Pagini

luni, 17 decembrie 2012

Un roman rus ( 2 )

Un roman rus ( 2 )


Intrã un bãrbat de staturã înaltã, într-o redingotã îngrijitã, cu pantaloni la modã, cu mãnusi gri din piele de cãprioarã si cu douã cravate – una neagrã deasupra si alta albã dedesubt.
Avea în totul un aer de decentã si bunã-cuviintã, începând cu fata-i plãcutã si cu pãrul lins la tâmple, pana la cizmele-i fara tocuri si fara scârt.
Fãcu o plecaciune mai intai fata de stapana casei, apoi inaintea Marfei Timofeevna si, scotandu-si tacticos manusile, se apropie sa sarute mana Mariei Dmitrievna.
Dupa ce o sãrutã cu respect de doua ori la rand, el se asezã alene intr-un fotoliu si, frecandu-si varfurile degetelor, întrebã cu un zambet :
-         Elizaveta Mihailovna e sanatoasa ?
-         Da, ii raspunse Maria Dmitrievna, e in gradina.
-         Dar Elena Mihailovna ?
-         Si Lenocika-i in gradina. Aveti vreo noutate ?
-         Cum de nu, cum de nu, zise oaspetele, clipind arar si tuguindu-si buzele. Hm ! ... poftim o noutate, si inca ce noutate : A sosit Lavretki, Feodor Ivanîci.
-         Fedea ! strigã Marfa Timofeevna. Nu mai spune ! Nu cumva-i vreo scorniturã de-a ta, tãicutã ?
-         Nicidecum, l-am vazut in persoana.
-         Asta inca nu-i o dovada.
-         Ii merge foarte bine, urmã Ghedeonovski, prefacandu-se ca nu auzise replica Marfei Timofeevna, s-a facut mai lat in spate si-i rumen la fatã.
-         Ii merge bine, rosti apasat Maria Dmitrievna, desi s-ar parea ca n-are de ce sa-i mearga chiar asa !
-         Da, raspunse Ghedeonovski, altuia in locul lui i-ar fi rusine sa se arate intre oameni.
-         Si anume de ce ? il intrerupse Marfa Timofeevna. Ce prostie o mai fi si asta ? Omul s-a intors in patrie – unde ati vrea sa se duca ? Si, la o adica, cu ce-i vinovat ?
-         Sotul totdeauna-i vinovat cand sotia lui nu are purtari frumoase, daca-mi dati voie sa-mi spun parerea, stimata doamna.
-         Asta o spui, tãicutã, fiindca nu esti casatorit.
Ghedeonovski zambi in sila.
-         Ingaduiti-mi sa fiu curios, intrebã musafirul dupa o scurta tacere, cui ii este harazit salul ãsta dragut ?
Marfa Timofeevna ii aruncã o cautatura taioasa.
-         E hãrãzit, raspunse ea, aceluia care nu bârfeste, nu umblã cu siretlicuri si nu scorneste niciodata nimic, numai daca existã pe lume asemenea om. Pe Fedea il cunosc foarte bine ; are o singura vinã : si-a rasfatat prea mult nevasta. Apoi s-a insurat din dragoste si din astfel de cununii nu iese niciodata ceva acãtãrii, adauga batrana, uitandu-se chioras la Maria Dmitrievna si ridicandu-se din loc. Iar acum, tãtucule, poti sa bârfesti pe oricine – chiar si pe mine ... eu ma duc, n-o sa va incurc.
Si Marfa Timofeevna se retrase.
-         Totdeauna-i asa, grãi Maria Dmitrievna, urmarindu-si matusa cu privirea, totdeauna...
-         Varsta domniei-sale e de vina ! Ce sa-i faci ! remarcã Ghedeonovski. Iatã, a binevoit sa zica : aceluia care nu umblã cu siretlicuri. Dar cine nu umblã astazi cu siretlicuri ? Asa-i veacul nostru. Un prieten de-al meu, un om cat se poate de respectabil si, va asigur, mare in grad, spunea ca astazi cica si gaina se apropie cu siretenie de graunte, parca tot catã sa-i dea tarcoale. Dar cand ma uit la dumneavoastra, doamna mea, aveti o fire ingereasca ; dati-mi, va rog, manuta asta neprihanita.
Maria Dmitrievna abia zambi si-i intinse o mana durdulie, cu degetul mic desfacut. El isi lipi buzele de mana ei ; iar ea isi trase fotoliul langa musafir si, aplecandu-se usor, il intrebã cu jumatate de gura :
-         Deci l-ati vazut ? Intr-adevar e bine, sanatos, vesel ?
-         Vesel, bine, ii raspunse in soapta Ghedeonovski.
-         N-ati auzit pe unde o fi acum sotia lui ?
-         In vremea din urma era la Paris ; acum se zvoneste ca s-a mutat in Italia.
-         Situatia lui Fedea e ingrozitoare, pe drept cuvant ; nu stiu cum de-i in stare s-o indure. Se intampla nenorociri, intr-adevar, cu oricare ; dar se poate spune ca pe dansul ea l-a facut de ras in toata Europa.
Ghedeonovski oftã.
-         Da, da. Caci pare-se ca s-a avut bine si cu artisti, si cu pianisti, si – cum se spune in lumea lor – cu tot felul de astri si luceferi. A pierdut orice rusine...
-         Imi pare foarte, foarte rau, zise Maria Dmitrievna. Doar mi-e rudã, stiti, Serghei Petrovici, mi-e nepot de gradul al treilea.
-         Cum sa nu stiu, cum de nu ! S-ar putea sa-mi scape ceva ce priveste familia dumneavoastra ? Ar fi cu putinta ?
-         Va veni si pe la noi credeti ?
-         Se prea poate ; de altfel, se zvoneste ca dumnealui se pregateste sa plece la tara.
Maria Dmitrievna isi ridicã privirea.
-         Ah, Serghei Petrovici, ma gandesc ca noi, femeile, trebuie sa ne purtam cu multa bagare de seama !
-         Sunt femei si femei, Maria Dmitrievna. Din nenorocire, se aflã si de cele cu purtari usoare... ei, si varsta ; pe deasupra, nu primesc educatie din frageda copilarie. ( Serghei Petrovici scoase din buzunar o batista albastra cu patratele si incepu s-o desfaca. ) Asemenea femei, desigur, existã. ( Serghei Petrovici duse coltul batistei, pe rand, la fiecare ochi. ) Indeobste, insa, daca stai si te gandesti, adica... In oras e un praf nemaipomenit, incheie oaspetele.
-         Maman, maman, strigã, dand buzna in camera, o fetita nurlie de vreo unsprezece ani, vine Vladimir Nikolaici, cãlare !
Maria Dmitrievna se sculã. Serghei Petrovici se ridicã de asemeni si se inclinã.
-         Respectele noastre cele mai adanci Elenei Mihailovna, rosti el si, retragandu-se intr-un colt din motive de buna-cuviinta, se apucã sa-si sufle nasul sau lung si drept.
-         Sa vezi ce cal minunat are ! urmã fetita. Acum l-am vazut in dreptul portitei si ne-a spus, mie si Lizei, ca intrã pe poarta principala.
Se auzi un tropot de copite si pe strada se ivi un calaret chipes, pe un cal murg, frumos, si se opri in fata ferestrei deschise.


( extras din Un cuib de nobili, de Ivan Sergheevici Turgheniev,  Moscova 1949, Ed. RAO International, Bucuresti, noiembrie 1998 )




Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu