Adeverirea mortii si Învierii Domnului, Teologia dogmatica, Dogmatica speciala, Prof. Todoran, Zagrean, Bucuresti, 1991

Adeverirea mortii si Învierii Domnului, Teologia dogmatica, Dogmatica speciala, Prof. Todoran, Zagrean, Bucuresti, 1991

Dintre toate minunile Mântuitorului, cea mai mare si mai uimitoare este propria Sa Înviere din morti, minune care in acelasi timp este si cea mai puternica dovada despre dumnezeirea Sa, si in acelasi timp si despre divinitatea crestinismului.

Insa, Învierea Mantuitorului este si piatra de temelie si garantia invierii mortilor, importanta ei pentru credinta crestina fiind subliniatã in mod deosebit de catre sfantul Apostol Pavel : “Iar daca Hristos n-a inviat, Zadarnica este atunci propovaduirea noastra, zadarnica si credinta voastra...Si daca nadajduim in Hristos numai in viata aceasta, atunci suntem mai de plans decat toti oamenii. Dar acum Hristos a Inviat din morti, facandu-Se incepatura celor adormiti. Caci deoarece moartea a venit printr-un om, printr-un om si invierea mortilor” ( I Corinteni 15, 14-21 ).

Pentru Apostoli, ca si pentru cei mai apropiati de cercul acestora ( ucenicii, femeile mironosite, discipolii ), invierea Domnului a fost mai presus de orice indoiala, de aceea, Apostolii de la inceput s-au prezentat drept “martori ai Invierii Domnului” ( Fapte (Acte) 1, 22 ), iar in predica lor despre Iisus Nazarineanul Cel rastignit n-au incetat niciodata sa afirme ca pe Acesta Dumnezeu L-a inviat din morti ( Fapte 2, 22-24 ; 3, 15 s.a. ).

Iar dacã Toma Geamãnul s-a indoit pentru un moment de Învierea Domnului – fiindca nu fusese de fata la prima aratare a Sa dupa Înviere, catre apostoli – aceasta s-a intamplat numai fiindca a voit sa se convinga despre aceasta minune prin propriile sale simturi si nu pe baza marturiei altora ( Ioan 20, 28 ).

Daca pana la Reformã, Invierea Domnului a fost contestata mai mult sporadic de catre unii eretici, in veacurile XVI si XVII, teologii protestanti din directia rationalist-criticã au contestat din ce in ce mai mult Invierea Domnului, si cu atat mai mult o contestã urmasii lor de astazi, socotind-o un mit care s-a creat din cauza nalucirilor unora dintre ucenicii Sai sau dintre femeile mironosite.

Astfel au aparut diferite interpretari eronate, care au incercat sa explice in mod rational asa-zisa Inviere a Domnului, care, dupa ei, in realitate n-a existat.

Dintre aceste interpretari, cele mai cunoscute sunt :

1. Ipoteza mortii aparente ;
2. Ipoteza inselaciunii ;
3. Ipoteza viziunii.

( 1 ) Ipoteza mortii aparente.

Una din interpretarile eronate ale Invierii Domnului, a fost data de cei care au sustinut ca, pe langa toate chinurile la care a fost supus, in realitate Iisus Hristos n-ar fi murit, ci ar fi cazut intr-o stare cataleptica, intr-un fel de lesin din care apoi S-a trezit.

La aceasta trezire au contribuit : impungerea ostasului roman cu sulita in coasta, coborarea de pe cruce, asezarea intr-un mormant rece, raceala giulgiurilor inmiresmate cu care i-a fost infasurat Trupul.

Revenindu-Si din lesin, a pravalit piatra de pe usa mormantului, a iesit din mormant si S-a aratat femeilor mironosite si apostolilor, si astfel s-ar fi creat mitul Invierii.

Dar, cu toate eforturile acestora de a prezenta Invierea Domnului drept o trezire dintr-un lesin, aceasta explicare nu poate fi acceptata din mai multe motive :

( I. ) In primul rand, moartea reala a Mantuitorului, o dovedeste grija capeteniilor iudeilor si a stapanirii romane, ca Acela care fusese rastignit intre cei doi talhari, sa fi murit cu adevarat.

De aceea, ostasii controland daca cei rastigniti au murit, talharilor care erau inca vii le-au zdrobit fluerile picioarelor spre a-si da sfarsitul, in timp ce lui Iisus care murise, nu I le-au zdrobit.

Totusi, spre a avea convingerea deplina ca a murit, unul dintre ostasi I-a impuns coasta cu sulita, din care a iesit Sange si Apa ( Ioan 19, 34 ), semn ca deja Trupul celui mort insi incetase functiile.

Astfel, este absolut sigur ca, atat capeteniile iudeilor, cat si reprezentantul stapanirii romane, Pilat, au avut convingerea ferma ca Iisus a murit cu adevarat pe cruce.

( II. ) In al doilea rand, Iosif si Nicodim au cerut lui Pilat trupul Lui Iisus, ca sa-L coboare de pe cruce, spre a-L ingropa, ceea ce au obtinut fara nicio greutate, caci Pilat era convins, pe baza marturiei soldatilor, ca Iisus murise cu adevarat.

Daca n-ar fi fost convins de aceasta, nu le-ar fi dat aceasta permisiune.

Dar chiar daca ne-am inchipui, prin imposibil, ca Iisus n-a fost mort cand a fost coborat de pe cruce, istovirea provocata de suferintele indurate si de pierderea Sangelui scurs din ranile cuielor, infasurarea Trupului uns cu miresme in giulgiuri, si lipirea acestora de Trup, lipsa de aer in mormant, toate acestea I-ar fi adus cu certitudine moartea, dupa asezarea Lui in mormant.

( III. ) In al treilea rand, fariseii si mai marii preotilor, stiind ca Iisus spusese ca dupa trei zile se va scula din morti, au fost destul de vigilenti sa aiba certitudinea ca Iisus a murit cu adevarat, spre a evita o ratacire si mai mare in popor.

Aceasta explicã de ce, dupa ce Iisus a fost asezat in mormant – cu toate ca ei erau convinsi ca murise cu adevarat – s-au dus la Pilat si i-au cerut sa puna paza la mormant, ca nu cumva, peste noapte, ucenicii Lui sa vina si sa-I fure Trupul lansand zvonul ca Iisus a inviat, “caci atunci va fi ratacirea de pe urma mai rea decat cea dintai” ( Matei 27, 64 ).

Pilat le-a satisfacut cererea, iar ei au pecetluit piatra, dupa ce au pus paza la mormant, asadar, au luat toate masurile ca mormantul sa fie cat mai bine pazit.

Luand cunostinta de Invierea lui Iisus chiar de la soldatii de paza, fariseii si carturarii si-au dat seama ca s-au implinit cuvintele lui Iisus : « Dupa trei zile Ma voi scula », dar acum trebuia cel putin sa inabuseasca adevarul Invierii, de aceea au mituit pe soldatii de paza si pe dregatori, lansand zvonul ca peste noapte, ucenicii au venit si au furat Trupul lui Iisus.

Ipoteza mortii aparente au combatut-o chiar unii dintre teologii protestanti.

Astfel, D.Fr.Strauss, in cartea “Viata lui Iisus”, spune : “Este imposibil ca un om care a iesit din mormant pe jumatate mort, care a trebuit sa se tarasca, slab, bolnav si lipsit de ingrijiri medicale, care avea nevoie de bandaje, de intarire si de ingrijire, este imposibil ca un astfel de om sa fi facut Apostolilor impresia ca El era biruitorul mortii, printul vietii, impresie care stã la temelia viitoarei lor predicari.

O asemenea sculare nu ar fi putut decat sa slabeasca impresia pe care El o facuse asupra lor in timpul vietii si al mortii ; cel mult ar fi putut sa le dea o senzatie de mila si compatimire, niciodata insa nu le-ar fi schimbat intristarea in entuziasm, sau sa le fi inaltat intristarea pana la adorare”.

( 2 ) Ipoteza inselaciunii.

Alti detractori au afirmat ca “Invierea” n-a fost decat un truc, o inselaciune la care au recurs Apostolii ; acestia au furat Trupul lui Iisus din mormant, in timp ce strajerii dormeau.

L-au ascuns, iar apoi au raspandit zvonul ca Hristos a inviat.

Aceasta ipoteza e cea mai slaba si mai puerila, de aceea e si mai usor de combatut.

Tocmai spre a inlatura orice posibilitate a furtului, conducatorii iudeilor au luat toate masurile necesare ca mormantul sa fie pazit cu strasnicie de catre soldatii ceruti de la Pilat, iar piatra mormantului sa fie pecetluita.

Soldatii de garda nu puteau sa adoarma, deoarece o astfel de nechibzuinta era pasibila de pedeapsa cu moartea.

Dar chiar daca – prin imposibil – ar fi adormit, n-ar fi adormit toti, iar zgomotul pravalirii pietrii [ pietrei ] de pe mormant i-ar fi trezit, astfel ca ucenicii care ar fi incercat sa fure Trupul Invatatorului lor, ar fi fost prinsi.

Pe de alta parte, starea psihologica in care se aflau Apostolii si cei apropiati lor, infricosati si de-a dreptul ingroziti de cele ce se petrecusera cu Invatatorul lor, inchisi in casa de frica iudeilor, facea imposibil actul furtului.

Cum puteau acesti oameni timorati, sa indrazneasca a veni noaptea la mormant, sa fure Trupul lui Iisus, cand stiau cu cata strasnicie era pazit mormantul de catre soldatii romani ?

In realitate, lucrurile s-au petrecut cu totul altfel.

Convinsi de minunea Invierii, insisi unii dintre soldatii de paza au alergat in cetate si au vestit mai marilor preotilor, minunea ce se facuse.

Surprinsi si aflandu-se in deruta, acestia, spre a innabusi vestea Invierii lui Isus – de care acum nici ei nu se mai indoiau – au mituit pe soldatii de paza, indemnandu-i sa spuna ca Trupul lui Iisus a fost furat din mormant pe cand ei dormeau, de asemenea i-au asigurat ca nu vor fi pedepsiti, deoarece ei vor imbuna si pe dregatorul roman, iar pe ei fara grija ii vor face, ceea ce s-a si intamplat.

Dar, sa admitem ca furtul Trupului era posibil.

Ce ar fi putut face Apostolii cu acest Trup, si la ce le-ar fi folosit ?

Avea rost furtul Trupului cand moartea Celui pe care-L iubeau le-a zdruncinat credinta in dumnezeirea Lui ?

Inaintea unui Trup mort, unde ar mai fi fost entuziasmul si convingerea in dumnezeirea Celui pe care de acum inainte aveau sa-L propovaduiasca drept biruitorul mortii ?

Nu e de neinteles ca imnologul crestin, spre a raspunde iudeilor care au inventat ipoteza furtului Trupului lui Iisus, se intreaba : « Cine a mai vazut sau cine a auzit pe mort sa-l fure vreodata ? »

( 3 ) Ipoteza viziunii.

Realitatea Invierii Domnului este infatisata in Sfintele Evanghelii ca si in alte carti ale Noului Testament, cu atata precizie si cu atatea amanunte, incat nimenea n-ar trebui sa se indoiasca de adevarul ei.

Aceasta si pentru faptul ca Mantuitorul a dovedit-o prin numeroasele Sale aratari dupa Inviere, prin convorbirile pe care le-a avut cu Apostolii, prin faptul ca a mancat impreuna cu ei si, in sfarsit, prin Inaltarea Sa la cer in prezenta lor.

Cu toate acestea, au fost unii care au negat realitatea aratarilor Mantuitorului dupa Inviere, considerandu-le simple viziuni subiective ori colective, datorita starilor psihopatice pe care le-au avut unii dintre Apostoli sau femeile din cercul lor.

Cei ce au avut astfel de viziuni – stari psihice care se datorau unor boli nervoase de care ar fi suferit Apostolii si femeile din jurul lor – le-au raspandit peste tot, in felul acesta “Invierea” transformandu-se dintr-o stare patologica, intr-un fapt istoric.

Dar faptele petrecute dupa Inviere dovedesc, fara putinta de indoiala, realitatea acesteia :

( a ) Mai intai, este cu totul fals si injust sa atribui Apostolilor si femeilor carora li s-a aratat Iisus dupa Inviere, boli de natura psihica sau nervoasa, despre care nu existã niciun indiciu in sfintele Evanghelii.

Atat Apostolii, cat si femeile, in tot timpul Patimilor, mortii, coborarii de pe cruce si ingroparii lui Iisus, s-au comportat absolut normal, ca dealtfel si inainte si dupa Inviere.

( b ) Ca Apostolii si ucenicii n-au avut boli psihice si nici macar dispozitia de a avea viziuni, o dovedeste faptul ca aratarile Domnului dupa Inviere s-au petrecut in locuri diferite, in fata unor persoane diferite, si la intervale de timp diferite.

Astfel, mai intai S-a aratat pe cale femeilor mironosite ( Matei 28, 9 ) ; Mariei Magdalena ( Ioan 20, 16-17 ) ; lui Luca si lui Cleopa pe calea spre Emaus ( Luca 24, 13-32 ) ; Apostolilor in lipsa lui Toma ( Luca 24, 36-42 ; Ioan 20, 19-23 ) ; dupa opt zile Apostolilor in prezenta lui Toma ( Ioan 20, 24-29 ) ; unora dintre Apostoli la lacul Tiberiadei ( Ioan 21, 10-14 ) ; apoi la peste cinci sute de frati ( I Corinteni 15, 6 ) ; lui Iacov ( I Corinteni 15, 7 ) si, in sfarsit, dupa cativa ani lui Saul ( I Corinteni 15, 8 ).

Toate aceste aratari, precum si imprejurarile diferite in care s-au petrecut, aratã cã n-a putut fi vorba de nicio viziune subiectiva a unora dintre persoanele carora S-a aratat, si nici de una colectiva ( prin sugestie in masa ), ci au fost aratari reale.

( c ) Soldatii romani care au pazit mormantul, trebuie considerati cei mai obiectivi si nepartinitori martori ai Invierii, deoarece ei au venit in cetate si au vestit mai marilor preotilor si capeteniilor iudeilor, Invierea Celui pe care-L pazisera la mormant.

( d ) Toti martorii aratarilor Domnului au fost atat de convinsi ca Acela pe care L-au vazut e cu adevarat Hristos Cel Inviat, incat au considerat o datorie sa marturiseasca adevarul Invierii in orice imprejurari, indiferent de consecintele pe care urmau sa le suporte.

( e ) Purtarea mai marilor preotilor si capeteniilor iudeilor, dovedeste ca ei n-au negat realitatea Invierii Celui rastignit, dar au incercat sa ascunda adevarul, prin tot felul de mijloace.

Chiar cand, dupa Pogorarea Duhului Sfant, Apostolii au propovaduit pe Iisus Nazarineanul Cel Inviat, iudeii n-au negat realitatea Invierii.

Dar i-au oprit sa vorbeasca in numele lui Iisus ( Fapte (Acte) 5, 40 ).

( f ) Apostolii au fost pe deplin convinsi ca Cel ce li S-a aratat a fost Iisus Hristos Cel Inviat, si nu o naluca, ci o fiinta corporala, care era in Trup.

Spre a le risipi orice indoiala, la cererea Lui, Apostolii i-au pipait Mainile si Picioarele, putandu-se convinge ca nu e duh de nalucire, de asemenea le-a cerut de mancare, si ei i-au dat peste si un fagure de miere ( Luca 24, 39-42 ).

La fel Toma, dupa ce i-a pipait ranele cuielor si Coasta, a exclamat : “Domnul meu si Dumnezeul meu” ( Ioan 21, 27-28 ).

De asemenea, la lacul Tiberiadei a mancat cu ucenicii paine si peste ( Ioan 21, 13 ).

Un fapt de netagaduit este cã Invierea Domnului a avut o influentã extraordinara asupra Apostolilor.

Inainte de Inviere –incepand cu prinderea si judecata lui Iisus, si terminand cu moartea si ingroparea Sa – Apostolii erau cuprinsi de frica, ascunzandu-se de teama de a nu fi si ei prinsi.

Nici Petru n-a dat dovada de curaj, lepadandu-se de trei ori de Hristos in curtea arhiereului.

In timpul rastignirii, dintre Apostoli numai Ioan e prezent, iar pogorarea de pe cruce o fac doi din cercul mai apropiat lui Iisus, Iosif si Nicodim.

Inchisi in casa, nici la mormant nu indraznesc sa mearga.

Mai curajoase si mai atasate suferintelor Domnului, se dovedesc a fi femeile mironosite, care in ziua cea dintai a saptamanii (Duminica), dis-de-dimineata, merg la mormant, spre a face cele dupa datina cu Trupul celui mort.

Apropiindu-se de mormant, afla vestea Invierii Domnului de la Inger, care le trimite sa-i instiinteze pe Apostoli.

Pe cale, li se arata Iisus Cel Inviat, Care le trimite sa vesteasca Apostolilor Invierea Sa.

Dar Apostolii primesc vestea cu neincredere.

Chiar si Petru si Ioan alearga la mormant, mai mult din curiozitate, decat din convingere, si numai dupa ce vad giulgiurile in mormant, singure zacand, incep sa creada ca Iisus a Inviat.

Cum se explicã atunci, transformarea bruscã a Apostolilor, din oameni cuprinsi de frica, neincredere, indoiala si nehotarare, la sentimentele de bucurie si certitudine a Invierii ?

Aceasta transformare s-a produs aproape instantaneu, indata ce Domnul li S-a aratat in locuri si imprejurari diferite, si s-au convins prin propriile lor simturi ca n-au inaintea lor o naluca, ci pe Hristos Cel Inviat.

Efectul Invierii a fost coplesitor : din fricosi, timizi, neincrezatori, indoielnici si nehotarati, ei devin plini de curaj, indraznesti, increzatori, hotarati si pe deplin convinsi de realitatea Invierii.

Increderea, curajul si entuziasmul de a-L propovadui, le dobandesc indeosebi dupa Pogorarea Duhului Sfant, precum le spusese Domnul inainte de Inaltarea Sa la cer : “...veti lua puterea cand Duhul Sfant va veni peste voi si Imi veti fi Mie martori in Ierusalim si in toata Iudeea si Samaria si pana la marginea pamantului” ( Fapte (Acte) 1, 8 ), cand incep sa-L vesteasca pe Domnul cu mult curaj si indrazneala.

Iar cand sunt prinsi, raspund neinfricat la intrebarile sinedristilor, refuzand sa se supuna poruncii acestora, de a nu-l mai propovadui pe Iisus Nazarineanul, si infruntandu-i cu raspunsuri la care acestia n-au ce le replica : “Socotiti voi insiva daca e drept sa ascultam mai mult de oameni decat de Dumnezeu” ( Fapte 4, 19 ).

Si indiferent de persecutiile la care sunt supusi din partea iudeilor, Apostolii vestesc pe Domnul cu mult curaj in Ierusalim, in Iudeea, in Galilea, in Samaria, iar apoi peste hotarele Palestinei, la oameni si in locuri necunoscute si oricate suferinte indura, nimic nu-i abate de la misiunea incredintata de Domnul : “Mergand invatati toate neamurile, botezandu-le in numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh...” ( Matei 28, 19 ).

Cine a operat aceasta transformare a unor oameni simpli, care au devenit invatatori lumii ?

Puterea Duhului Sfant revarsata peste ei in Ziua Cincizecimii, dar si convingerea lor neclintita in dumnezeirea lui Iisus Hristos Cel Inviat, cu Care, dupa Inviere, au stat impreuna patruzeci de zile si de la Care au primit ultimele indemnuri, sfaturi si porunci in legatura cu predicarea Evangheliei la toate neamurile.

{{{{{

( Extras din Teologia Dogmaticã, Manual pentru seminariile teologice, Pr.prof.dr. Isidor Todoran, Arhid.prof.dr. Ioan Zãgrean, PAGINILE 251-257, tiparita cu binecuvantarea Prea Fericitului Parinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Romane, Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, Bucuresti, 1991 )