In casa bunicilor de Ionel Teodoreanu ( 4 )

In casa bunicilor de Ionel Teodoreanu ( 4 )

Bunicii se scoalã la patru dimineata.

Bunicul tuseste.

Bunica zice :

-         Nu-i fi rãcit, Alecule ?

-         Zici si mata, Elencu ! Asta-i tusa me.

Aprinde fiecare lampa cu abajur de mãtase verde de pe cãpãtâi.

Bunicul citeste din nou gazeta pe care a citit-o si cu o zi înainte.

Cu glas tare.

Dar bunica nu-l ascultã de douã ori.

Ea se dã degrabã jos din pat si se iuteste la treabã.

Dintãi aprinde focurile în sobe, cu surceluse uscate si hârtii pregãtite de cu searã de Mãriuca.

Un strãin din odaia de alãturi ar crede cã Mãriuca, “o proastã de la tarã”, e lângã bunica.

Nepotul insa a invatat sa stie cã bunica si cand îi singurã parcã-ar fi cu cineva pe care-l ocãrãste.

Bunica e ca un ceasornic supãrat.

Dupã ce odãile s-au încãlzit, bunica spune :

-         Alecule, da’mata nu te mai scoli ?

-         Si daca mã scol, ce sa fac ?

-         Sã-ti iei lingurita cu miere, sa-ti bei paharul cu apã, sa te plimbi frumusel, - spune bunica cu lânã-n glas, muindu-si sunetul convingãtor la substantivele “miere” si “apã”.

Dar imediat blândeta dã în clocot :

-         Hai, Alecule, comandã ea.

Si bunicul se scoalã, ia lingurita cu miere de tei, bea un pahar cu apã nu prea rece, si se plimbã frumusel.

Parcã recitã pe de rost vorbele bunicii.

Acasã, la patru dimineata, nepotul dormea dus.

Doarme si la bunici.

Dar de la patru dimineata somnul nepotului începe sã zâmbeascã.

Îl vede pe bunicul.

O aude pe bunica, simte cum se aprind focurile rumenind noaptea cu câte-o gurã de zori din fiecare sobã, - si-ncet cu-ncetul somnul nepotului e parcã transparent.

E somn si nu e somn.

Stie cã doarme, dar nu doarme.

Motanul bunicului îsi isprãveste somnul pe canapeaua nepotului.

Apoi vine usurel ca o cãlugãritã mirosul de pâine prãjitã de bunica la gura sobei cu furculita cea lungã.

Motanul pleacã mieunând : e ceasul alb al laptelui din farfurioarã.

-         Scoalã-ti zic. Doar n-ai sa dormi pânã poimâni.

-         Bunã dimineata, bunicã. Sãrut mâna.

-         Cum poti sa vorbesti cu bunicã-ta nespãlat ? Hait.

Deasupra ligheanului e o cromolitografie cu cadrã de lemn negru.

Trei fetite cu obraji dolofani si rumeni, una cu ochi albastri, alta cu ochi castanii, si alta cu ochi negri, - suflã balonase de sãpun.

În fiecare dimineatã nepotul le trimite câte-un balonas de sãpun, în globul cãruia s-aprind curcubee de aur.

Si-n fiecare dimineatã cele trei fetite întineresc cu încã o dimineatã.

Asa începe ziua la bunici : cu noapte la ferestre, foc în sobe si lumini aprinse.

Seara, bunicii mãnâncã la sase.

Pe la sase fara cinci bunicul spune :

-         Elencu, stii ceva ? Hai sa ne luãm de-o grijã.

-         Hai, nu sta, se-ncruntã bunica la nepot ; i s-a fãcut foame lui bunicu-tãu.

Bunicul mãnâncã mai nimic : un ou fiert – bunicii stiu si numele gãinii, si ceasul când si locul unde -, câteva linguri de supã, si un mãr cretesc, sau lapte cu orez.

Nici la masã, bunica n-are astâmpãr.

Mereu se scoalã cu servetul în mânã.

Apoi cãtre nepot :

-         Unde mi-i servetul ?

Ca si cum nepotul i l-ar fi ascuns.

Dar el e “cavaler” si trebuie sã i-l aducã.

-         Sãzi, Elencule, si mãnâncã, - o roagã bunicul.

-         Ei, de asta-mi arde mie !

Totusi, bunica mananca mai bine decat bunicul.

La sapte incepe sa fie tarziu in casa bunicilor.

Bunicii joaca tabinet, in timp ce doua bucatele de zahar, stropite cu melisã, asteapta intr-o farfurioara.

Într-o zi, bunica a gresit si a pus trei bucãtele.

-         Na si tie, - s-a încruntat ea la nepot. Îti place ?

-         Dã... nu prea...

-         Iaca, mãi ! Nu-i fi vrând sa-ti placã ? Asta-i doftorie pentru digestia omului, mormolocule. Auzi ? Nu-i place. Parca-i de nasul lui ? Abe o lepãdat biberonul si se cucoseste !

La opt, bunicii se pregãtesc de culcare.

Cãpitanul corãbiei care pleacã pe aripele somnului e bunica.

Bunicul încearcã numai dacã usile sunt încuiate, si închide obloanele usilor si ferestrelor.

-         Nu ti-i rusine sa te uiti la bunicu-tãu cum face treaba si tu stai ?

Dar bunicul nu vrea. Numai el singur închide obloanele.

-         Lasã, Elencule...

Atâta spune.

Si bunica nu mai spune nimic : despre asta.

Dar ochii ei spun nepotului : “Lasã tu, lasã...”

Apoi se sting luminile si se aprinde luna cu trandafiri a noptilor din etac.

Motanul se culcã la picioarele bunicului.

Nepotul sãrutã mâna bunicilor.

Închide usa.

Deschide gura sobei.

Aprinde o tigarã, si-i fericit ca si cum tot ce-i fum si abur, si în el si în jurul lui, n-ar fi decât o carte de primãvarã scrisã de el cu vorbe de casmir, de rouã si de toporasi.

Extras din cartea “In casa bunicilor”, de Ionel Teodoreanu, Colectia  Biblioteca Pentru Toti Copiii,  Editura Ion Creanga – Bucuresti, 1979