Un roman rus ( 11 )

Un roman rus ( 11 )

Ivan Petrovici se întoarse în Rusia angloman.

Purta pãrul tãiat scurt, plastronul camasii scrobit, redingotã de culoarea mazãrii, cu pulpane lungi si cu o multime de gulere.

I se citea pe fatã o expresie acrã, în gesturi vãdea ceva tãios si în acelasi timp indiferent, rostea cuvintele printre dinti, avea izbucniri dogite de râs, nu zâmbea, discuta numai probleme politice si politico-economice, era pasionat dupã roastbeef-ul în sânge si vinul de Porto - într-un cuvânt totul în el amintea Marea Britanie.

Spiritul ei parcã îi pãtrunsese si în oase.

Dar – lucru ciudat ! – transformat in angloman, Ivan Petrovici ajunse în acelasi timp patriot sau cel putin asa îsi zicea, desi aproape nu cunostea Rusia, nu tinea la niciun obicei rusesc, iar ruseste se exprima într-un mod ciudat.

În discutii obisnuite, graiul sãu greoi si molâu era împestritat de barbarisme.

Dar de îndatã ce venea vorba de probleme mari, Ivan Petrovici folosea expresii de felul acesta : “Sã manifestãm noi dovezi de autoasiduitate” sau “acestea nu concordã cu insãsi natura circumstantei” etc.

Ivan Petrovici aduse cu sine câteva planuri, în manuscris, cu privire la organizarea si îmbunatatirea vietii de Stat, era nemultumit peste masura de tot ce vedea, lipsa unui sistem îl învenina mai cu seamã.

Întâlnindu-se cu sora sa, Ivan Petrovici – de la primele cuvinte – îi aduse la cunostintã intentia de a introduce prefaceri radicale.

La mosia lui, de acum înainte toate vor trebui sa mearga dupa un sistem nou.

Glafira Petrovna nu-i raspunse nimic, scrâsni numai din dinti si se gandi : “Atunci eu ce-o sa ma fac ?”

Dar sosind la tarã, impreuna cu fratele si cu nepotul sãu, ea se linisti foarte curând.

Intr-adevar, in casã avurã loc unele schimbãri : pripãsitii si trântorii furã izgoniti numaidecât.

Printre acestia cazura victime doua femei batrane, una oarbã, iar cealalta paralizatã si inca un maior neputincios, de pe vremea asediului cetatii Oceakov, pe care – din pricina lacomiei sale, ce-i drept remarcabile – il hraneau numai cu linte si cu paine neagra.

Tot asa s-a dat ordin ca oaspetii de altadata sa nu mai fie primiti : pe toti acestia ii inlocui un vecin departat, un oarecare baron, blond si scrofulos, cu educatie foarte aleasa si extrem de prost.

Se aduse mobilã nouã de la Moscova, apãrurã scuipatori, clopotei si lavoare.

Pranzisorul incepu sa fie servit altfel.

Vinurile straine izgonirã vodca si lichiorurile de casã ; servitorilor li se facura livrele noi ; pe blazonul familiei se adãugã inscriptia : in recto virtus * [ * in legalitate e virtutea ].

In fond, autoritatea Glafirei nu scazu cu nimic : toate platile si cumparaturile depindeau, ca si altadata, de ea.

Valetul adus din strainatate, un alsacian, a încercat sa se mãsoare cu ea, si-a pierdut postul, cu toate cã boierul îl proteguia.

Cât despre gospodarie, administrarea mosiilor ( Glafira Petrovna se bãga si în aceste treburi ), cu toatã intentia lui Ivan Petrovici, exprimatã de atâtea ori, de a insufla o viata noua acestui haos – toate au ramas ca si in trecut.

Numai dijma s-a mãrit pe ici, pe colo si boierescul a ajuns mai apãsãtor, iar tãranilor nu li se mai dãdea voie sa i se adreseze de-a dreptul lui Ivan Petrovici : patriotul isi dispretuia prea mult concetatenii.

Sistemul lui Ivan Petrovici i-a fost aplicat, in adevaratul inteles al cuvantului, numai lui Fedea ; intr-adevar, educatia lui a suferit “o prefacere radicalã” : de el s-a ocupat exclusiv tatal sãu.

Înainte de întoarcerea lui Ivan Petrovici din strainatate, Fedea se afla, dupa cum s-a mai spus, pe mâinile Glafirei Petrovna.

Inca nu împlinise opt ani cand incetase din viata mama sa.

El n-o putea vedea in fiecare zi si de aceea o îndrãgise cu inflacarare.

Amintirea ei – cu fata palidã si linistitã, cu privirile triste si cu dezmierdarile sfioase – se intiparise pe vecie in inima lui.

Întelegea insa nedeslusit rostul ei in casa.

Isi dadea seama ca intre el si ea era o opreliste, pe care ea nu indraznea si nici nu putea s-o înfrângã.

De parintele sãu se ferea, si nici Ivan Petrovici nu-l dezmierda vreodatã.

Bunicul rareori il mangaia pe cap si-i da voie sa-i sarute mâna, îl numea insa cãpcãun si-l socotea prostut.

Dupa moartea Malaniei Sergheevna, mãtusa il luase cu totul in mâini.

Fedea se temea de dansa.

Ii era frica de ochii-i strãvezii si patrunzatori, de glasu-i tãios.

Nici nu indraznea sa crâcneascã în fata ei ; de se intampla sa se miste cat de cat pe scaun, ea il si bodogãnea : “Încotro ? Sezi linistit”.

Duminicile, dupa liturghie, i se dãdea voie sa se joace, adica i se punea in mana un tom gros cu mistere, opera unui oarecare Maximovici-Ambodik, intitulatã Simboluri si embleme.

Cartea cuprindea aproape o mie de figuri, parte din ele foarte enigmatice, cu tâlcuri tot atat de misterioase, in cinci limbi.

Cupidon, cu trupul gol si durduliu, juca un rol insemnat printre figurile acestea.

Una din ele, denumitã Sofranul si curcubeul, avea urmatoarea explicatie : “Efectul acestuia este mai mare”.

In dreptul alteia, care reprezenta Bâtlanul zburând cu o micsunea în cioc, se afla inscriptia : “Tie toate, de fapt, iti sunt cunoscute”.

Cupidon si ursul care-si linge ursuletul însemna : “incetul cu incetul”.

Fedea se uita la aceste figuri ; toate-i erau cunoscute pana la cele mai mici amanunte.

Unele, mereu aceleasi si aceleasi, il sileau sa se gandeasca si-i trezeau imaginatia.

Alte distractii n-a cunoscut.

Cand ii veni vremea sa invete limbi straine si muzicã, Glafira Petrovna tocmi, cu un salariu de nimic, o fata batrana, o suedeza cu ochi de iepure, care cu chiu, cu vai, vorbea frantuzeste si nemteste si de bine, de rau, cânta la pian, iar pe deasupra stia foarte bine sa puna castraveti la murat.

Cu aceasta invatatoare, cu matusa si cu Vasilievna, o jupaneasa batrana, Fedea petrecu patru ani incheiati.

Se intampla sa ramana multa vreme intr-un ungher cu Emblemele sale, sedea si tot sedea...

In odãita joasa mirosea a muscatã, o lumanare de seu ardea cu pâlpâiri palide ; un greiere târâia monoton, parcã de urât ; pendula unui ornic mic tãcãnea grabit pe perete, un soarece zgreptãna pe furis undeva si rodea tapetul ; iar trei fete batrane, ca niste ursitoare tacute, miscau iute andrelele, pe cand umbrele mainilor acestora ba goneau, ba tremurau ciudat in semiîntuneric.

Ganduri ciudate, tot asa de nedeslusite, roiau in capul copilului.

Nimeni n-ar fi spus cã Fedea-i un copil interesant : era cam palid, dar grãsun, neîndemânatic si clãdit grosolan – un adevãrat tãran, dupa expresia Glafirei Petrovna.

Paloarea i-ar fi pierit repede din obraz, daca ar fi fost lasat mai des la aer.

Invãta binisor, desi de multe ori se lãsa pe tanjala ; niciodata nu plangea.

In schimb, din cand in cand il apuca o incapatanare salbatica ; atunci nu te mai puteai intelege deloc cu el.

Fedea nu iubea pe nimeni dintre cei din jurul lui...

Vai de inima care n-a iubit din tinerete !

( extras din Un cuib de nobili, de Ivan Sergheevici Turgheniev,  Moscova 1949, Ed. RAO International, Bucuresti, noiembrie 1998 )