Camille Claudel, Auguste Rodin, Atelierul Doamnelor. De Bernard Lehembre ( extras )

Camille Claudel, Auguste Rodin, Atelierul Doamnelor. De Bernard Lehembre ( extras )

Distanta dintre Val-de-Grâce si Montparnasse se parcurge in mai putin de un sfert de ceas de mers pe jos.

Alfred Boucher e incantat cand ajunge in foburgul care prelungeste strada Saint-Jacques spre fortificatii, acolo unde Rodin tocmai a ales sa locuiasca, intr-un imobil al Asistentei Publice.

“Maestrului nu-i va fi prea greu sa le viziteze pe micile mele protejate, in lipsa mea”, se gândeste tanarul sculptor, fericit laureat al Premiului Romei, cu un an in urma, in ajun de a fi parasit Franta pentru a merge in Italia, in acel inceput de toamnã a anului 1882.

Starea de paraginã a pãrtilor comune nu-l indispune peste masura pe tanarul prieten al lui Rodin, obisnuit sa imparta conditiile de trai ale artistilor parizieni.

Fie cã acestia s-au instalat pe malul drept al Senei, pe colina cartierului Montmartre, sau pe malul stang, in imprejurimile Montparnasseului, soarta ce le-a fost rezervatã este adesea la fel de crudã, dacã, din nefericire, talentul ori geniul lor nu se potriveste cu retetele academice ale scolii.

Ajuns la etaj, dupã ce a urcat, pe bâjbâite, scara întunecatã din cauza lipsei ferestrelor, tanarul gãseste usa întredeschisã si pe maestru în tinutã de oras, pregatit sa-l urmeze.

-         Dragã prietene, sunt al tãu ! Rose, vrei, te rog, sa-mi aduci tu paltonul ?

Fara sa mai astepte nicio secundã in plus, maestrul isi conduce confratele afarã, nelasandu-i timp sa o salute pe prietena lui, Rose Beuret, pe care majoritatea vizitatorilor o numesc, din politete, doamna Rodin.

Ajungându-l din urmã pe stradã, Boucher îi reproseazã cã l-a îndemnat sa plece atat de rapid :

-         Ce o sa spunã sotia ta despre mine ? Nici mãcar nu am salutat-o din cauza grabei tale !

Rodin raspunde scurt la scrupulele manifestate de prietenul sãu :

-         N-are nicio importantã. Rose n-are nevoie de bunã-cuviintã. Fii convins cã n-o sa-ti poarte picã.

Si, luându-l pe Boucher de brat, pentru a-i vorbi mai bine la ureche, maestrul adaugã pe un ton amuzat :

-         Prietene, dacã Rose ar trebui sa fie suparata pe cineva, in mod sigur acela n-ai fi tu ! Crede-mã !

Apoi, urmarindu-si ghidul îndeaproape, ii spune :

-         Gata cu gluma ! Du-mã la Atelierul unde sunt fetele alea pe care le lauzi asa de mult !

-         Atelierul lor este foarte aproape de aici : dã în strada Notre-Dame-des-Champs. Sunt convins cã nu o sa-ti parã rãu sa faci cunostintã cu ele. Sunt fete foarte curajoase. Foarte voluntare. Sã nu pretinzi cumva in fata lor cã unele lucrari masive nu pot fi executate decat de bãrbati ; s-ar înfuria. Nu sunt intotdeauna prea ingãduitoare. Va trebui sã ai grijã, Rodin ! spune tanarul lui prieten, indreptandu-se spre Observator.

-         Stai o clipã, Boucher. Dacã traversãm bulevardul in directia asta, am putea admira in trecere Fântâna lui Carpeaux.

Cei doi barbati se strecoarã cu agilitate printre trãsuri si pe langa cele cateva calesti care circulã pe mijlocul soselei pavate, înjurati de vizitii intr-un limbaj cat se poate de elegant.

Ajung astfel, in mijlocul unui concert de tropaituri de copite si insulte, la piateta in care se înaltã, de vreo patruzeci de ani, cârciumioara Closerie des Lilas.

-         Mi-ai facut fricã ! Nu te stiam atât de viteaz, râde Boucher, fara sa vrea sa faca vreo aluzie la miopia legendarã a maestrului care tocmai il facuse sa se teama de ce-i mai rãu.

-         Aici, ori esti ori, nu esti parizian ! ii raspunde amuzat Rodin. Ai trait prea mult la Brie.

Din locul in care au ajuns, intinderea cerului se vede foarte bine deasupra Parisului.

Maestrul si-ar dori sa-i poata spune lui Boucher cat de incantat se simte intotdeauna cand intarzie pe aceasta esplanadã.

In copilarie, ii placea sa treaca pe aici la iesirea de la Scoala Fratilor Doctrinei Crestine, care se afla pe strada Val-de-Grâce.

Avea sentimentul cã atinge cerul Parisului, cã survoleazã muntele Sainte-Geneviève pe cativa norisori imaginari produsi de miopia lui.

-         Rodin, vezi flesa de la Sainte-Chapelle ?

-         Nu o vãd, dar o ghicesc la fel ca pe orasul de mai jos de ea. Imi place sã simt aceastã prezentã nevazutã a lucrurilor si, pe cat posibil, sa o exprim in formele modelate de mine.

În acest început de dupã-amiazã, strada plinã de carutele cu roti scartaitoare ale zarzavagiilor care se întorc de la Hale contrasteazã cu aleile laterale linistite ale bulevardului Observatorului, unde a fost ridicatã, in 1874, fântâna Quatre Continents.

Pe aceasta arterã plantatã din belsug cu arbori nu circulã decat cãrucioarele pentru copii, împinse de tinere mame ori de doici purtând bonete si gulere rotunde.

Femeile isi duc copilasii in gradina Luxembourg, pentru ca micutii sa poata profita de ultimele raze ale soarelui inainte de venirea zilelor mohorate.

Se grupeaza dupa “provincie”, in jurul bancilor repartizate, aici celor din Bretagne, dincolo celor din Auvergne, mai incolo celor din Picardia ori celor din Alsacia.

Atunci cand li se alãturã fete proaspãt sosite in capitalã, femeile tin lungi consfãtuiri la adãpostul arborilor mari.

La oarecare distantã de ele, cativa ucenici ai pictorilor din Cartierul Latin, adepti ai unei branse pariziene a Scolii numite Pont-Aven, exerseazã schitarea frumoaselor piepturi hrãnitoare ale femeilor, pe caietele lor de calatorie care se vor plimba printre ei in loc sa circule pe alte continente.

O scenã furtivã, reprodusã întocmai dupã naturã de tanarul sculptor de statui, evocã ghipsul modelat ce-i va servi ca mulaj.

Tanarul artist este foarte emotionat, dar nu indrazneste sa tulbure atitudinea de reculegere in care s-a cufundat maestrul ; Rodin se plimbã incet in jurul operei lui Carpeaux.

Din respect, Boucher stã putin mai departe de bazin si de deversorul acestuia.

Maestrul contemplã opera si pare pur si simplu incantat de superbii cai din bronz pe care Jean-Baptiste Carpeaux i-a sculptat înainte de a muri, pentru aceastã fântânã in care patru nuduri de femei l-au înlocuit pe titanul Atlas la sustinerea globului terestru.

Iesind din extaz, Rodin îi mãrturiseste lui Boucher :

-         Carpeaux este mentorul meu. Mi-ar placea sa pot sculpta cai cu o asemenea ardoare. Dar oare as fi capabil ? Ma indoiesc.

-         Se mai poate îndoi de asa ceva un vechi elev al lui Barye, care a urmat cursurile lui de desen la muzeu ?

-         Da, dragul meu. Spun ceea ce simt : nu sunt un maestru al reprezentarilor animaliere, ca Barye. Pe mine mã pasioneazã corpul omenesc. Dar sunt gata sa accept provocarea si sa sculptez cai de dragul meseriei. Ah ! Sa fac o statuie ecvestrã ! Nimeni nu mai indrazneste acum ! Una singurã sa-mi comande Republica si o sa vezi atunci de ce sunt in stare !

-         Asa avansezi mereu, acceptând provocãri ?

-         Aproape intotdeauna. Daca sunt provocat, nu ma pot abtine, trebuie sa raspund. Vai de mine cand e vorba despre o provocare !

Statia de diligente care deserveste regiunea Orléans ocupã o platformã cuprinsã intre bulevardul Montparnasse si vechiul drum al Blocurilor pe care se transportau odinioarã pietrele extrase din carierele Montsouris pentru ridicarea cartierului Les Tuileries* [ *( Tiglãriile ), vechi cartier din Paris, ocupat in prezent de o gradina publica si care cuprindea pe vremuri un palat, fostã resedintã regalã si imperialã ].

Acest drum se numeste astazi strada Notre-Dame-des-Champs.

Inainte de a intra pe ea, Boucher si Rodin isi indreapta privirile spre caii pe care  vizitiii îi mânã in directia grajdurilor.

Un potcovar se pregateste sa punã potcoave noi unei iepe frumoase.

Ucenicul lui se agitã prin atelier.

Cand mesterul aplicã fierul rosu pe copitã, mirosul materiei cornoase arse iese din potcovãrie si invadeazã drumul de pãmânt bãtãtorit.

Rodin se gandeste sa execute o serie de crochiuri avand ca temã activitatile potcovarului.

Cei doi barbati se apropie de locul in care sunt asteptati, si Boucher se grabeste sa-si continue prezentarea.

-         Trebuie sa ti-o recomand in mod special pe Camille Claudel. Este o elevã absolut remarcabilã. Am incurajat-o asa cum am crezut de cuviintã, inca din ziua in care am intalnit-o, la Nogent-sur-Seine, cu patru sau cinci ani in urma. Pustoaica asta gasise o carierã de argilã de unde se aproviziona si, de-a lungul timpului, a ajuns sa framante lutul cu o abilitate deosebita.

A trebuit sa-i conving familia sa o ajute sa-si cultive predispozitia pentru arta noastra, Rodin. Si nu a fost deloc usor.

Vechiul drum al Blocurilor, unde Boucher il conduce pe maestru, este o succesiune de ziduri inalte si de pridvoare deschise spre curti si gradini insiruite unele dupa altele.

Atmosfera câmpeneascã pe care o degajã regiunea este cea obisnuitã pentru ansamblul cartierelor periferice ale capitalei.

Sunt vestigii de rusticitate sãteascã pe care aglomeratia orasului nu a reusit inca sa le estompeze.

Aici traiesc laolaltã populatii heteroclite, venite din toate regiunile Europei : artisti si servitori, mai ales.

Primilor le-a fost usor sa transforme vechile cladiri in ateliere, largind deschizatura ferestrelor, iar celorlalti sa se angajeze in casele noi burghezii de pe bulevardele din apropiere sau in cele ale vechii aristocratii franceze risipite pe malul stand.

Ajungand in apropierea portii imobilului de la numarul 117 spre care isi indreptau pasii, Boucher il indeamna pe maestru sa se opreasca si, profitand de scurtul ragaz in care mai sunt singuri, ii face o ultimã confidentã :

-         In legatura cu asta, o sa-ti povestesc ceva care o sa-ti faca placere. Ca sa înduplec familia Camillei, m-am oferit intr-o zi sa-i conduc pe domnl Claudel si pe fiica lui la Paul Dubois, pentru a-i arãta acestuia operele fetei. Asta se întâmpla la putin timp dupa numirea lui Dubois la conducerea Scolii de Belle-Arte. Ma gandeam cã un aviz favorabil din partea lui Dubois ar putea sa-l lamureasca pe tatã in privinta valorii modelelor realizate de fiica lui.

Si nu m-am inselat : domnul Claudel a fost foarte impresionat. Or, continuã Boucher, ajungand, in sfarsit, la ceea ce ardea de nerãbdare sa-i dezvãluie maestrului, Camille adusese cu ea o statuetã din pamant ars, care-l reprezenta pe David rapunandu-l pe Goliat. Piesa asta e o micã minune. Ei bine, dragul meu, in fata acestui David care taie capul uriasului, Dubois a avut o singurã reactie. Poti sa-ti imaginezi care anume ?

-         Nu, spune-mi tu.

-         Directorul Scolii n-a gasit altceva mai bun sa-i zica micutei Claudel decat atat : “Domnisoarã, ai urmat cursurile domnului Rodin ?”

La aceste cuvinte, maestrul izbucneste in râs.

-         Nu se poate, Boucher, ma pacalesti.

Apoi, adoptând o expresie perplexã, maestrul incepe sa-si  mangaie frumoasa barbã roscovanã si il intreaba pe colegul lui :

-         Dar, in gura lui, numele de Rodin suna ca o injurie ori ca un compliment ?

-         Inteleg unde vrei sa ajungi, raspunde tanarul sculptor, dar n-o sa-ti dau apã la moarã ! Nu ! Crede-mã, era o pãrere pozitivã, dragul meu Rodin. Nu uita cã ti-a luat apãrarea in afacerea legatã de Vârsta de bronz* [ *Sculpturã realizata de Rodin, pe care acesta a expus-o in anul 1877 la Cercul Artistic si Literar apoi la Salonul Artistilor Francezi din Paris, unde acuzatiile cã ar fi facut un mulaj dupa naturã au stârnit un mare scandal. ]

-         Permite-mi, prietene, sa fiu rezervat in privinta lui. E adevarat cã a fost de partea mea, dar, daca a procedat asa, tie iti datorez, de fapt, atitudinea lui. Pentru un anumit grup de oameni, eu nu reprezint o referintã serioasã. Intelege bine acest lucru : ei nu pot accepta faptul cã am devenit ceea ce sunt, desi am esuat candva, de trei ori la rand, la examenul de intrare la Scoalã. Daca as fi fost admis, Scoala m-ar fi omorat.

  

Aceste cuvinte ale lui Rodin isi fac pe deplin efectul asupra tanarului sãu prieten care bate in retragere si conchide :

-         Pãrerea lui Dubois a fost totusi avantajoasã pentru Camille, pentru cã l-a convins pe domnul Claudel cã fiica lui are talent si cã talentul acesta trebuie cultivat.

Este un liber-cugetãtor respectabil, dar are inca suficientã religiozitate pentru a admite cã trebuie sa-i multumim naturii pentru aptitudinile pe care le oferã unora sau altora. Si iatã, Rodin, cum a decis aceastã familie sa paraseasca Nogent-sur-Seine pentru a veni sa se stabileasca in Paris si a-i permite astfel Camillei sa studieze sculptura.

-         Foarte interesant.

-         Intelegi acum cat de îndatorat mã simt fatã de Camille si de familia ei. Dacã este acolo unde o vei gasi, eu sunt cel responsabil. N-as vrea sa fie lãsatã sa se descurce singurã in lipsa mea.

-         A fost acceptatã la vreo Scoalã ? întrebã Rodin.

-         Stii bine cã în majoritatea Atelierelor de Sculpturã fetele nu sunt tolerate. Camille a studiat Anatomia dupã model la Academia Colarossi, de pe strada Grande-Chaumière. Pentru cã ambitia ei nu este sa devina ceramistã, Rodin, ci sculptoritã. De altfel, acolo, la Filippo Colarosi, s-a constituit acest Atelier al fetelor care vor sa faca Sculpturã, Camille asociindu-se cu trei englezoaice.

In Atelierul sculptoritelor domneste o mare efervescentã.

Cea mai in vârstã din grup, Jessica Lipscomb, o englezoaicã tanara, nu mai pridideste sa facã ordine intr-un spatiu in care curãtenia nu este chiar principala preocupare.

O singurã persoanã ar fi capabilã sa realizeze o asemenea performantã : Hélène, slujnica doamnei Claudel.

Dar biata de ea, îndatã ce pãseste pragul Atelierului, trebuie sa ramana încremenitã pe un scaun pe toatã perioada serviciului sãu, pentru a-i servi ca model tinerei Claudel care executã un bust sub îndrumarea mentorului ei, Alfred Boucher.

-         Opreste-te, Jessica, mã împiedici sa lucrez, se plange Camille.

Fata stã în picioare în spatele unei mese dotatã cu un platan pivotant, înaltã si îngustã, numit de sculptori trepied si pe care se odihneste un cap de femeie batrana, aproape terminat.

-         Ce vrei sa-i demonstrezi domnului Rodin ? Cã stii sã întretii curãtenia intr-un interior ? glumeste copilul teribil al grupului. Dar e inutil, domnul Boucher ne-a spus cã e miop ca o cârtitã. N-o sa vadã nimic din ceea ce faci. Iti pierzi vremea de pomanã.

-         Camille, te rog, lasã-mã sa fac lucrurile asa cum îmi place mie, îi rãspunde Jessica, enervatã cã nu reuseste sã mute un cufãr greu. Laetitia, strigã ea, vrei sa ma ajuti ?

Tânãra polonezã ocupatã sã deseneze îi sare în ajutor.

Cufãrul este aliniat degrabã de-a lungul peretelui, eliberând culoarul care permite deplasarea spre si dinspre micul godin* [ *Sobã din fontã, de obicei cilindricã, folositã la încãlzit, denumitã astfel dupã numele industriasului francez Jean-Baptiste André Godin ( 1817 – 1888 ) care a construit o fabricã de aparate pentru încãlzire ] cu cãrbuni, pe care se incalzeste apa pentru ceai.

-         O sa prepar eu ceaiul, domnisoarã, intervine o femeie mai in varsta, care stã asezatã pe o micã estradã, in fata Camillei.

-         Iti interzic sa te misti, Hélène, ordonã Camille. Pãstreazã-ti pozitia, insistã ea, framantand in mâini un bulgãre de lut. O sa te ocupi de ceai cand vor veni domnii aceia.

-         Dar, domnisoarã Camille, apa a inceput sa fiarbã. Lãsati-mi sa ma ocup eu de ea, doar o clipã, implorã constiincioasa Hélène, o alsacianã aflatã de mai multi ani in serviciul familiei Claudel.

-         Nu, nu este momentul sa te misti, ii raspunde inflexibila Camille. Si, intorcandu-se spre Amy Singer, o fatã care asazã pânze umede in jurul unei bucati de lut modelae, o roagã pe aceasta sa prepare ceaiul.

Pentru cã modelul nu mai stã cum trebuie, tanara se duce la estradã si o reasazã pe femeie in pozitia initialã.

Cu blândete, îi cuprinde capul în mâini, îi ridicã usor bãrbia si o întoarce in asa fel incat sa poatã observa bine profilul drept al modelului.

E bunã pozitia ?

Se pare cã nu, pentru cã, imediat, Camille se întoarce langa model si ii aranjeaza putin pãrul pentru a putea prinde forma cocului ce adunã pe ceafã suvitele trase cu grijã spre spate.

Rãbdarea angelicã si calmul olimpian ale Camillei le surprinde de fiecare datã pe colegele ei.

Toate fetele ii  admirã spontaneitatea si, mai ales, uimitoarea capacitate de a trece de la o stare la alta, fara nicio tranzitie.

Astfel, intr-o clipã, starea de agasare in care o adusese Jessica putin mai devreme a disparut ca prin farmec.

Concentrarea de care este capabilã atunci cand se aflã in fata trepiedului o face sa parã înstrãinatã, daca nu chiar absentã, fatã de tot ce se petrece in jurul ei.

I se întâmplã atunci sa ramana ore in sir fara sa scoatã o vorbã, asezand, unul cate unul, bulgãrii de pamant sau de ipsos pe sculptura in relief pe care se straduieste sa o modeleze.

Cateva ciocãnituri in geam ii semnaleaza micului grup de fete sosirea lui Boucher si a lui Rodin.

Cu gesturi ferme, Camille lasã jos cutitul de modelaj, isi sterge mâinile pe sort si se duce sa deschidã usa.

In spatele ei, Jessica, Laetitia si celelalte fete formeazã o surâzãtoare suitã de onoare, in timp ce Boucher face prezentãrile.

Rodin salutã fara ceremonie si îsi scoate paltonul, pe care Hélène îl duce în fundul atelierului.

Maestrul poartã un costum din catifea groasã, de paznic de câmp, cumpãrat de la Belle Jardinière.

Pãrul lui este tãiat scurt, dar barba e atât de stufoasã incat tinerele numai la ea se uitã.

Spre mirarea lor, maestrul nu le dominã cu inaltimea lui : este scurt si îndesat, bine înfipt pe picioare si plin de vitalitate.

Ochii lui malitiosi sunt senini si vioi.

Iar mâinile impresioneazã puternic prin dimensiunea lor exageratã.

Fara sa scoatã o vorbã, maestrul scoate o pereche de ochelari din etui si-i potriveste pe nasul drept, aruncã rapid o privire circularã asupra locului cãruia pare sa-i aprecieze confortul si luminozitatea, isi cufundã o mânã în lada cu lut aflatã langa el si incepe sa framante intre degete un bulgãre de pamant.

Si atunci, omul care stârneste scandal in jurul lui începe sa inspecteze minutios lucrãrile neterminate din acest atelier neobisnuit, frecventat doar de femei.

Desi cu zece ani mai mare decat Boucher, maestrul manifestã mai putinã condescendentã fatã de tinerele artiste, pe care se strãduieste sa le trateze ca pe niste colege de meserie.

Le vorbeste acestor fete privindu-le numai ca pe viitoare sculptorite si niciodatã ca pe niste domnisoare, oricat de nostime si de seducãtoare ar fi ele.

Nicio afectiune pedantã nu emanã din prezenta lui : maestrul nu manifestã nici grandilocventã, nici dogmatism.

Intr-un cuvant, nu este un “maestru” asa cum e inteles cuvantul in Academii sau in Scolile de Artã.

Intre Camille si Boucher existã o realã familiaritate, desi tanara persistã in a-l numi domnul Boucher, asa cum îi impune educatia.

Daca Rodin se aflã astazi in atelier, acest lucru se întâmplã nu numai pentru cã Boucher se pregateste sa plece la vila Medicis, in Roma, unde va locui timp de cativa ani.

Boucher stie cel mai bine motivul.

Tanara artistã a reusit sa-l convingã sa-l aducã aici pe Rodin, si pe nimeni altcineva dintre cei care ii tin locul, adica Dubois, Falguière sau Saint-Marceaux.

Vorbele pe care Dubois le-a rostit in timpul demersurilor efectuate de tatãl ei la Scoala de Belle-Arte i-au trezit curiozitatea lui Rodin.

Iar Boucher, dupa ce-si facuse o glorie din prietenia cu maestrul, a trebuit sa se execute si sa-l convingã sa facã aceastã vizitã.

Asa cã, de cand a intrat Rodin in atelier, Camille simte o satisfactie secretã sa-l vadã evoluând în jurul colegelor ei pe maestrul despre care se vorbeste atat, si de bine, si de rãu, la seratele din oras.

In cursul primului sfert de orã, fata s-a tinut putin la distantã, strãduindu-se sa nu piardã insa nimic din spectacolul la care asista.

Abia daca a observat, din cand in cand, eforturile depuse de laureatul Romei pentru a atrage atentia lui Rodin asupra lui.

Ea nu are ochi decat pentru maestru.

In mijlocul atator ebose si schite neterminate, inca abstracte, care zac raspandite pe jos sau pe majoritatea mobilelor din atelier, Rodin se simte in elementul lui.

Vorbeste putin.

Aceastã economie de cuvinte oferã si mai multã valoare gesturilor sale.

Tot timpul, e in cãutarea unui suport, a unui colt de masã ori a unei etajere pe care sa-si punã bulgãrele de lut sau, luând in mânã un creion, sa redeseneze o formã sau sã rectifice niste proportii.

Uneori, se întoarce la ladã si mai ia un pumn de lut pentru a exprima prin modelaj ceea ce vrea sa explice.

Felul lui de a proceda le încântã pe tinerele sale interlocutoare.

Laetitia, Jessica si Amy nu vor uita niciodatã aceastã primã lectie cu artistul care stie sa se exprime cu ajutorul bulgãrilor de lut.

Boucher il urmeazã, pas cu pas, de la un trepied la altul.

Curand, Auguste Rodin intalneste frumoasa privire intrebatoare a Camillei.

Ce sens sa dea intrebarilor ei mute ?

Neputând sa-i raspunda, maestrul rãsuceste capul de lut al femeii batrane.

Opera aflatã in curs de executie este remarcabilã.

Modelul este si el prezent, asezat langa godin.

Rodin poate observa realismul portretului.

Este cucerit.

Si, fiindca el tace, Boucher ia cuvantul :

-         Este o lucrare bunã, de facturã naturalistã. Nu-i asa Rodin ? Si cum acesta se multumeste doar sa facã un semn din cap, viitorul locatar al vilei Medicis i-l aratã pe acel David sculptat de Camille la vârsta de cincisprezece ani.

-         Iatã statuia lui David pe care i-am prezentat-o lui Dubois.

Dupã ce o ia in mâini, o pipãie ca si cum ar fi pe cale s-o modeleze el însusi si o apropie de fatã de parcã ar vrea sa si-o lipeascã de buze, maestrul i-o restituie Camillei, adresându-i aceste prime cuvinte :

-         Existã stângãcii care înfrumuseteazã operele, domnisoarã. Te pot asigura cã nu este un Rodin, ci un Claudel.

-         Anul trecut, Camille a modelat acest bust al fratelui ei mai mic, spune Boucher, arãtându-i lui Rodin un cap frumos, realizat din lut colorat.

-         E un Donatello, asa cum vei vedea la Florenta !

Lectia lui Rodin va rãmâne vie in mintea Camillei ; fata a fost tulburatã de justetea remarcelor si de dexteritatea maestrului.

“Nu exprimã prin cuvinte ceea ce gândeste, îsi spune ea, ci prin modelaj sau desen. Cu el, sculptura devine un limbaj. Este exact ceea ce vreau eu sã-i fac sa înteleagã pe toti analfabetii ãstia din jurul nostru. »

Extras din cartea “Camille Claudel / Auguste Rodin Pasiunea la Patru Maini”, Capitolul 1, Bernard Lehembre, titlul original “Camille Claudel / Auguste Rodin “, 1999, Editura PRO Editurã si Tipografie, Bucuresti, 2007