.

Viitorul meu tatã ar fi ramas in Nordul României, la Cernãuti, si ar fi devenit acolo profesor de fizicã si de matematicã.

Iar viitoarea mea mamã ar fi ramas in Sud-Vestul României, aproape de satul in care bunicii mei materni ar fi imbatranit linistiti, rasplatiti de roadele eforturilor lor, de care ar fi meritat sa se bucure in tihnã.

Dar tinutul de bastinã al tatalui meu, Bucovina, a fost încorporat la URSS in urma Pactului Hitler-Stalin.

Intr-o noapte, bunicul si bunica s-au  sfatuit ce sa faca cu baiatul cel mare, adica cu tatal meu.

Au hotarat sa-l trimita peste granita, sa se refugieze.

Atunci, in 1940, la putin tip dupa ce trupele sovietice au ocupat si satul bunicilor mei, tatal meu a fugit peste granita, intr-o noapte, impreuna cu alti tineri.

Unii dintre prietenii sai au fost impuscati in acele zile de patrule ; altii au fost prinsi si deportati.

Dupa multe peripetii, viitorul meu tata a ajuns in locul unde razboiul o adusese si pe viitoarea mea mama : Bucuresti, capitala României.

Daca eu m-am putut naste, este pentru ca parintii mei s-au intalnit.

Fireste !

Dar nu pot sa uit nicio clipa ca intalnirea lor a fost posibila numai si numai pentru ca tinutul in care tatal meu s-a nascut a fost rupt de la tara mea si alipit la URSS.

Sunt un produs neintentionat al catastrofelor care au ruinat multe dintre tarile acelei parti a lumii si, de aceea, simt ca am datoria sa marturisesc pentru viitor vina acelor timpuri atroce.

( extras din Discernamantul modernizarii. 7 Conferinte despre situatia de fapt, H.-R. Patapievici, Ed. Humanitas, Bucuresti, 2004 )