Apostol, de Cezar Petrescu ( 2 )

Apostol, de Cezar Petrescu ( 2 )

Capitolul II

“Era un mosneag lung la vorbã,

care povestea istorii mâhnite despre

morti si despre vii.”

Nimic. Un drum mocirlos, fara santuri si fara pietris, sfarsind, dupa cateva sute de metri, in sosea.

Iar în dreapta si-n stanga, in sus si-n jos, nicio urmã de locas omenesc, nicio zare de sat cu turlã de bisericã : o mutã pustietate scufundatã în ploaia vânãtã de octombrie...

Departe, pe sosea, se misca o cãrutã.

Intai a fost nevoie s-o urmareasca atent, pe distanta dintre doi plopi, ca sa-si dea seama daca venea sau se depãrta.

Se apropia.

Dar se apropia cu o încetinealã de gânganie.

Nicolae Apostol grãbi pasii pe marginea drumeagului, sa-i iasã în cale.

Acolo avu de asteptat.

Calul era batran si înainta poticnindu-se.

Cãruta, hodorogitã.

Cãrutasul, ascuns sub o glugã alcatuita dintr-un sac cu colturile îndoite.

Cand aflã despre ce e vorba, scoase mai intai sacul, pe urma palaria de pâslã, rotundã ca un fund de ceaunas, si începu sa se scarpine îndelung si metodic.

-         Hm ! Asta-i alta ! fãcu a mirare. Asadarã, vrei sa mergi la Ponoare ? Apoi ce sa cauti dumneata la Ponoare ? Acuma-i vreme de umblat la Ponoare ? ...

Pãrea un mosneag tot asa de încet la minte pe cât de înceatã era gloaba la pas.

Înainta cu operatia scãrpinatului de la crestet spre ceafã, minunându-se cumplit de intentiile lui Nicolae Apostol :

-         Asta inca n-am mai vazut-o ! Tî-tî-tî [ Tzî-tzî-tzî ] ! Stai în drum si vrei s-ajungi la Ponoare ! Mare drãcie ! ...

-         Mosule, întelege odatã ! rosti tanarul cãutând sa-si stapaneasca nerabdarea. Am picat acum cu trenul. Ce caut la Ponoare e o altã poveste. Este destulã vreme sa afli. Deocamdata te intreb cat ceri sa ma duci pana in sat : pe mine si niste buclucuri. Am doua. Doua geamantane, uite-atâta ! Nici cincizeci de kilograme... Spune ce pret, si ne-am inteles. Cat e de aci pana la Ponoare ?

Mosneagul meditã profund.

Se scãrpinã dupa ureche, ca si cum de acolo avea sa tasneasca rezultatul calculului :

-         De ! rosti cu îndoialã. Cat sa fie ? Asta numai picherul de la susãle [ shushãle ] o stie, cã el mãsurã si de aceea-i plãtit. Pe el il tot vad cu lanturi si tãrusi. Eu ce sa-ti spun dumitale ? Daca ai cal bun, apoi intr-o jumatate de ceas esti la Ponoare. Daca ai o gloabã ca a mea, faci ca la un ceas de vreme...

-         Ei, cat ceri atuncea pentru un ceas de drum ?

-         Cat sa cer ! Parca daca eu am sa cer, dumneata ai sa-mi dai cat cer eu ?

-         Mosule, rosti tanarul aproape rugãtor, m-a pãtruns apa pana la os. Îmi stricã lucrurile, afarã, în ploaie. Spune cat vrei, atata am sa dau !... Si intoarce calul, sa luãm bagajele. Fii om al lui Dumnezeu... Haide ! Poate vrei sa-ti platesc inainte ?

Mosul sfârsise de cugetat si de scãrpinat.

Îsi puse palaria pe cap, trase deasupra gluga din sac si rosti cu simplitate :

-         Am stat si m-am socotit, domnule !... Adica de ce ma tot intrebi dumneata cat cer sa te duc pana la  Ponoare ? Apoi nu ma duc eu tot la Ponoare ? Nu-s eu tot de la Ponoare ? ... Poate dumneata nu ma cunosti ? ...Atuncea am sa-ti spun si ai sa ma cunosti. Eu îs Lecachi Coltun [ Coltzun ] de la Ponoare. Darã lumea mi-o scornit în sat o poreclã. Îmi spune mos Zamã-Lungã, fiindca asa am ajuns eu de felesagul [ feleshagul ] meu, cam lung de vorbã si cam tarziu la faptã. Asta mi-o scos-o mie Culitã [ Culitzã ], ficiorul lui Maftei. Avem noi in sat unu Culitã al lui Maftei, un bãitãnas care se tine numai de scorneli si porecle. Asa mi-o spus el mie : mos Zamã-Lungã, si asa am ramas, cã n-o nimerit rãu, batã-l tãmâia lui, cã-mi vine si mie sa râd acum de câte-i mai dã prin cap hîtrului !

Lecachi Coltun, zis mos Zama-Lunga, avea si râsul cam tarziu.

Intai se miscarã numai cateva cute pe obrazul lui încretit ca un mãr vested.

Pe urma trecurã de la una la alta, cum se încreteste fata lacurilor zbârlitã de-o suflare de vânt.

Si tocmai târziu izbucni râsul înveselit si întreg, la amintirea imprejurarilor in care Culita al lui Maftei i-a scornit porecla schimbatã în renume.

Cand sfarsi de râs, isi luã seama si urmã :

-         Asadarã, eu tot merg la Ponoare, cã doar n-am sa dorm pe drum, si dumneata tot la Ponoare cati [ catzi ] [ cauti ] a merge.

De ce vrei dumneata atuncea sa-ti cer numaidecat plata ca sa te duc la Ponoare ? Parca te duc eu in spate ? Te carã haramu ista, cat o mai putea cãra... Unde încape unu-n cãrutã, merg ei si doi... Vezi cum se-nteleg oamenii care-s de-nteles ? Nu-ti cer nimica. Nu-mi dai nimica. Suie-te alãturi si cu ajutorul lui Dumnezeu ajungem în ies’searã si la Ponoare, cã n-or hi [ fi ] la capãtul pamantului !

Nicolae Apostol rãsuflã usurat, parcã ar fi biruit intr-o lupta pe viatã si pe moarte.

-         Pãi de ce nu spusesi asa de la început, mosule ?

-         Tineretii usor îi este a vorbi ! declarã Lecachi Coltun, zis in satul sãu mos Zama-Lunga. Intai se pripeste si pe urma se cãieste... M-ai intrebat. Am stat atat si m-am socotit. Pe urma am raspuns cum mi-a ajutat priceperea mea. Cã nu dadeau turcii, sa strig : “Zvârle-te repede, colea, cã ne-ajung pãgânii din urma ! » Cu indurarea lui Dumnezeu, a trecut vremea pãgânilor !... Numai bine, cat am stat noi si ne-am chibzuit, s-a hodinit si Bãlan, ca sa prindã putere ca pentru doi... Urcatu-te-ai ?

Tanarul se urcã în paie, alaturi de mos Lecachi Coltun.

Mosneagul dãdu bici si întoarse la gara din câmp, sa ia si geamantanele din ploaie.

Un timp au mers in tacere.

Patruns de apã, in pardesiul pirpiriu, Nicolae Apostol isi stapanea clantanitul dintilor, cu falcile inclestate.

Se gandi ca nu-l asteapta un pahar de bautura fierbinte, o incapere caldã, ci numai necunoscutul, fete straine, locuri straine.

Iar intinderile scufundate in ploaie si neguri ii pareau inca mai posomorate si fara nadejde.

-         Cam tremuri ! luã aminte mos Lecachi Coltun. Se cunoaste ca esti târgovãt de-ai pornit imbracat in straie de Pasti.

-         Nu sunt fârtzângãu de Ulita Mare in straie de Pasti !... se apãrã tanarul. De felul meu sunt copil de la tarã, fecior de clãcasi. Dar am fost crescut la târg, unde am capatat invataturi de care n-as fi avut parte in sat... Vru sa adauge : « Si acuma ma intorc la matcã, sa le impartasesc si altora”. Dar gasi cuvantul cam emfatic, ca intr-o disertatie de scoala. Si lãsã vorba fara sfarsit.

Concluzia o rosti mosneagul :

-         Atuncea esti... Cum sa spun ? Un fel de taran de-ai nostri, stricat. Nici pe jos, nici in caruta ; nici in car, nici in telegutã. De cand a inceput sa se amestece lumea, vad prin alte sate multi ca dumneata. Pe noi, la Ponoare, ne-a cam ferit Dumnezeu pana acuma de asemenea corciuri, in afara doar de alde notarele...

Nicolae Apostol socoti de prisos sa combatã pãrerile lui Lecachi Coltun, zis mos Zama-Lunga, fiindca e lung la vorba, tarziu la fapta si, dupa cum se arãta, mai tarziu inca la minte.

Se gandi insa in clipa aceea ca intr-adevar poate insemna tot un taran “stricat”, un “corciu” si pentru altii.

Isi facuse viata intr-o margine de oras.

Orfan inainte de varsta scolii, fusese ridicat de la tara si crescut de niste rubedenii nevoiase si cu bunatate de inima, ca toti saracii, care la opt guri flamande mai adaugasera una.

Bursier normalist mai apoi, isi petrecea tot anul la scoala – iar vacantele, in mahalaua aceea de salahori si fanaragii, de marunti slujbasi pe la primarie si prefectura, perceptii si tribunal.

Astfel, nu cunoscuse deplin nici viata cea adevarata a orasului, se instrainase si de aceea a satului.

Nici în car, nici în telegutzã.

Dar din acesti dintai ani ai copilariei ii ramasese in amintire, dincolo de toate asprimile si de toata saracia, un fel de lumina si de curatenie, o iubire de camp si de oamenii campurilor, care il urmarise in viata de mai tarziu.

Tot timpul scolii l-a intarit dorinta indaratnica sa se intoarca indarat, sa fie de-un folos celor ramasi la obârsie.

Camarazii ii luau indârjirea lui focoasã in glumã.

Si cum se numea Apostol, ii spuneau Apostolul.

Cuvant aruncat cu usurãtatea tineretii, de prieteni fara rautate, care il iubeau si simteau in el o putere de altã calitate omeneascã, dar nu puteau intelege fanatica lui însetare de a se da, de a se uita pre sine, de a se cheltui pentru idei vagi si generale.

Apostol – ii ramasese numele dupa cea dintai cuvantare de scolar, in care facuse apologia dascãlului de tarã cu menirile lui apostolice.

Iar Nicolae Apostol isi însusise de atunci celãlalt înteles al numelui din certificatul de stare civilã, ca un fel de predestinare de la care nu putea dezerta.

“Ia spune tu, Apostole !” apãsau pe numele lui, cu o anumitã intentie, profesorii cu surâs blajin.

Nicolae Apostol avea rãspuns la toate, trecea peste mãsura colegilor de rand, se stia iubit, pretuit si respectat : fusese o mândrie a scolii, era o sperantã a unei generatii de elevi.

Si acum, deodatã, in campul suflat de vanturi si de bura mãruntã, zgribulit in pardesiul pirpiriu, ud pana la os, mergand spre o tintã necunoscutã si ostilã, se simti fara pricinã un “taran stricat”.

Cum spusese mosneagul de alaturi : un om dezvãtat sa înfrunte dusmãniile elementelor si dusmãnia semenilor, cu acea rãbdurie întelepciune sub care se ascunde îndârjeala tãranului întreg, cu puterile lui adânc inradacinate in sucul pamantului.

“Are sa treaca si aceasta ! se îmbãrbãtã singur. Ceasul dintai e totdeauna mai greu.”

Mosneagul se rãsuci si il privi banuitor.

I se nazarise o parere :

-         Nu-ti fi fiind cumva vreun inspect, ceva ? Taman asa a mai venit anu trecut, din senin, un boier de la Bucuresti. Intrã el la han, se opreste la postu de jandarmi, merge la primarie. Nu spune cine-i si de unde-i si ce vrea. Iarã pe urma, dupa ce iscodeste si aflã el ce avea de aflat, numai ce incepe a racni si a se mânia si a-i trânti si a-i face pe toti cu ou si cu otet, mamã-mamã ! de nu stia care unde sa intre mai degrabã-n pamant ! Acuma ma tot cugetam eu, ce-i fi cautand adica dumneata la Ponoare ? Nu ti-am mai vazut ochii si nici dumneata nu stiai incotro-s Ponoarele noastre. Si dupa ce m-am socotit eu bine, imi pare mie ca i-am dat o chicusoarã de rost... Mã tem cã-i fi tot un inspect ca turbatul de mai an si sã vii sã le mai faci o datã pocinogul premarului si notarului si jãndarului si lui jupân Aizic, cu hanul lui... Ghicit-am ?

Nicolae Apostol se grãbi, râzând, sa înlãture acest prepus al mosneagului :

-         Fii fara teamã, mos Lecachi Coltun ! Nu-s nici un fel de inspector ca sa cad din senin, ceea ce ar fi greu pe asemenea vreme cu ploaie si nori. Nu-s nici turbat, nici n-am nãrav sa racnesc si sa ma mânii, nici n-am venit sa fac nimanui nici un pocinog. Sunt numai invatatorul cel nou. Trimis de stapanire sa-ti invat nepotii, daca ai cumva nepoti...

-         Am. Nepoti am destui ! De-as avea atatia vitei cati nepoti si de-as iesi cu dânsii la iarmaroc, m-as intoarce cu drosca acasa, nu cu haramu ista de cal. Si te-as pofti si pe dumneata sa stai alaturi si sa te-nvãlesti in blãnuri, ca sa nu mai tremuri ca un pui de bogdaproste, de-mi zgâltui cãruta...

În vreme ce spunea acestea, in mintea lui Lecachi Coltun, zis mos Zama-Lunga, se petrecea desigur un proces mult mai incet si mai laborios, caci numai dupa aceea pãrea cã s-a lãmurit asupra lui Nicolae Apostol si rostului sãu la Ponoare.

-         Asadarã, dumneata esti invatatorul nostru cel nou ?... Iaca-i bun !

Apobarea lui mos Zama-Lunga nu prea avea de ce sa tina de cald lui Nicolae Apostol, inghetat pana in maduva oaselor. Dar tot il bucurã, fiindca era cea dintai vorbã omenoasã de cand pornise pe drumuri straine si dusmane.

Nu tinu mult insa nici aceasta iluzie.

Caci mosneagul se grabi sa rectifice aprobarea totala si neconditionata de la inceput, adaugand oarecare rezerve :

-         Bun ? Adica vorba vine. Sa vedem daca are sa zica tot asa, ca-i bun, notarul, si parintele, si domnu Atila de la gara !...

-         Domnul Atila de la gara mi-a si dat sa inteleg cu prisosintã cã nu-i bun ploconul care i-a cazut ! se simti dator sa-l puna in curent Nicolae Apostol. Pe dânsul l-am priceput. Astepta altceva si i-a cazut plocon altcineva. Dar ceilalti ? De ce crezi dumneata ca si ceilalti, notarul si parintele, au sa gaseasca si dânsii ca nu-i bun si ca n-au de ce se bucura ?

-         De !... rosti deodata prudent mos Zama-Lunga. Spun si eu o vorba, ca omu... Pe urma patima vorbei il trase de limbã si, lasand la o parte prudenta, adãugã : Poate are si domnu notar un cumnat ori un frate care ardea numaidecat de nerabdare sa-mi invete nepotii carte. Poate are si parintele un cumãtru, ori un ginere, ori un nepot, ori o nepoata... Lumea-i facuta din neamuri.

Nicolae Apostol simti frigul patrunzand mai adanc.

Se cutremurã cu un fior la gandul dusmãniilor care poate inca il mai asteptau.

Dar mosneagul uitase de notar si de parinte.

Vorbi, imboldind gloaba cu codiristea biciului :

-         O tzârã de necaz ai sa ai, nu zic ! Necazurile trec insa cu ajutorul lui Domnului, si oamenii se linistesc. Vorba e sa te tii tare si sa nu calci si dumneata pe urmele raposatului domnu Andries, Dumnezeu sa-l ierte. Ca sa nu patzi ca el ! Mai intai au vrut sa-l manance altii fript. Pe urma s-a mancat el singur fript...

Nicolae Apostol se rasuci, cu atentia ascutitã.

Nu era intaia oara cand auzea pomenindu-se numele predecesorului sau, Andrei Colibãseanu, ca un nume, o faimã, un exemplu de care trebuie neaparat sa se pazeasca.

Ieri si astazi dimineatã, la Revizorat, un functionar mai marunt intai, apoi revizorul il avertizarã enigmatic : “Ai sa ai de lucru acolo ! Dupa ceea ce a lasat in urma nenorocitul de Colibaseanu, nu e usoarã situatia unui invatator nou si strain.”

Functionarul marunt spusese : “Bietul Colibaseanu”.

Revizorul : “Nenorocitul de Colibaseanu”.

Doua nuante pentru aceeasi compatimire, in care ghicise si un adaos de dezaprobare, de dispret, de condamnare.

-         Ce-a fost, ma rog, cu bietul acela de Andries Colibaseanu ? intreba Nicolae Apostol, insusindu-si si el cuvantul de milã al celorlalti.

-         Ce sa fie ? N-a fost nimica. A venit si el, ca dumneata, acum douazeci si cinci de ani, din toata lumea, invatator aicea in sat, la Ponoare. A fost invatator douazeci si cinci de ani. Pe urma, astã-primavarã, a pus mainile pe piept si a inchis ochii. O pierit ca un pui de gaina. Asta a fost !...

Nicolae Apostol, cu tot frigul si umezeala care-i incrancenasera carnea, mai gasi putere sa glumeasca, facand din glumã oarecare diplomatie, ca sa afle ceea ce neaparat voia sa stie :

-         Mos Lecachi Coltun, pot sa-ti spun ca flacaiandrul care ti-a pus dumitale porecla de mos Zama-Lunga n-a cam nimerit-o ! Ce fel de vorbã lungã zici singur cã esti dacã strangi baierile gurii cum strange un zgarcit baierile pungii, tocmai cand vorba lunga ar face sa ni se parã drumul mai scurt ?

Mosneagul râse sub glugã si incuviintã :

-         Drept este ca-mi strang baierile gurii. Darã o fac pe sfanta invatatura crestinã... De ce sa mai judecãm mortii ? Omul pacatuieste in viata, cade la patimi urate, unul la bautura, altul la altele – pe urma inchide ochii si toate i se iarta... Ramane sa-l judece numai Cel-de-sus, fiindca numai el are cumpãna cea dreaptã in mânã. Pe sarmanul domn Andries l-au judecat toti in viata, chemati si nechemati. Acuma il mai judecã si nu-l iartã nici dupa moarte. Eu, cu mintea mea de mosneag, pot spune, sa nu-mi fie pacat, cã acuma, daca Cel-de-sus l-a judecat cumva, nu i-a dat mare osanda. Mai degraba socot ca l-o iertat, cum n-are sa ierte pe multi din cei care-l judecã si l-au judecat pe raposatul domnu Andries, fie-i tarana usoara ! Dumneata esti tanar. Tineretea-i grabita si necrutatoare. Repede vede, repede judeca, repede osandeste ! Eu pot sa-ti spun ca n-a facut nimãnui nici un rãu... De aceea las sa-ti spunã altii, ca sa-l osândesti dupã spusele si judecata altora... Îti istoriseam dumitale ca a venit aci, la noi in Ponoare, acum douazeci si cinci de ani. Si sa vezi potrivealã de-a minune ! Tot eu l-am adus de la gara. In alta caruta, cu alta gloaba... Eram si eu mai in putere. Caruta de-atunci – mai buna : calul – oleacã mai de soi ; fiindca mai tanar si mai in putere fiind, usor imi era sa muncesc din greu si sa castig, in loc sa ma lungesc la vorbã de clacã, de-am ajuns un mos Zama-Lunga ! Eu l-am adus asadara de la gara... Era o primavara si sufla o boare calda, si era o mândreatã pe câmpuri de-ti mergeau toate la inimã. Pe aici pe unde trecem acum, de-s ciresii aistia urati si negri, numai floarea albã se scutura... Statea alaturi de mine pe scaunul carutei si nu-si mai gasea astampar. Se rasucea incolo si incoace, sa se uite la camp, si la florile de cires, si la florile de pe marginea drumului, si la cer, si la pasarile cerului, care taman atuncea veneau noaptea, de ne trezeam dimineata sub streasinã cu rândunelele de anul trecut. Si se bucura sãrmanu domn Andries, parca atuncea deschidea ochii la minunile lumii ! Pe urma... Pe urma a fost invatator la noi douazeci si cinci de ani si s-a stins asta-primavara. Era tot asa o vreme frumoasa si u nsoare si o mandrete ca atunci. Dara el nu mai avea ochi sa le vada toate ! A pus mainile pe piept si i-a inchis pe vecie. Iara lumea a ramas sa-l judece si sa nu-l ierte nici dupa ce-a intrat in pamant... Asta o stiu si asta poate sa ti-o spuna un mos Zama-Lunga despre sarmanu domnu Andries, fie-i tarana usoara !...

Mosneagul tãcu, privind in noroiul soselei, unde lãsa sa se taraie cureaua biciustii, cum se joaca copiii sa li se para drumul mai scurt.

Nicolae Apostol se uita la el cu alti ochi.

Nu-i mai parea atat de lung la vorba si tarziu la minte cum il judecase adineauri.

Sau poate ceva de altadata, o tresarire de omenie desteptase in mosneagul osificat si cu mintea sleitã, o istetime de ochi si de intelegere, care-a murit de mult in torpoarea dintotdeauna.

Nu-i mai paru rau ca omul cel dintai din Ponoare, intalnit in drum, a fost acest mos Zama-Lunga.

Dar ce, ce-a putut savarsi inaintasul lui, acel biet, acel nenorocit Andrei Colibaseanu, de-l judeca toti si-l osandesc toti, si nu-l mai iarta decat un mosneag cu poreclã scornita de rasul si ocara satului ? !

Nu-si ispravi insa intrebarile, care se mai adunau inca.

Mosneagul ridicã biciusca si arata spre dealurile surpate din stanga :

-         Iacã si Ponoarele noastre !

Satul era negru si trist in bura mucedã a toamnei.

Extras din cartea Apostol, de Cezar Petrescu, Editura Pentru Literatura, 1963 – Aceasta editie reproduce textul revizuit de autor si publicat in Editura de Stat pentru Literatura si Arta, in 1955.