Caius Iacob. Viata si Opera: Scoala primarã

Caius Iacob. Viata si Opera: Scoala primarã

Desi avea diplomã de învãtãtoare, mama lui Caius Iacob a preferat sa aleaga dintre profesie si familie pe aceasta din urmã.

Si-a sacrificat toate interesele pentru copii.

Datoria de mamã era suprema ei chemare.

A dat dovadã permanent de un devotament rar intalnit, renuntând la orice preocupare ce nu privea familia.

Putem spune cã biografia ei se contopeste cu cea a copiilor pe care ii iubea foarte mult, desi atunci cand era cazul putea fi categoricã si severã in aceeasi masura.

A fost o femeie ambitioasa si a transmis aceasta trasatura de caracter si copiilor sãi.

Cand Zoe, sora lui Caius, in varsta de 6 ani, a mers la scoala, mama nu a ezitat ca micul baiat de numai 4 ani si jumatate sa fie inscris si el odata cu ea.

Ii placea sa-i stie mereu impreuna.

Considera cã sentimentul de familie unitã trebuie cultivat in orice imprejurare.

Copiii au fost inscrisi la singura scoalã primarã romaneasca din Arad, aflatã in centrul orasului.

Aceasta cuprindea 6 clase, toate in aceeasi salã care era organizata pe cate o coloanã pentru fiecare treaptã de invatamant.

Orele se desfãsurau in cea mai perfectã ordine, cãci invatatorul nu era altul decat bunicul Iosif Moldovan.

Arta lui pedagogica i-a permis sa realizeze aceastã misiune dificilã.

Pãstra disciplina si ordinea, ajutat fiind si de elevii numiti de el in functii ca : “prefect”, “monitor”, “chestor”.

Dar inainte de toate el era un dascãl iubit de copii.

Sarac sau bogat, oricine gasea intelegere si alinare in vorba lui inteleapta.

A avut o mare influentã asupra nepotului sãu Caius, pe care il lua uneori la plimbare prin oras, inchiriind cu ora cate o birjã.

Ii arãta cartierele românesti care se extindeau si incepeau sa se impunã.

Caius Iacob nu a frecventat cu regularitate scoala.

Ca urmare a acestui fapt, dovedit prin vreo sutã de absente, la sfarsitul anului a primit “testimoniul”, un certificat de absolvire scris cu creionul, ceea ce insemna de fapt un act lipsit de validitate.

Familia s-a amuzat, considerand insa cã timpul petrecut la scoalã nu i-a dãunat, ci dimpotrivã i-a fost de un real folos pentru anul care a urmat cand a trecut serios in clasa I.

Pe la sfarsitul clasei a II-a, evenimentele importante au schimbat radical invatamantul românesc, care a fost adaptat noilor realitati istorice si politice.

Caius nu a mai fost obligat sa invete limba maghiarã, desi intelegea perfect limbajul jocului nevinovat dintre copiii maghiari si români.

Clasa a III-a a urmat-o la scoala primarã de Stat nou înfiintatã.

I-a fost invatator Iosif Gules, intrucat Iosif Moldovan devenise intre timp inspector scolar.

La aceeasi scoalã a continuat clasa a IV-a primarã, de data aceasta sub indrumarea invatatorului Dimitrie Popovici, care era si director al scolii.

Acesta, de o severitate neobisnuita, a cautat sa imprime elevilor sãi un simt deosebit al datoriei si preciziei in executarea sarcinilor care le reveneau.

La opt ani, cand era elev in clasa a III-a, Caius Iacob s-a imbolnavit de o boalã a cãrei origine si esentã au ramas misterioase.

Timp de douã saptamani partea dreaptã a trupului a suferit o paralizie insotita de febrã, delir si dureri de cap.

Cei mai buni doctori din Arad nu gaseau remediu si nici sperantã de scapare.

Mama sa era alãturi de el, clipa de clipa, dandu-i ingrijiri speciale si urmarind deznadajduita evolutia bolii pana la momentul in care s-a produs criza.

Aceasta s-a manifestat printr-un delir accentuat insotit de rãcirea continuã a trupului.

Caius simtea cã merge departe, departe, pasii fiindu-i purtati de o melodie a unei muzici la fel de indepartate.

Tatal sãu lerga disperat, orã de orã, la doctori.

Cinci medici s-au strans la capataiul bolnavului, dar starea acestuia nu se ameliora.

Disperarea isi facuse loc in mintea tuturor celor din jurul lui.

Numai mama nu se dãdea bãtutã.

Simtea din toatã inima cã bãiatul ei va trãi.

Toti si-au pierdut orice urmã de nadejde in fata acestei boli nemiloase.

Caius a fost complet inconstient timp de aproape doua saptamani.

In final, cand totul pãrea iremediabil, s-a produs criza bolii si la momentul potrivit dr.Cornelia Moga i-a fãcut o injectie cu cofeinã.

Delirul a incetat brusc, iar copilul deschizand ochii a intrebat plin de candoare “Ce s-a intamplat ?”.

Toti ai casei au inceput sa planga de bucurie.

Nu le venea sa creada.

Doctorita Cornelia Moga, cunoscut om de stiinta in lumea medicalã din vremea aceea, a reusit dupa acele multe zile de eforturi pline de deznadejde, sa redea familiei o parte din sufletul lor ce ar fi murit, in cazul in care copilul nu ar mai fi putut fi salvat.

Fericirea din inima parintilor si a bunicilor era parcã mai mare decat atunci, cand in urmã cu 8 ani, se nãscuse bãiatul.

Imediat ce s-a trezit, doctorita l-a pus sa inchida si sa deschida ochii.

A reusit.

Pericolul trecuse.

Dupa douã zile s-a refacut complet.

A ramas totusi cu o usoara parezã facialã.

A observat, nu fara surprindere, cã dupa aceasta grea cumpana a vietii sale, cunostintele despre matematicã le intelegea si le asimila mult mai repede ca inainte.

Optimist, cum era in general, si-a spus siesi :

“Tot rãul spre bine”.

( Extras din “Caius Iacob Viata si Opera cu o evocare “Savantul in Cetate” de Acad. Gabriel Tepelea si cu o prefata de Acad. Lazar Dragos”, Florica Banu, Lucrare aparuta cu sprijinul PNTCD Departamentul de studii doctrinã si programe, Editura Crater )