Petrutu Craciunas si anii copilariei. Cum l-am regasit pe Petrutu

Petrutu Craciunas si anii copilariei. Cum l-am regasit pe Petrutu

Petrutu Crãciunas este un bun prieten din copilãrie.

L-am cunoscut in cei cativa ani (1972–1976) petrecuti cu parintii in orasul Constantine din Algeria, unde se afla o adevarata comunitate de români.

Atunci cand tatal meu a fost trimis cu un contract de munca, alaturi de alti români, in Constantine unde urma sa predea matematica, orasul se mandrea cu o noua si moderne cladire, care urma sa devina Université des Sciences sau Universitatea Stiintelor, si, probabil de bucurie ca vor avea in sfarsit o universitate in orasul lor, locuitorii Constantine-ului au ales ca viitoarea universitate sa fie ridicata pe varful unui deal, ca un simbol al victoriei.

Tatal meu a plecat la noul sau loc de munca cu cateva luni de zile inainte ca mama si cu mine sa il urmam, si noi am ajuns la Constantine abia catre sfarsitul anului 1972.

In avionul care zbura de la Bucuresti la Roma mi se pare, au schimbat la Roma avionul, si apoi, de la Roma la Alger, sau la Constantine ( daca nu, inseamna ca la Constantine au zburat cu o cursa locala, din Alger ), tatal meu l-a cunoscut pe cel care peste ani avea sa il boteze pe fratele meu mai mic ( si care la acea data nici nu se nascuse, el a venit pe lume in 1977 ), pe Silviu Craciunas, si pe un alt român, pe domnul Serban.

Dupa ce tata, Silviu Craciunas si domnul Serban au ajuns la Alger, apoi la Constantine, din cate stiam de la tata, in ce il priveste a ramas cateva luni gazduit intr-un camin de studenti, apoi abia i s-a dat o locuinta, un apartament in care s-a mutat si unde aveam sa il gasim, mama si cu mine.

Dupa aceea, lui Silviu Craciunas i-a urmat in Constantine, Maria Craciunas, sotia lui, si de asemenea a sosit si doamna Serban, pesemne cu Radu si Manuela, cei doi copii ai familiei Serban.

Pana astazi cel putin, cand pentru prima data – de bine de rau – România, dar si alte tari au ocazia sa respire mai liber, acum de cand exista Uniunea Europeana si pentru tarile din Estul Europei, viata era mai ciudata, si adesea oamenii, fara un motiv precis, totusi se desparteau, fiecare isi urma cursul vietii si o relatie inceputa candva se intrerupea.

A existat o mare diferenta, intre românii care eram in Algeria, si românii care eram la Bucuresti, dupa anii petrecuti in Algeria.

Din Algeria, parintii mei si cu mine ne-am intors in luna septembrie 1976 cand mama s-a grabit sa ma inscrie la scoala, sa imi continui scoala inceputa in Constantine, caci trecuse ziua de 15 septembrie cand era deschiderea anului scolar.

Dupa intoarcerea, in anul 1976 din Constantine, am regasit familia Serban abia prin vara anului 1986, la mare, intamplator, in statiunea Venus unde mama cumparase bilete de vacanta.

Si tot atunci, am descoperit ca in toti acei ani, din 1976 si pana in 1986 cand ne-am regasit, locuisem si locuiam la Bucuresti in acelasi cartier, Drumul Taberei, si numai cateva statii de trolbeibuz ne desparteau.

In timp, aproape 4 ani, in Constantine locuisem cu familia Serban pe aceeasi scara, a aceluiasi bloc, ei la etajul 2 si noi la etajul 3.

Cum s-a intamplat nu imi mai amintesc prea bine, dar cu Radu, cu mama lui, am reluat legatura pentru un scurt timp prin anul 1990, insa, nu mult dupa aceea Radu a obtinut o bursa de studii in Statele Unite ale Americii si a plecat.

Din acel moment nu l-am mai vazut, l-am zarit o data intamplator in cartier, rapid, si asta a fost totul.

Mama lui care uneori se intalnea cu mama la cumparaturi i-a povestit mamei, inca mai tarziu, peste alti cativa ani, ca Radu a plecat in Elvetia unde s-a casatorit si si-a intemeiat o familie, si acolo a si ramas.

In acelasi timp, si sora lui Manuela, pe care atunci cand eram copii in Constantine, Radu o striga “Maniela, Maniela”, pentru ca era un copil foarte energic, care nu putea sta locului si debora de energie, vorbea repede, incat in loc de “Manuela” isi striga zorit sora, “Maniela”, - si sora lui Radu prin urmare a obtinut o bursa in Statele Unite ale Americii si, nu stiu ce a facut exact, dar mai multi ani a ramas in SUA si nu stiu, s-ar putea sa fi ramas acolo.

Vacanta de vara din anul 1986, anul in care terminasem liceul, a fost ultima data ca am avut prilejul sa petrec cateva zile alaturi de prietenii mei din copilarie Radu si Manuela, ne-am plimbat pe jos prin statiunile de pe litoral, am fost si in discoteca ( intr-o mica discoteca decenta ) ( in timp ce parintii ne asteptau la usa discotecii, iar fratele meu curios, care era mai mic atunci, a intrat dintr-o data in discoteca sa ne gaseasca, singurul copil atunci printre noi... ), Manuela isi gasise un prieten cehoslovac, Martin, care o invitase sa faca sporturi nautice, iar noi i-am spus Manuelei : “Spune-i ca ai si un frate, si o prietena !”, ca sa ne invite si pe noi.

Dar, desigur, au fost numai cateva zile de vara frumoasa si calda, cu cerul senin si nisipul fierbinte, fratii Radu si Manuela inotau bine, in timp ce eu nu stiam sa inot, iar ei m-au asezat pe o saltea plutitoare si m-au dus cu ei, tot ei m-au adus inapoi, dar tatal meu a apreciat ingrozit, ca, daca nu stiam sa inot, cum am avut curajul sa stau asa linistita pe saltea, si sa ajung in larg ?

Insa eu eram cu prietenii mei din copilarie si ei erau buni inotatori.

Tot in vara aceea, remarcasem ca la gat, Manuela purta un inel daruit de mama ei, sau chiar o verigheta, iar dupa ce s-a scufundat si a revenit la suprafata, pe lantul de la gat nu mai avea inelul.

I se desprinsese si cazuse in marea Neagra.

Nu l-a gasit.

Insa acum voi reveni la Petrutu Craciunas.

Petrutu Craciunas nu locuia cu noi in bloc, insa l-am cunoscut cand am fost cu mama in vizita la Maria si Silviu Craciunas care locuiau nu departe de noi, cativa metri mai sus.

Petrutu a sosit in Constantine si in Algeria la cativa ani dupa noi, in schimb a continuat sa ramana cativa ani, dupa ce noi ne-am intors in Romania.

Petrutu era cu mama lui, cu Aurora Crãciunas, si aveam sa aflu ca tatãl lui, Petru Crãciunas este fratele lui Silviu (sotul Mariei) Craciunas.

In acei ani, Silviu Craciunas era apropiat de noi copiii, de aceea ii spuneam simplu “Silviu”, iubea copiii si atat el cat si Maria nu aveau inca copii.

Au avut mai tarziu, cand s-au intors in Romania, si inca doi copii minunati, pe Irina si pe Silviu sau Bebe cum era alintat, Craciunas.

Silviu si Maria Crãciunas erau amandoi foarte inalti, Maria radea adesea si era o fire optimista, Silviu, mi-l amintesc cum odata spre bucuria noastra de copii, ne-a luat in brate si ne-a facut sa atingem cu tavanul cu picioarele, ceea ce ne crea impresia ca mergem pe tavan, eram foarte bucurosi.

In România eram pe atunci, in anii 1976 si urmatorii, vecini si cu familia Craciunas, Maria si Silviu, in cartierul Drumul Taberei.

Mamei mele i-a placut mult de Petrutu, ii placea calmul lui, mi-a spus mai tarziu, peste ani, ca Petrutu cand eu spuneam ceva, nu ma contrazicea si era intotdeauna de acord cu mine, aproba si spunea ca am dreptate.

Mai aveam un alt bun prieten, pe care insa nu l-am regasit pana azi niciodata dupa anul 1976, pe George Tomus, pe care mama lui il alinta Tzucu.

Tzucu sau George imi citea cartile pentru copii si “Pif”-urile, de la balconul apartamentului lor, din blocul aflat la cativa metri de blocul in care locuiam, fata in fata.

Practic eram cu geamurile fata in fata, numai cativa metri ne separau si dupa orele de scoala, George, care era cu vreun an mai mic ca mine si inca nu fusese inscris in clasa intai, iesea in balcon sau statea la geam si imi povestea Pifurile.

Dupa un timp insa si George a inceput scoala.

Cu multa rabdare imi arata pozele din Pif-uri si imi spunea dialogurile dintre personaje.

Petrutu insa nu locuia chiar atat de aproape de noi, precum George Tomus.

Dupa ce ne-am intors in 1976 in Romania, s-au nascut si Irina si apoi Silviu cel mic, Craciunas, Bebe.

O fotografie, dintre cele facute chiar de Silviu Craciunas ( seniorul ) ne arata la botezul lui Silviu cel mic Craciunas in Biserica Elefterie, unde era prezent langa mine si Petrutu.

Era pe la inceputul anilor 1980.

In 1977 se nascuse fratele meu si eu am vrut sa ii dam numele de “Silviu”, mama se gandea la “Alexandru”, dar a ramas Silviu, asa incat Maria si Silviu Craciunas au fost nasii de botez ai fratelui meu.

In Biserica Elefterie, aceeasi unde mai tarziu a fost botezata si Irina Craciunas, apoi fratiorul ei Silviu ( Bebe ).

Dupa aceea nu imi amintesc prea bine daca a mai urmat ceva.

Insa, prin anii 1995-1997, Maria si Silviu Craciunas care soseau in Bucuresti la o nunta, s-au oprit pentru cateva minute pe la noi in vizita, erau cu copiii, pe care ii vedeam dintr-o data, mari, inalti cat parintii lor.

Atunci, Maria Craciunas ne-a spus ca Petrutu intentioneaza sa se casatoreasca, ca o curteaza “pe fata preotului”, iar Petrutu chiar s-a casatorit.

Tot cu ocazia acelei vizite la noi acasa, Maria Craciunas ne-a povestit ca Petrutu a absolvit facultatea de Industrie Usoara din Politehnica si ca lucra “Steilman”.

Cunosteam magazinul “Steilman” de pe Calea Victoriei, de langa sala teatrului “Majestic”, in zona “Capsa” si avea lucruri foarte elegante, articole de imbracaminte, insa erau si scumpe.

Nu cred ca a mai durat mult dupa aceea, iar Petrutu si familia lui, parintii, sotia, fratele lui Petrutu, Mitrut, au plecat in Canada unde au ramas.

Maria si Silviu Craciunas nu mai locuiau de mai multi ani langa noi, se mutasera in orasul Sibiu, dupa ce, inainte, se mutasera si din cartierul nostru Drumul Taberei, in alt cartier bucurestean, indepartat.

Trebuie sa o spun, atunci cand Maria Craciunas ne-a anuntat ca Petrutu vrea sa se casatoreasca, inima mi s-a strans putin si mi-am spus : “Dar ce a trecut timpul ! Se insoara Petrutu !”

In acei ani, 1995-1997, lucram la Judecatoria Sectorului 2 Bucuresti, timpul se scurgea pentru noi grefierele si chiar si pentru tinerii magistrati, din termen de judecata in termen, dupa zilele de sedinta de judecata, dupa termenele sorocite de judecator, dosarele erau intotdeauna pe primul lor.

Cred ca abia atunci am simtit cum a trecut timpul, mi-am spus ca prietenul meu cel mic din copilarie a crescut, se insoara, iar eu stau sa lucrez dosarele unei instante care face parte dintr-un sistem ingrat si care nu te respecta.

Care nu iti lasa timp pentru tine, pentru viata ta.

Si, cu adevarat, inima mea s-a strans in clipa aceea, auzind ca Petrutu se va casatori.

Mai mult, cand am auzit si ca lucreaza la “Steilman” unde erau multe lucruri frumoase, iar noi grefierii stateam numai intre dosarele cu coperti invechite sau putrezite ale unei instante judecatoresti...

Dupa ce Maria si Silviu Craciunas au plecat de la noi, din acea scurta vizita, venisera din Sibiu la Bucuresti pentru ca erau invitati la o nunta, m-am simtit foarte trista.

Mi-am amintit anii petrecuti in Constantine, mi l-am amintit pe micul Petrutu, ce copil bun si cuminte era, ce prieten bun am avut in el.

De aceea spun, viata desparte oamenii, chiar persoane care au fost in relatii apropiate de prietenie.

La fel ca si tatal meu, Silviu Craciunas a lucrat la Universitatea Bucuresti, la facultatea de Matematica, unde preda Informatica insa.

Maria Craciunas era si a fost de fapt, toata viata ei, informatician, la fel ca sotul ei Silviu Craciunas, a lucrat la IIRUC, un institut din cate stiam specializat in tehnica de calcul, din Bucuresti.

IIRUC sa isi fi avut sediul prin zona Floreasca, Lacul Tei... nu stiu prea bine.

Pe vremea cand pe calculator se lucra cu niste cartele din carton, niste bucati de carton care se numeau cred cartele si care erau perforate.

Pe vremea cand programele informatice erau la inceput si erau si mult mai elaborate si complicate si necesitau cunostinte temeinice de informatica.

Si din nou au trecut anii...

Petrutu, parintii lui, dupa atatia ani.... ca sa fiu sincera nu ma gandeam ca vreodata ne vom mai auzi macar.

Au trecut iarasi anii, dupa acea scurta vizita din anul 1996 ( 1995 – 1997 ) a familiei Craciunas care sosise la noi in trecere, in drum spre o nunta...

Acum eram studenta la Drept.

Anul 2007.         

Succesiunea evenimentelor nu mi-o amintesc precis, dar trebuie cã a fost cam asa :

Fratele meu intr-o buna zi imi intinde un biletel mic de tot pe care el scrise o adresa de email, de fapt vreo doua adrese.

Mi-a spus scurt : “Uite adresa asta, scrie-i lui Petrutu Craciunas !”

Fratele meu pãrea si imperativ.

A fost o surpriza totala pentru mine.

Nu ma asteptam si mi se pãrea ca fratele meu chiar imi recomandã sa ii scriu lui Petrutu.

Ma intrebam cum de a facut rost de adresa de email a unui prieten din copilarie pe care el l-a cunoscut ce-i drept, insa fratele meu era inca un copil, era mic prin anii 1980 si urmatorii cand am fost la Biserica Elefterie la botezul lui Silviu cel mic Craciunas, la botezul lui Bebe.

Atunci a fost si fratele meu.

Nu stiu daca s-a intamplat atunci....

Stiu ca la un moment dat, fratele meu, in perioada in care eram studenta ( 2005-2009 ), a vrut sa plece la manastiri, sa faca un soi de mic pelerinaj.

Tin minte ca era frig afara, ca el era imbracat destul de gros, dar de oras mai mult si nu tocmai echipat pentru o mica calatorie prin tara, pe la manastiri.

Era si cam suparat, cam necajit, de aceea poate dorea sa mearga in pelerinaj.

Mai intai, fratele meu s-a dus la Sibiu, la nasii sai, la familia Maria si Silviu Craciunas pe care nici el nu ii mai vazuse de multi ani.

In fond, nu stiu cum a gasit adresa lor.

Silviu Craciunas cu acea ocazie a dat imediat telefon la noi acasa, a vorbit cu tata, i-a spus ca fratele meu se afla la ei in vizita.

Insa nasul fratelui meu a fost inspirat sa il convinga pe fratele meu sa renunte la planul lui de a merge la manastiri.

Era frig, iar el era imbracat totusi prea subtire.

Asa incat, Silviu Craciunas l-a trimis inapoi acasa pe fratele meu, spre bucuria mea cand am aflat de ce s-a intors asa de repede la Bucuresti.

Cand fratele meu mi-a intins un biletel mic de hartie pe care era notata adresa lui Petrutu Craciunas nu am stiut ce sa cred.

Asa cum spuneam, surpriza a fost imensa...       

Totusi, nu stiu care a fost momentul precis, imprejurarea, perioada anului in care a facut rost de emailul lui Petrutu.

Eram mai mult la facultate, acasa imi citeam cursurile, zilele treceau repede...

Prin urmare, eram indemnata sa ii scriu lui Petrutu...

Desigur ca ma bucuram.

Dar nu stiam daca dupa atata timp, in fond, Petrutu isi mai aminteste de mine.

Am ezitat catva timp, daca sa ii scriu sau nu.

Totusi, avand adresa lui de email, am notat-o in Agenda de pe pagina de email, si adresa a ramas inregistrata in agenda.

In acea perioada era moda intre colegii mei de facultate, sa ne inscriem pe HI 5.com, o retea de socializare.

Cand, pentru ca asa se proceda, mi-am facut cont pe HI5.com si am lansat invitatii unor colegi de facultate, in realitate invitatiile au fost lansate automat, din oficiu, catre toate persoanele din Agenda mea din contul meu personal de email.

Asa fiind, o invitatie a ajuns la Petrutu Craciunas.

Mai departe nu mai stiu, pas cu pas, ce a urmat.

Dar stiu ca Petrutu mi-a trimis un mesaj email in care imi confirma ca mi-a primit invitatia, si ma anunta ca el nu se afla pe Hi5.com, dar imi spunea ca s-ar bucura sa ii dau vesti despre mine, despre parintii mei, despre familie.

Acesta a fost primul mesaj e-mail de la Petrutu Craciunas, si prima data cand am comunicat cu Petrutu, dupa intoarcerea in 1976 din Algeria in Romania, definitiv.

Intrucat Petrutu mi-a scris ca s-ar bucura sa primeasca vesti de la mine, de la noi, i-am scris.

Iar el mi-a raspuns.

Distantele, cel putin pana astazi, au dus la intreruperea multor relatii de prietenie, poate chiar la ruperea lor.

Este un motiv in plus pentru care imi place mult libertatea, si mi-as dori pentru toata lumea o libertate mai mare.

Desi departe, totusi Petrutu mi-a scris si mi-a trimis “condoleante”, atunci cand unchiul meu Andrei Dumitru a decedat, la numai cateva zile dupa ziua lui, dupa Sfantul Dumitru ( 26 octombrie ) a intrat in coma profunda, a fost dus la spital unde a ramas vreo 14, 15 zile, pana cand in noaptea de 14 spre 15 noiembrie 2008, la orele 2h00 A.M. dimineata sau noaptea, a incetat din viata.

Atunci, cand nici nu aveam cui spune durerea mea, pentru ca nu aveam in jurul meu oameni care il cunoscusera pe unchiul meu, Petrutu a fost prompt si mi-a trimis, mai exact a trimis condoleante familiei unchiului meu.

Tot el mi-a urat succes sau m-a felicitat cu ocazia unor examene.

Dupa ce mi-a scris cateva randuri in care imi spunea ca isi aminteste de mine, de parintii mei, ca mi-a primit invitatia pe hi5.com, dupa ce ne-am regasit si lamurit, iata ce mi-a scris Petrutu :

Objet :	RE: La multi ani !
De :	Craciunas Petru
À :	Olivia Marcov
Cc :
Cci :
Date :	Vendredi 21 décembre 2007 6h28

“

Draga Olivia 

Recunosc ca acest mesaj a fost pentru mine o surpriza foarte placuta.

Esti foarte draguta in toate pozele, si banuiesc ca si tu ca si mine pastrezi amintiri extraordinar de frumoase din acea perioada.

Deasemenea recunosc in poza de la Eforie primele trasaturi ale adolescentei pe care am intalnit-o cativa ani mai tarziu la Bucuresti.     

Iti marturisesc ca si eu am inceput sa transfer pe calculator toate diapozitivele pe care parintii mei le-au facut in Algeria si in calatoriile noastre in Europa in perioada 1974 – 1979.

A fost o surpriza, pentru mine, pentru parinti, cat si pentru Stephanie si Mihaela (fetita si sotia).  

Iti trimit deci atasat cateva poze din Algeria dar si cateva poze 30 de ani mai tarziu din Canada. 

Altfel despre noi pot sa-ti spun ca suntem bine, ne pregatim de craciun si de mers la schi.

Dupa cum poti vedea in poze, avem deja zapada de 1m in fata casei, cat despre partiile de schi, ele sunt la doar 30-35 de min cu masina de Laval (localitatea unde locuim). 

Incet in incet pentru a ma deconecta dupa job, am inceput sa ma investesc tot mai mult in activitati sportive (jogging, tennis, badminton, schi, volei).

Ma bucur ca am reusit sa o antrenez in aceste activitati si pe Stephanie (partial pe Mihaela la jogging si badminton) incat in prezent am cam eliminat timpul pierdut in fata ‘’tembelizorului’’. 

De fapt acest timp este elementul pe care am inceput sa-l pretuiesc cel mai mult de cand suntem in Canada.

Si eu si sotia suntem in fiecare zi 8-9 ore la job de Luni pana Vineri, nu ne plangem pentru ca si unul si celalalt facem munca care ne-am dorit-o, sunt insa 8-9 ore de lucru intens dupa care trebuie sa gasesti un mod de a te deconecta. Timpul liber petrecut cu Stephi si Mihaela, sportul, sau o carte buna sunt pana acum cele mai bune solutii pe care le-am gasit. 

---------------- 

Am sa indraznesc deasemenea sa introduc prin acest mesaj un prieten foarte bun de al nostru.

Imi cer scuze pentru ca am indraznit sa-i vorbesc despre tine, mi-a spus insa ca ar fi interesat sa corespondeze cu tine si ca ar dori sa te cunoasca.

Te rog sa-mi confirmi daca pot sa-i transmit coordonatele tale, si te rog iarta-ma daca cumva fac o gafa…caci nu stiu daca in prezent esti casatorita, sau ai o relatie serioasa cu cineva iar daca este cazul te rog sa ignori randurile care urmeaza. 

Este vorba de Peter Hehn (ne-am cuoscut in Canada acum 7-8ani).

El s-a nascut in Canada, tatal lui este un banatean de origine germana nascut (in anii 34-35) in aceiasi localitate ca si mine (Deta judetul Timis). Peter nu vorbeste germana (insa taica-su este printre putinii de aici din Canada cu care pot vorbi si imi face placere sa conversez in germana). 

Bref Peter, este un prieten de familie si adesea unul din partenerii mei de tennis pe timp de vara.

Lucreaza ca recruitment manager intr-o companie care recruteaza in principal ingineri pentru domeniul aviatiei.

Are in jour de 45 ani si are ca hobby principal culturismul (nu tenisul din pacate pentru mine).

Ca sa-l caracterizez intr-o fraza - este un baiat de treaba care are tot ce-si doreste (casa, masina, job) dar este singur. 

Daca doresti sa te pun in contact cu el, te rog spune-mi, poti coresponda cu el in franceza sau engleza. 

---------------- 

Altfel, sa stii ca mesajele tale imi sunt adesea simpatice. 

Spune-mi daca iti plac pozele.

            Am sa incerc sa le identific :                              

                        Poza nr 41 - Coasta mediteranei in Algeria – eu impreuna cu parintii

                        Poza nr 1022 – La Skikda – aveam cred 10 ani

                        Poza nr. 95 – Constantine – vazut de pe drumul care vine de la Setif – blocurile din stanga pozei – reprezinta cartierul Belle-vue Ouest in care locuiam.

                        Poza nr. 97 – Constantine – blocul in care am locuit                       

Poza nr. 63 – Laval – tata si zapada din fata casei – 17 dec 2007

Doresc deasemenea sa-ti transmit atat tie cat si familiei

Sarbatori fericite, cele mai bune urari pentru 2008 si un calduros La Multi Ani!

Toate cele bune

Petrut »