Un roman care mi-a plãcut foarte mult ( 7 )

Un roman care mi-a plãcut foarte mult ( 7 )

Iesise dintre copaci si ajunsese in locul unde poteca se unea cu drumul de acces.

Lumina scazutã amplifica suprafata umbroasã a parcului, iar lucirea moale si gãlbuie a ferestrelor de pe celãlalt mal al lacului fãcea cladirea sã parã frumoasã, aproape monumentala.

[...]

Pingelele tari ale pantofilor rãpãiau pe drumul metalizat de parca ar fi fost bataile unui orologiu gigantic, iar el se fortã sa se gandeasca la timp, marele sau tezaur.

[...]

La Cambridge, printre profesori, existau barbati cu mintea inca agerã, care faceau fatã destul de multumitor la o partida de tenis, mai si vâsleau si erau cu douazeci de ani mai in varsta decat el.

Deci mai avea la dispozitie cel putin douazeci de ani in care povestea vietii sa i se deruleze cel putin la acest nivel de forma fizica bunã ; aproape cat traise deja.

Peste douazeci de ani va fi proiectat in futuristul an 1955.

Ce lucruri importante, acum nebanuite, ii vor fi cunoscute atunci ?

Mai putea conta pe inca treizeci de ani dupa primii douazeci, ani pe care sa-i traiasca intr-un ritm ceva mai contemplativ ?

Se imaginã in 1962, la varsta de cincizeci de ani, cand avea sa fie batran, dar nu suficient de batran ca sa devina nefolositor.

Se gandi ce medi priceput si smochinit va fi atunci, cu toate povestile, toate tragediile si succesele puse la pastrare in trecut.

Tot la pastrare vor fi puse si miile de carti, caci va avea un birou al sau, spatios si cufundat in penumbra, bogat ornamentat cu trofeele unei vieti inchinate calatoriilor si gandirii – ierburi rare din padurile tropicale, sageti otravite, figurine din piatrã ponce, cranii mumificate, artã aborigenã.

[...]

In seara linistita de vara, pasii i se iutirã, imprumutand ritmul gandurilor sale exaltate.

Cam la o suta de yarzi in fatã se afla podul, iar pe el crezu ca vede, conturata pe drumul intunecat, o forma alba, care i se paru mai intai a fi o sectiune a parapetului de piatrã alburie.

O privi insistent, pana cand contururile se dezagregarã, dar dupa cativa pasi pata albã luã o formã omeneasca.

De la distanta aceea nu putea determina daca statea cu fata sau cu spatele la el.

Era nemiscata si Robbie presupuse ca el era cel pandit.

Vreme de o secunda sau doua incercã sa se amuze la ideea unei prezente supranaturale, dar nu credea deloc in supranatural, nici macar in fiinta suprema ce se afla in capul bisericii normande din sat.

Era un copil, isi dadu apoi seama, prin urmare trebuia sa fie Briony, in rochia alba cu care o vazuse imbracata mai devreme.

Acum o distingea clar, asa ca ridicã o mana, o strigã si spuse :

-          Sunt eu, Robbie.

Dar ea tot nu se miscã.

Apropiindu-se, ii veni ideea ca ar fi fost de dorit ca scrisoarea sa ajunga la destinatie inaintea lui.

Altminteri s-ar fi putut vedea obligat sa i-o strecoare Ceciliei in prezenta altora, urmarit poate de mama ei, care-l tratase cu destula raceala de cand se intorsese de la Universitate.

Sau poate ca n-ar reusi deloc sa-i transmita scrisoarea, fiindca Cecilia l-ar evita.

Daca i-ar duce-o Briony insa, ar avea timp s-o citeasca si sa se gandeasca in liniste la ceea ce-i scrisese.

Cele cateva minute castigate astfel ar fi putut s-o inmoaie.

-          Ma intreb daca ai vrea sa-mi faci un serviciu, zise el, ajungand langa Briony.

Ea dadu din cap, asteptand.

-          Vrei sa fugi si sa-i dai biletul asta lui Cee ?

Vorbind, ii strecurã plicul in mana, iar ea il luã fara sa protesteze.

-          Vin si eu peste cateva minute, incepu el sa explice, dar ea-i intorsese deja spatele si fugea pe pod.

Robbie se rezemã de parapet si-si scoase o tigarã, urmarindu-i silueta care sãltã si pieri, inghitita de amurg.

Era la varsta cand fetitele aveau probleme, isi spuse el, multumit.

Doisprezece ani.... sau treisprezece ?

O pierdu din vedere o secunda sau doua, pe urma o zari iarasi, traversand insula, reliefata pe fundalul intunecat al pomilor.

Iarasi o pierdu din ochi si abia cand Briony reaparu la capatul indepartat al celui de al doilea pod si iesi de pe alee ca sa o taie direct prin iarbã, Robbie isi indreptã brusc trupul, pradã unui acces de groaza si de certidudine absolutã.

Isi facu mainile pâlnie si o strigã, dar Briony nu se mai vedea.

Nu mai avea niciun rost.

Rãmase tintuit locului, incordandu-si privirile ca s-o zareasca, de parca astfel ar mai fi putut repara ceva, si incordandu-si si memoria, dorind disperat sa creada cã se insela.

Dar aici nu incapea nicio greseala.

Pusese varianta scrisã de mânã a scrisorii pe exemplarul din Anatomia lui Gray, deschis la sectiunea Splanchnologie, pagina 1549, Vaginul.

Cea pe care o impaturise si o introdusese in plic fusese foaia dactilografiata, lasata langa masina.

Nu era nevoie de niciun fel de joc interpretativ freudian, explicatia era simpla si mecanica : scrisoarea inocentã zacuse peste Figura 1236, cea a unui vagin desfacut cu indrazneala, inconjurat de o coroana tepoasa de par pubian, iar ciorna obscena ramasese pe masã, la indemana.

O mai strigã o data pe Briony, desi stia ca fetita probabil ajunsese deja la usa principala.

Intr-adevar, dupa cateva secunde un romb indepartat de ocru luminos, incadrandu-i silueta, se lãti, ramase asa si pe urma se îngustã, disparand cand Briony intrã in casã si usa se inchise dupa ea.

( extras din Ispãsire, de Ian McEwan, 2001, Prozã XXI, Ed.Polirom 2003, 2008, Iasi )