Checul de vanilie de la vecina mea. Vanila Field de la Coty.

Checul de vanilie de la vecina mea. Vanila Field de la Coty.

Pe la mijlocul lunii ianuarie 2014, cam pe 15 ianuarie 2014, seara tarziu, dupa ce am inchis computerul, m-am dus la bucatarie si spre surpriza mea, am gasit in dulapul cel vechi, din lemn de culoare verde, care imi place insa pentru ca este de pe vremea bunicului meu ( a fost o parte din mica zestre a mamei cand s-a casatorit ea, de altfel ea nu accepta aproape nimic de la tatal ei bunicul meu...dar aceasta este o alta poveste... si mai lunga... ), un chec lung, subtire, invelit in celofan transparent, deasupra presarat cu zahar pudra fin si pe care scria “Confiserie, Firenze”, si inca mai scria “Chec cu Vanilie”, sau cu aroma de vanilie.

Mi-a venit in memorie brusc, parfumul “Vanila Field” de la Coty, care pentru o scurta perioada de timp aparuse si s-a gasit in comert in primavara-vara anului 1997.

Eram grefiera pe atunci, parfumul costa destul de scump, dar mirosea superb, dulce, a vanilie, insa placut de dulce.

Cum, necum, mi-am cumparat atunci o sticluta mica de parfum Vanila Field de la Coty, vreo 15 sau 30 ml, care intr-adevar miroseau cum probabil miroase intr-un colt de Rai.

Cand eram mica, mama mea care nu a suportat cosmeticele din cauza unei diskinezii biliare care ii provoca greturi puternice, totusi, in anii petrecuti de noi in Algeria, de parintii mei si cu mine, mama si-a cumparat un parfum, o apa de toaleta mai mare, de la acelasi Coty.

Mirosea diferit, insa eu am tinut minte ca era vorba de Coty, acela care fabricase parfumul.

Nu stiu de ce, insa Vanila Field a disparut de pe piata, la fel de rapid cum si aparuse, in timp ce multe alte parfumuri raman mai multi ani pe piata si oricum daca nu sunt importate in Romania, ele raman in Franta sau SUA, sau tara lor de fabricatie si alte tari ale Lumii Libere.

In mod paradoxal insa, dupa gustul vaniliei nu pot spune ca ma “omor” cu pofta, dimpotriva, aproape ca nu prea imi place.

Cand eram mica, mamei ii placea mult inghetata de vanilie, ii mai placea pentru cei care isi amintesc ca exista in comert, o inghetata care se numea “Casata”, chiar asa : Casata.

Casata era invelita ca si parfe-ul in poleiala argintie, se gasea la Cofetaria “Indiana” din cartierul nostru Drumul Taberei, din sectorul 6, o cofetarie care de putin timp a fost desfiintata, si era compusa din bucati de inghetata multicolore, de fistic, verde, galbena, de vanilie, roz ( eventual ), de fructe, si nu mai stiu daca si maro, de ciocolata sau cacao.

In schimb, eu preferam pe atunci parfe-ul (de la parfait, perfect) de cacao si ciocolata, pe care il adoram si nu ma saturam sa ii simt gustul.

Daca mama prefera, in esenta, inghetata de fistic si de vanilie, eu preferam ciocolata sau cacaoa.

Revenind la checul din zilele noastre, de vanilie, am intrebat-o pe mama, cam nedumerita, daca a cumparat chec ?

Stiam ca mama prepara in casa checuri, si niciodata nici dupa chec nu m-am dat in vant, cum vine vorba, cum este expresia.

Insa, cuptorul mamei s-a stricat, piesa defecta nu se gaseste in comert si mama nu mai coace nici cozonac si nici chec.

Mama mi-a raspuns, si aici am fost surprinsa, ca acest chec cu vanilie l-a adus o vecina de la etajul 8.

Nu mi-a venit sa cred !

Si, de ce nu mi-a venit sa cred ?

Pentru ca nu am fost niciodata in relatii asa de apropiate cu vecina de la etajul 8 incat sa facem schimb, sa ne oferim reciproc, o felie de cozonac, un chec, ceva bun de mancare, asa cum in trecut, vecinii mai obisnuiau sa procedeze.

Prin urmare, netam-nesam sau hodoronc-tronc, iata si Checul cu Vanilie de la o vecina care a fost o alta uimire sau un alt produs al unei societati teribile si care nu inceteaza sa uimeasca...

Dar, ce se intampla si de ce spun asa ?

Ei bine, pentru ca, este vorba de o vecina care ma cunoaste de cand eram mica.

Prin anul 1972 blocul in care locuim si astazi s-a dat in folosinta efectiv si primele familii, primii vecini au inceput sa se mute.

Era pe atunci un bloc nou-nout si foarte frumos.

Asa fiind, de la inceput in bloc au fost, am fost cateva familii care au ramas in timp, aceleasi, ani si ani de zile, pana cand unii au inceput sa moara de batranete, altii s-au mutat, desi tarziu...

Ne cunosteam.

Cand, in septembrie 1976 cu parintii am revenit in Romania, din Algeria, mama mea a dorit ca eu, care fusesem in primii ani de scoala la o scoala franceza, sa pot studia in continuare limba franceza.

Si asa stand lucrurile, a aflat ea ca, numai cu cateva statii de RATB mai sus de noi, in zona Drumul Sarii, exista un liceu unde s-ar fi facut mai multe ore de predare de franceza, ca in alte scoli.

Pentru ca, desi i se spunea si era liceu, era o institutie de invatamant cu clasele I-XII, deci cuprindea si scoala generala de opt clase.

De-a lungul timpului acest liceu care azi se numeste Ion Barbu, si-a schimbat nu de putine ori, profilul si denumirea.

La un moment dat a fost liceu de chimie-biologie.

Avea insa reputatia ca este un liceu serios.

Mama s-a dus prin urmare la acel liceu din Drumul Sarii si a intrebat cum ma poate inscrie acolo, si acolo, la Secretariat lucrat chiar vecina noastra din blocul nostru, de la etajul 8 !

Vecina, sau poate o alta persoana din secretariat, eu stiam ca vecina insasi, i-a spus mamei sa nu ma inscrie la acel liceu, motivat de faptul ca nu se tin mai multe ore de franceza ca in orice alta scoala generala.

Pentru ca in Romania eu am continuat scoala primara inceputa in Algeria, scoala franceza, si am reluat clasa a III-a.

Asa m-au inscris, dupa ce mama si tata si cu mine, au fost la Ministerul Invatamantului, Educatiei unde au expus cazul meu si functionarii inalti au decis sa fiu inscrisa in clasa a III-a, motivand ca invatamantul francez este diferit de invatamantul romanesc, ca am invatat franceza si eram obisnuita in plus cu un alt stil de viata in scoala, intrucat eram la o scoala cu invatamant religios, o scoala tinuta de maici catolice franceze.

Prin urmare, mama a trebuit sa ma inscrie nu la liceul de la Drumul Sarii, cum vroia ea, si i-a parut rau, ci la scoala generala nr. 169 care se afla cu cateva zeci de metri mai sus de blocul nostru.

Cand eram copii, si pentru ca, tocmai scriam pe blog, in anul 1968, Nicolae Ceausescu a emis un Decret prin care interzicea avorturile, - eram numerosi copiii din blocurile vecine.

Ne jucam impreuna, atmosfera era placuta pentru un copil.

Intr-adevar insa, viata din Romania acelor ani, incepand cu 1976 era de o saracie cutremuratoare, era complet diferita de bogatia vietii din Algeria, de varietatea acesteia.

In Algeria se traia simplu, nu ma refer la avere, la bani multi cand spun bogatie.

Dar in Algeria erau inca prezenti francezii cu a lor civilizatie si cultura, inca, in buna masura !

In librarii, in puncte de presa si carte, erau ziarele si cartile din Paris, din Franta, care erau actuale, si sosite direct din Franta, le gaseai in orasul “nostru” Constantine din Algeria, in fiecare zi.

Apoi, intrucat scoala la care am fost in primii ani, era o scoala pur catolica, era sincer vorbind mai frumoasa si din punct de vedere estetic.

Nu mi-a displacut scoala generala 169, era pe atunci, extrem de curata, neteda ca in palma de curatenie, dar parea lipsita si saraca, cazona, prin comparatie cu scoala catolica.

Este destul de interesant de observat si de notat.

De ce ?

Pentru ca, in fond, o scoala catolica, mai ales astazi, poate fi considerata o scoala destul de “saraca”, asa cum vedeam eu scoala grala 169 in trecut.

Dar nu este asa.

Religia, credinta sunt foarte frumoase si o scoala plina de credinta este frumoasa in fiecare coltisor al ei.

Salile de clasa erau luminoase, curate, placute, nu “cazone”, ci vesele.

Pe urma, clasa noastra era la etajul 1 al scolii catolice, o cladire mare care era amplasata pe vreo 2 strazi, si galeria era plina cu ghivece de flori de toate culorile.

Mama mea isi aminteste cum o data unei colege i se facuse rau, mancase ceva, nu stiu ce, si maicile s-au dus imediat si au cules frunze de menta si i-au pregatit un ceai de menta, care, se stie, taie greata sau senzatia de a voma.

In scoala noastra, elevele ramaneau in regim de semi-internat, nu stiu sigur daca mai erau in regim internat asa cum foarte multi ani functionase scoala de la infiintarea ei.

Insa cladirea scolii, care era un fel de bastion, de fortareata, avea nu doar sali de clasa, avea si sali de mese, biblioteca, sali cu paturi de dormit, apoi exista in incinta scolii, corpul de cladire care adapostea Capela scolii, si era o capela destul de mare, cat o biserica, mai mare ca o biserica mica de la noi, mai exista si corpul de cladire unde locuiau maicile, invatatoarele noastre sau surorile catolice.

In fine, existau birourile scolii, directiei, pentru ca acolo trebuiau depuse, arhivate, actele noastre, dosarele de inscriere, etc.

Si, desigur, salile cu material pedagogic.

Probabil, nu imi mai amintesc chiar totul, pesemne, mai mult ca sigur, ca se aflau si bucataria in cladire si alte sali cu alte destinatii.

Apoi erau multe sali de clasa unde invatau cele mai multe eleve, care erau algeriene.

Stiu ca mamei insa i-a parut rau ca in Romania nu pot continua sa invat limba franceza, in ore mai multe, decat cele 2 ore pe saptamana cate erau in Orarul clasei a III-a si aceasta, pana la final, pana la terminarea clasei a opta.

Cu 2 ore pe saptamana de franceza sau oricare alta limba straina nu inveti mai nimica.

O limba straina trebuie invatata intre si cu nativii respectivi, si cu ajutorul cartilor, manualelor, si revistelor franceze, sau engleze, sau germane, in functie de limba pe care o inveti.

Nu se invata ca in comunism, cel mai adesea cu profesori – care nu pot avea si nu au nicio vina ! – care nu iesisera din Romania Comunista, care vorbeau fara accent.

Incercati sa vorbiti o limba straina fara accentul specific acelei limbi.

Veti constata ca in acest caz vorbiti o alta limba, una creata de dvs. !

Iar, mai tarziu, prin clasa a V-a sau a VI-a cand am inceput si limba germana in scoala grala 169, da, am avut noroc ca profesoara Ursula Caliman era de origine germana, pur germana.

Ea insa a plecat rapid, a emigrat in RFG cu sotul ei, cu cei 2 baieti ( copii ) ai lor si nici nu am terminat cele 8 clase de scoala cu Ursula Caliman.

Insa manualul continea expresii si vocabular specifice oranduirii comuniste : cuvinte de genul CAP, adica cooperativa agricola de productie, “tovarasul profesorul” si alte cuvinte, pe care, daca le invatai si plecai in Occident, constatai ca nu ai unde le folosi !

Manualele romanesti de limba franceza au fost manuale mai bune, dar manualele de limba germana, descurajau orice placere si gust pentru studiul limbilor straine.

Adevarul este – eu una o spun sincer, asta este acuma ! – ca nu m-am gandit ca viata poate fi asa de urata, oribila si scarboasa, absurda, si tocmai aceea pe care mi-a fost dat sa o traiesc.

Pe cat de simpla, de plina de multumire, si de veselie in suflet era in Algeria, pe atat de “imputita” a fost in Romania.

Adevarul doare, dar mai trebuie si spus.

Si e periculos sa accepti o viata contrafacuta, cum a fost comunismul, pentru ca intr-adevar “spala creierul”, perverteste instinctele si schimba personalitatea omului in rau, nu in bine.

Omul e facut sa se adapteze, si in timp el inceteaza sa mai aiba reactii de aparare, de opozitie la opresiune si vrand, nevrand bate palma cu calaul, cu calaii, cu tartorii, si nu de putine ori, cine stie, poate ajunge sa si iubeasca asemenea specimene.

Este foarte periculos sa accepti opresiunea, orice oprimã omul si drepturile sale, orice regim, ideologie, veche sau actuala, orice “obiceiuri” politice, - pentru ca iti omoara viata si traiesti impacat cu ideea ca “asta e viata !”

Dumnezeu i-a lasat omului Vointa nestirbita, si puterea aceasta, care este o putere, mare de a spune : Da sau Nu.

Daca nu accepti opresiunea, daca nu dai putere altui “om” asupra ta, el nu va castiga teren si nu va putea nimic impotriva ta.

Nu va putea nimeni sa te oprime.

Nu va putea nimeni sa iti calce in picioare demnitatea, libertatea, sa schimbe semnificatia valorilor vietii, incepand cu viata insasi, valoarea suprema.

Anii au trecut, eu am inceput sa merg la scoala 169 din sectorul 6, dupa clase ne jucam afara, multi copii din vecini, din bloc, din blocurile vecine.

Uneori, o mai vedeam pe vecina de la etajul 8 sosind acasa cu sotul ei impreuna, dupa orele de serviciu.

Amandoi erau oameni sobri, nu vorbeau, noi copiii cunoasteam vecinii si ii salutam, ei raspundeau destul de sc, sobru si treceau mai departe.

Stiam ca si ei au un copil, pe Dragos, care insa nu se juca cu noi.

Dragos nici nu a crescut pe aici, in bloc cu noi, ci la bunici sau nu stiu unde exact.

Stiu ca Dragos m-a nedumerit, il stiam din vedere, era un tanar frumos, mai mic ca mine de varsta, mai venea pe la parintii lui si cobora scarile de la etajul 8 si nu folosea ascensorul.

Dragos m-a nedumerit intr-o zi cand ma intorceam acasa de la judecatorie, eram grefiera, deci trecusera multi, multi ani, si el cobora, eu urcam scarile, aveam plase cu dosarele instantei, da, vreo doua plase, sacose, si alte grefiere si eu, luam acasa – eram absolut nevoite !!! – dosare, uneori, desi comporta un risc mare si le lucram acasa, tot timpul dupa ziua de munca si in week-end-uri.

Dragos cobora rapid, navalnic scarile, si a trecut pe langa mine si a exclamat : “Ah ! E curvã !”

Desigur ca am ramas socata, pe drept cuvant.

Nu se justifica cu nimic ceea ce spusese el, si recunosc ca si azi mi se pare anormala conduita lui, necugetata, a unui om care nu judeca, nu rationeaza.

Apoi au trecut alti cativa ani buni.

Totul s-a schimbat cand, in anul 1998 l-am cunoscut pe Roland Christian Claude Pasteur.

In decembrie, de Craciun, ne-am logodit, ma rog, asa au stat lucrurile, chiar asa a fost, Roland si cu mine.

Apoi in ianuarie 1999, exact pe la jumatatea lunii, eu am plecat la Fraisans, in 30, Rue de Rans, adresa casutei din lemn a lui Roland, unde am ramas o luna de zile, apoi m-am intors in Romania la Bucuresti, acasa.

Atata am avut viza, o viza Schengen.

Fraisans e o localitate cocheta, curata, linistita, o comuna urbana din Muntii Jura, din regiunea Franche-Comté, aflata in Estul Frantei, la o distanta de orasul mai mare, cunoscut, Besançon si langa o localitate mica numita Saint-Vit.

In cursul anului 1999 mi-am dat demisia din judecatorie.

In vara 1999, din nou, am petrecut o luna la Fraisans, de la jumatatea lunii iunie, pana la jumatatea lunii iulie.

Apoi iarasi m-am intors in Romania.

Trebuie in acest punct, ajungand cu povestirea sa spun ca da, dincolo de logodna aceea cu Roland Pasteur, o poveste terminata, dar, dincolo de acest aspect concret, am ramas cu supararea pe faptul ca intre oameni exista bariere, exista frontiere, exista nevoia de viza, nu exista deloc libertate.

In fond nu ne bucuram de libertate deloc.

Pe urma, viata e cam stupida, oamenii de mira dintr-o tara in alta de obiceiuri sau mentalitati diferite, carora le acorda uneori o importanta disproportionata, exagerata de-a dreptul.

Privind din acest “unghi” inteligenta umana pare foarte scazuta, sau omul in sine, pare cam tâmp de felul sãu.

Daca ne gandim bine suntem efectiv prizonierii unei tari, unui loc, depindem de locul de munca pe care il avem si mentinem cu greu adesea, suntem limitati in miscarile noastre, pentru ca, a pleca in alt loc, inseamna mai ales si imperativ nevoia de bani, rapid, imediat, concret, pentru ca, din ce sa traiesti ?

Astfel, de exemplu Roland mi-a spus ca multi francezi si-ar dori o casatorie cu o romanca de pilda, insa nu dispun de atatia bani necesari.

Parerea mea sincera si vazand concret, - Roland dorea, la inceput asta a spus, sa nu lucrez, sa stau acasa ! – o sotie, acuma sincer, nu e chiar asa greu sa imparti cu sotia ta.

Viata in sine nu e chiar asa pretentioasa.

Nu ma refer la femeile care cine stie ce isi doresc, avere, lux, etc.

Ma refer la orice femeie isi doreste un sot si sa isi intemeieze o familie, sa aiba un copil, sau copii.

Si o familie, un sot, nu se fac cu fite si capricii.

Dar, desigur si barbatii au azi fite si capricii, ba chiar in Occident multi sunt cam efeminati si au tendinta de a fi ei, cei intretinuti.

Totusi si ei muncesc, pentru ca cel mai sigur este sa muncesti pentru a-ti castiga existenta.

Este un aspect cam trist.

Cu toate acestea, Roland imi explicase ca, multi francezi ar dori o casatorie, ar vrea sa nu mai fie singuri, dar Statul le cere multi bani pentru a demonstra ca isi pot permite sa intretina, fie si numai o luna de zile – durate unei vize in 1999 – o femeie, pentru ca, o chemi din alta tara, ea abia sosita nu are acolo nimic in Franta, deci oricum trebuie sa o intretii.

Roland mi-a spus ca a trebuit sa indice nivelul veniturilor sale, lucru care nu ii place unui om de afaceri, oricat ar fi omul de “transparent” tot nu ii place sa isi indice exact veniturile realizate din afacerile sale, mai ales ca lumea oamenilor de afaceri este cam rapace, sa demonstreze, sa completeze formulare, sa arate ca isi permite financiar sa ma tina.

Si totusi !

O luna de zile si atatea formalitati !

Dupa ce logodna aceasta s-a destramat, nici nu putea tine, eram prea diferiti unul de altul, am vazut ca oamenii se joaca cu viata lor si eu nu m-am jucat cu viata mea niciodata, oamenii privesc superficial viata, ceea ce eu nu am facut niciodata.

Pur si simplu nu imi pot vedea viata, nu pot sa o privesc superficial.

Dupa ruptura aceasta, si cum imi dadusem demisia, acum, vreau sa fiu corecta, lucram in conditii urate, inumane, necinstite pentru noi angajatii, la judecatorie.

Nu mi-am mai dorit sa lucrez acolo.

Totusi, Roland nu a fost prea ok cu mine, daca asa a primit el educatie din familie lui ce poti face ?

Nu m-am asteptat insa, ca ceva, nu stiu ce, nu am aflat nici azi, se intampla si la revenirea mea in Romania, mi se trantesc in fata toate usile !

Nu ma gandisem ca se poate intoarce impotriva mea, faptul ca plec in Franta 2 luni de zile, sau ca ma logodesc cu un cetatean francez.

De la inceput, Roland a spus – dar e greu de realizat concret, trebuie sa o recunosc – ca el ar vrea sa faca niste afaceri in Romania si ca vom trai si aici in tara si in Franta, vom fi cand aici, cand acolo, dar stabiliti totusi, acolo in Franta.

Presedintele Frantei facuse o sedinta, o reuniune cu oamenii de afaceri si i-a indemnat sa plece in Europa de Est, sa gaseasca oportunitati pentru afaceri si locuri de munca.

Asa a venit Roland in Romania.

E ok azi, povestea cu Roland s-a incheiat, dar ideea este ca am simtit ca sunt privita, tratata cu barbarie in Romania cand m-am intors.

Daca povestea in sine s-a terminat, asta nu inseamna ca, intr-o lume sanatoasa la cap si cu bun simt, trebuia sa trec prin asa ceva !

Printr-o experienta asa de nefericita si care mi-a lasat un gust amar si am privit incapacitatea omului de a iubi, de a nutri afectiune, tandrete.

Roland avea un simt al datoriei, - pana la un punct, cand pur si simplu te abandona fara explicatii, nu mi se pare in regula, deci eu cred ca ceva lipseste mentalului, psihicului omului pentru a se comporta asa !, bun, dar trec si peste asta, oricum nu am dorinta sa incerc o intoarcere in trecut...

Dar nici nu vreau sa trec asa usor peste ce a fost.

Roland deci avea un simt al datoriei, dar era incapabil de iubire, de dragoste, de afectiune, de fidelitate .... de fidelitate nici nu mai vorbesc.

In viata mea – si nu mai vreau sa « descopar » asa ceva – nu am crezut ca o fiinta umana, un om, poate fi asa de lipsit de orice, orice sentiment, traire afectiva, de iubire !

Era un sloi de gheata, o mancare fara sare si piper, fara gust.

In schimb, ii placea sa manance bine si sa stea mult la masa.

Am mai citit in carti, articole, reviste, experientele de viata ale altora, despre ceea ce numim “singuratatea in doi”, dar niciodata nu mi-am imaginat ca poate fi asa de rau, de cumplit, sa fii alaturi de un...barbat.

M-am gandit ca poate asa sunt casatoriile, poate asa traiesc femeile casatorite, cine stie, ma intreb eu, dintotdeauna ?!

Poate ca nu stim adevarul despre casatorie si relatia intre doi oameni care se iubesc.

Eu am fost consternata, socata la maxim.

Ca si cum ai sta in casa cu un om – complet strain si necunoscut, - si mai rau decat atata, caci poate un strain si un om complet necunoscut inca mai are dorinta sa stea de vorba, sa te cunoasca, dar in cazul lui Roland, nimic !

Ma gandesc ca omul, oamenii au primit poate o educatie complet gresita despre ce inseamna sa iubesti, sa fii cu altul, cu alta persoana adica.

De altfel, si asa este, descoperim “pe pielea noastra” adica din experienta noastra, si nu e bine asa, trebuia sa fiu atenta, caci Roland niciodata nu folosesea cuvintele “ iubire”, “dragoste”, “tandrete”, “afectiune”, ci numai “logodna” si “casatorie”.

Sunt convinsa ca in parte, vina este a unei educatii gresite, dar cred ca avea propriile lui incapacitati, rigiditati.

Daca esti un om rece, ce nevoie ai tu sa cauti femeie sa te insori ?

“Singuratate in doi”- citisem eu in carti, dar aceasta aparea odata cu trecerea anilor mai mult, intr-o casatorie, si nici asa, nu sunt de acord ca intr-o relatie intre doi oameni care se iubesc, trebuie sa se instaleze aceasta singuratate in doi.

Insa, asa de la bun inceput, Roland a aratat o detasare, o distanta, o raceala, incredibile, nu m-as fi asteptat la asa ceva.

In acelasi timp el isi conserva “dreptul” de a fi liber, de a dispune de viata lui, de a reveni la prima lui sotie, de care era despartit legal, divortat, de a cunoaste alte femei, dupa cum mi-a si spus la un moment dat, incat eu am crezut ca nu aud bine ?!

Totusi, daca la inceput a incercat sa pastreze aparentele de “fidelitate”, curand a renuntat la asta si in cele din urma mi-a spus ca, daca raman cu el – insa nu prea parea sa vrea nici asa ceva ! ii era indiferent ! – imi va cumpara masini, chiar daca el mai continua o relatie cu prima lui sotie, chiar daca cine stie pe unde te mai asteptai sa il afli, gasesti, pe la vreo clienta, caci avea o firma imobiliara.

Faptul ca doi oameni sunt casatoriti, sau sunt impreuna, nu are nici cea mai mica importanta in Franta.

Poate doar daca un om nu vrea el, din vointa lui, sa aiba o relatie cu alta persoana, atunci va invoca faptul ca are o relatie sau ca e insurat.

Pe de alta parte, chiar este un spectacol trist sa vezi un om incapabil sa iubeasca.

Daca macar s-ar putea schimba ceva in bine in aceste relatii interumane, insa, eu stiu ?

Ma cam indoiesc.

Desi mama lui Roland mi-a spus ca ei sunt catolici, la Roland nu exista nici o urma de credinta, nici o cruce, o icoana, o statuie, nimic, absolut nimic.

Ei bine, cand se pune problema de casatorie, se pune si problema de a deveni parinti.

De a avea copii.

Or, atunci am simtit pe “pielea mea”, ce inseamna sa vrei sa fii parinte si sa ai un asemenea “sot” sau “barbat”.

Pur si simplu nu aveam cum sa accept, sa fiu de acord cu asemenea mod de viata.

Daca copilul meu avea sa se nasca, tatal lui il nenorocea din fasa !

Ii pervertea mintile, ii dadea o educatie gresita si nici nu as fi putut poate, ramanand acolo, sa privez copilul de tata.

Asa incat am spus ca plec in Romania si ca sunt fericita ca voi avea un copil.

Spre stupoarea mea, Roland a iesit din tembela lui indiferenta si pentru prima data, pentru prima data, s-a enervat.

A inceput sa imi spuna ca nu pot creste copilul singura, desigur cu parintii mei si in societatea romaneasca care te pune la cheremul celor rai, care te umileste, e cam greu !

Nu pot spune ca ar fi fost prea usor.

Dar eu imi vroiam copilul, eram chiar foarte multumita.

Iar Roland ca sa fiu sincera, vazand ca e un barbat tembel si imbecil, chiar ma si incomoda, ma deranja, nu il mai vroiam, daca el privea viata, persoana mea, iubirea, ca pe ceva nesemnificativ, ei bine eram dispusa sa il consider la fel : un obiect, un biet nenorocit nesemnificativ.

Adevarul este ca nu imi place sa isi bata cineva joc de mine.

Insa Roland s-a infuriat pe mine, auzind ca eu chiar vreau sa plec in Romania definitiv.

Incepuse sa ma scarbeasca si cu vizele acelea cretine de 30 de zile.

Franta a primit si a acordat cetatenia atator oameni, chiar multor oameni care poate s-au dovedit infractori, si mie mi se cerea viza de 30 de zile, da, stiu ca asa erau regulile.

Dar regulile pot scarbi in cele din urma.

Franta a primit multi oameni, si pentru ca francezii se considera superiori, putem spune ca a primit multi oameni, care erau modesti in comparatie cu francezii, partial e adevarat, adica fara carte, mai slab pregatiti, etc.

Nu ma vedeam in categoria celor nemerituosi, mai ales ca sunt o persoana buna si cum trebuie.

De asemenea, nu imi plac oamenii care nu vad esenta, importanta vietii : iata, doi oameni, provenind din tari diferite, vor sa devina o familie, sau sa traiasca impreuna.

La un moment dat, unul din ei incepe sa se impopotoneze cu viata superioara din tara lui.

Asta inseamna ca pentru el nu e important deloc sa fie cu cealalta persoana, ci importante sunt mediul social si stilul de viata din tara sa.

Oamenii nu vad esenta : daca vrei sa fii cu cineva, sa te casatoresti, ba inca sa devii parinte, cum poti pune un alt interes inaintea acestuia personal ?

De altfel, societatea actuala tinde sa puna pe primul loc – o spun manualele de Drept – interesul personal, si nu interesul general.

Societatea, desi timid, si mai ales la nivelul cartilor de Drept, totusi a inteles importanta vietii umane, si nu mai pune accentul pe interesul general, colectiv, ci pe al fiecarui om in parte.

In fapt, concret, societatile noastre politice si politizate nu prea transpun in practica ceea ce ne invata in facultate, manualele de Drept.

Ba chiar si Tratatele de Drepturile Omului.

Acuma, nu ma pot impiedica sa nu zambesc, cu amar, dar sa zambesc putin totusi :

Imi amintesc de un domn, un angajat al fundatiei la care am lucrat in Romania, pentru catva timp, prin 2002- pana la inceputul 2003.

Acestui domn ii povestisem in mare ca am fost logodita cu un francez.

Domnul era mai mare ca mine si avea sotie si copii.

El m-a ascultat, intr-un moment de pauza pentru el, caci era foarte muncit si solicitat si isi mai tragea putin sufletul.

La un moment dat, i-am spus ca Roland era foarte ordonat si ca in bucataria lui, intr-un dulap tinea neaparat sa aiba farfuriile, farfurioarele, canile sau cestile, sau ce se mai gasea acolo, vesela, intr-o ordine anume, stiuta de el.

Eu cand spalam vasele, le uscam si le aranjam la loc, in dulapul de unde le luasem pentru pranz, sau pentru cina.

Insa nu m-am gandit ca e important pentru Roland ca, sa zicem, farfuriile mici sa stea neaparat langa farfuriile mari de culoare alba – sa zicem, caci nu mai retin ce vesela se afla acolo exact... -  si nu langa cesti sau boluri, de pilda.

Deci, daca farfuriile mici erau asezate langa boluri, tu trebuia sa le asezi inapoi la loc, tot langa boluri !

Si Roland mi-a spus.

De felul meu faceam ordine, pastram ordinea, faceam curat zilnic in toata casa, de sus pana jos, e drept, sa fiu sincera, imi placea insa cam exageram, imi placea curatenia ca la muzeu cum se spune, si aveam si timp din belsug !

Prin urmare, dupa toata munca mea – pe termen lung m-a costat, caci in timp am si racit ! – nu m-am gandit ca Roland ar putea sa fie nemultumit si ca pune pret pe asezatul farfuriilor mici, exact langa bolurile lui albe.

Cand i-am povestit colegul meu, domnului de la fundatia unde lucram si am ajuns in acest punct cu povestirea, odata ce l-am auzit pe domnul T.cum isi iese din pepeni, cum se enerveaza si imi spune : “Olivia, tu iti dai seama ! Bine ca l-ai lasat ! Ala era nebun draga, daca el in loc sa te iubeasca si sa se bucure de prezenta ta alaturi de el, era incomodat de pozitia pe raft a bolurilor si farfuriilor mici, ala nu era sanatos la cap ! Bine ca ai scapat de el !”

Si asa este.

Te afli alaturi de cel, sau de cea pe care o doresti – cel putin asa ai spus ! – in viata ta, si tu stai cu gandul la boluri si la vesela ?!

Oamenii au tot felul de ciudatenii si mentalul lor este adesea cam defect.

Si totusi, mi-am spus eu, am vazut atunci, in perioada aceea a logodnei mele cu Roland, ceea ce putusem accepta pentru mine, la gandul ca voi avea un copil, nu puteam accepta pentru copilul meu !

Si atunci mi-am dat seama ce inseamna sa fii parinte.

Desi nu am ajuns sa devin mamica.

Totusi sentimentele, simtirile, o iau inainte de procesul nasterii efectiv.

Afectiv, cu mintea, devii parinte chiar inainte de a se naste copilul.

Trebuie sa recunosc ca nu imi placuse cum isi educa fiicele din prima casatorie Roland, nu le invata de bine si nici frumos.

Roland imi aratase raceala si indiferenta, nu ma asteptasem ca asa intelege el o relatie, o logodna, o casatorie, chiar daca nu simtea nevoia sa pronunte cuvantul “dragoste” sau ‘iubire”.

Ei bine, daca asta a urmarit, a si reusit.

In momentul in care am vazut ca el si-ar fi dorit, poate, totusi, pe undeva insa el a dat inapoi cand eu chiar am ramas insarcinata, numai ca nu ma mai interesau “trairile” lui – am vazut ca el totusi, s-ar fi bucurat sa i se nasca un copil, copilul.

Insa s-a infuriat cand i-am spus : “Gata. Pana aici. Nu vrei dragoste, nu poti, nu poti. Dar copilul e al meu si tu nu il vei atinge nici cu un deget macar. Eu plec in Romania si asta este. Nu mai vreau sa stiu de tine. Sa nu ma cauti, caci nu iti voi vorbi. »

Dar am simtit nevoia sincera sa il pocnesc.

Pana cand, idiotule iti vei mai bate joc de mine ?

Daca stiam ca esti un biet cretin !

Sigur ca e greu sa spui totul.

E foarte greu.

Nu imi placea felul in care vedea el relatia cu fiicele sale.

Asta era prea mult deja.

De aceea, desi a fost spusa in alt context, si azi imi vine in minte vorba Dariei Gheorghiu : “Ai grija cu ce iti doresti ! Pentru ca s-ar putea sa ti se implineasca !”

Acuma, trebuie sa spun ca sunt o faptura foarte pasnica, pacifica, dornica de liniste si armonie.

Insa sa vad cum un om isi bate joc de mine, sa il vad cum nu pricepe ca totusi am cautat sa las de la mine, sa am rabdare, sa nu il judec, si el continua sa se faca ca nu vede, si nu vedea, sau ii placea aceasta “supunere”, asta nu mai puteam suporta !

Iar cand in tine, daca esti femeie, simti ca se naste o viata noua, din tine, din trupul tau, nu stiu ce simt alte femei, dar eu m-am simtit foarte fericita si dintr-o data foarte linistita.

Nici de Roland si fitele lui nu ma mai interesa.

Insa nu l-am mai putut respecta din clipa aceea.

Pana atunci isi batuse joc de mine, dar acum nu avea cum sa isi bata joc si de copilul meu.

Cred ca mi-a purtat pica si cine stie, si azi pesemne ca imi mai poarta pica.

Desigur, revin si spun : intr-o lume normala nu treceam printr-o experienta ca aceasta.

Concret, din aceasta experienta am ramas totusi cu o sarcina, dorita, vruta, insa pierduta, practic am pierdut o viata de om !

Este aspectul cel mai concret din toata relatia cu Roland acesta.

Vecina de la etajul 8 :

Incerc sa spun ca oamenii nu trebuie sa intinda coarda in viata.

Pentru cã nu poti repara totul.

(Probabil ca) Dumnezeu a lasat omului posibilitatea Reconcilierii cu El.

Insa e mai greu sa te reconciliezi cu oamenii dupa ce ti-ai batut joc de ei si le-ai calcat interesele legitime.

Vecina de la 8 ?

Prin 1999 am inceput sa merg adesea la mica biserica din lemn, prima construita in parohia noastra, puteti citi despre ea pe scurt pe site-ul : www bisericanastereamaiciidomnului.ro

Asa fiind, mergeam vinerea pentru ca vinerea era slujba, mai mergeam si la Sfantul Maslu, o vreme acesta a fost miercurea mi se pare.

Vinerea m-am intalnit cu vecina de la 8 din bloc.

Ea, ca niciodata a inceput sa stea de vorba cu mine, si nu m-am mirat foarte mult.

Mi-am spus ca ma cunoaste de cand eram copil, ca astazi ma vede mare, si deci sta de vorba cu mine acuma.

In plus, ea divortase.

La inceput am fost placut surprinsa, i-am scris lui Sorin Tilie un email foarte elogios despre vecina mea de la 8, o doamna serioasa, cu care stau de vorba pentru prima data.

Desi ne cunoastem de o viata.

Am trecut peste aspectul acesta neplacut, cand fiul vecinei mele cobora pe scari prin anii 1996, 1997 si vazandu-ma a exclamat ca sunt “curvã”.

De ce ?

Vecina mea si-a desertat sacul cu propriile ei suparari.

Asa am aflat ca divortase, cum am scris, o stiam de o viata casatorita, il stiam din vedere pe sotul ei, adica nu am fost in relatii apropiate cu aceasta familie, incat sa conversam, sa ne vedem, etc.

Vecina mea mi-a spus ca sotul ei, care parea exemplar si plin de atentie fata de ea, venea si o lua acasa de la liceul unde era secretara, ii spunea ca munceste prea mult, era plin de atentie, totusi inca de atunci legase o relatie cu o alta femeie la locul de munca.

Din conduita lui atenta, ea nici nu a putut banui, nu i-a trecut prin cap ca el este deja implicat cu alta femeie.

Ce odios !

Apoi mi-a spus ca nu s-a inteles cu a sa cumnata, ca la masa cumnata facea firimituri, exagerat, si le lasa pe masa, adica inadins, si pe jos, si dupa aceea, cand pleca aceea, vecina mea se certa cu sotul ei.

Pe scurt, vecina aceasta alergase la o vrajitoare, dupa ce a fost parasita de sotul ei.

E drept ca o despartire e dureroasa, doare.

In plus, Romania a fost o tara inchisa, si alte tari sunt, dar in Franta nu e greu pentru un francez, o frantuzoaica sa isi gaseasca un partener de viata.

In Romania e imposibil.

Femeile vaduve, divortate, ramaneau singure pe veci, iar exceptiile au fost rare in Romania.

Vecina mea mi-a explicat ca ea a locuit, cand era tanara, la parintii ei, intr-un cartier de vile, in zona Drumul Sãrii.

Mi-a mai explicat ca mama ei, odata cu varsta isi pierduse mintile si a dat, sau a vrut sa dea casa, nu stiu cui, in dauna mostenitorilor legali !

Mi-a mai spus ca s-a dus la vrajitoare si ca ea insasi, incepuse sa ii duca vrajitoarei cam tot ce avea mai de pret si bun in casa, ea, adica vecina mea de la 8, dupa ce a divortat.

De la vrajitoare la biserica, asadar...

In fine, am sa trec peste toate cele pe care mi le-a povestit.

Vecina aceasta imi iesea des in cale, intr-un fel, ea are catei si ii plimba la orice ora, dar uneori chiar imi iesea in cale parca.

Nu mai lucram la judecatorie, ii mai povesteam putin despre viata in Franta, despre mine, asa, pe scurt.

Eu i-am spus ca francezii sunt oameni prevazatori, ca fac economii, ca Roland punea banii la banca pentru sotia lui si fiicele lui.

Am fost deschisa si naturala, sincera, cu vecina mea de la 8 cand se intampla sa ne intalnim.

Dupa un timp, brusc si aparent nu imi explic cum, de ce, vecina mea a inceput sa vorbeasca in fata blocului urat despre mine.

Nu stiu cu cine vorbea, dar un timp, parea ca are in preajma ei o aceeasi persoana, un barbat.

Balconul era larg deschis mai ales vara si se auzea de sus de la noi din apartament, ea oricum vorbea foarte tare.

Poate chiar o fi vrut sa aud ?

Nu stiu.

Dar incepuse sa vorbeasca urat despre mine si aceasta s-a intamplat mai multi, multi ani la rand, pana cam de curand.

Relativ de curand, a mai incetat ceva, a mai disparut din peisaj.

Dar parca innebunise.

Spunea ca “Marcov are conturi, cum vine asta ? Nu inteleg?” – ca si cum ar fi fost un fapt ilegal sa ai cont in banca.

Intr-o societate abuziva, persoana aceasta era ascultata spunand asa enormitati.

Imi povestise ca fiul ei, Dragos acela care spunea ca sunt “curva”, ar fi consul prin Africa, prin Nigeria, apoi a spus ca este ofiter in SIE.

Adica in Serviciul Roman de Informatii Externe.

Dar oamenii cand sunt investiti cu autoritate sau ocupa o functie sau au un grad, in fapt uzeaza de functia publica, de calitatea lor oficiala, in functie de invidia lor, de rautatea din inima lor.

Desigur ca eu am plecat in 1999 din Romania foarte legal si la fel m-am si intors.

E legal sa te logodesti cu un cetatean strain, sa pleci la el, sa te intorci la tine, sa vina el la tine, etc.

Dar in Romania am fost tratata prost, lovita pe la spate, acuzata de nu stiu ce lucruri absurde, precum faptul ca as avea cont in banca.

A urmat alta etapa :

M-am imbolnavit cu vezica urinara, cu rinichii :

Vecina mea de la 8 a inceput sa vorbeasca urat despre mine, cu referire la afectiunile mele.

Incepuse sa vorbeasca foarte urat, incat imi era rusine sa reproduc.

In timp ce “dragutul” de Dragos spunea ca as fi “curva”, cand ma vedea cu sacosele in care aduceam spre lucru acasa dosarele judecatoriei, el s-a casatorit, a adus copii pe lume, in fine, nevasta lui nu el insusi, si a devenit parinte.

Vecina de la 8 a devenit bunica si isi plimba nepotii prin fata blocului, alaturi de catelusii ei.

Imi povestise tot in 1999 ca facuse o greseala si ea in viata ei, si atunci Dragos, cred ca asa se explica, fiul ei, incetase sa o mai ajute cu bani.

Viata in Romania e dramatica : pensiile, poate ca unele sunt “nesimtite” cum scrie in presa, dar exista multe pensii foarte mici, desi omul a muncit toata viata.

Este si cazul vecinei de la 8, fosta secretara la liceul Ion Barbu din Drumul Sarii.

Vecina de la 8, caci singuratatea e dureroasa, a adus in casa ei, a gazduit un tanar, care dupa un timp a plecat brusc, cu lucruri de valoare ale vecinei, pe care i le daruise Dragos, fiul ei.

Vecina mi-a spus ca Dragos ar fi atentionat-o sa nu il ia in gazda pe acel tanar, despre care ar fi stiut el ca ar fi fost suferind psihic.

Totusi, vecina mea l-a luat la ea, l-a hranit, de altfel iarasi se pare, caci eu nu stiu exact, era vorba cu un tanar vecin dintr-un alt bloc aflat la mica distanta de blocul nostru, cand tanarul s-a saturat de locuit cu vecina mea, a plecat si a deposedat-o e unele lucruri, bunuri, precum casetofon si nu mai stiu ce ii adusese Dragos din tari straine mamei sale.

Din clipa aceea vecina mea a avut si intazieri la intretinere.

Era restanta, mi-a spus mama.

Eu m-am alarmat ca nu are bani vecina mea.

Am inceput sa il “bodoganesc” pe Dragos ca o ignora pe mama lui, ca nu mai vine sa o vada, ca nu o ajuta, desi poate sa o ajute.

Am si scris peste tot ca ce fel de ofiter SIE este Dragos acesta ?

Cum, necum, peste un timp, dintr-o data, Dragos cu sotia lui, apoi si cu copiii lor si-au facut aparitia din nou, aici la noi la bloc, la vecina mea de la 8.

Numai ca incepusera la un moment dat sa vorbeasca cu totii urat despre mine !

Doamna Cornelia Maria Tilie, mama lui Sorin Tilie, intr-o vara, mi-a oferit o esarfa de matase naturala, in culori rosu, galben, albastru, ba si verde, avea doua fete frumoase din matase, la fel, era frumoasa.

Eu i-am oferit-o cu bucurie, - cand am ce si imi permit imi place sa ofer mici cadouri – vecinei mele de la 8.

Ea insa nu a purtat-o.

Ea era preocupata de vrajitoarele ei.

Despre care a spus totusi ca parca ii luase Dumnezeu mintile, incat singura a dus la vrajitoare toate bunurile mai de pret din casa ei !

Sotul ei insa nu s-a mai intors la ea niciodata, in schimb femeia cu care era cuplat inca de cand era insurat cu vecina mea, si cu care dupa divort s-a casatorit, s-a imbolnavit de cancer.

Nu stiu daca azi aceasta persoana mai traieste sau nu, aceasta asa, pentru ca vecina mea imi spusese Povestea Vietii ei.

Mai tarziu, nu stiu inainte, dar oarecum mai de curand, vecina de la 8 vine la noi la usa, sta uneori de vorba cu mama mea.

In acest context, in lumina celor scrise mai sus, nu stiu cum sa imi explic ca dintr-o data, vine si ii ofera mamei un chec cu vanilie.

In primul rand, ea traieste in principal din pensia ei.

Cred, presupun si e bine asa, ca Dragos o ajuta cu bani.

Din pensia ei si cu intretinerea aceasta mare la bloc, nu ar putea trai si sa manance.

Prin urmare, eu una nu doresc sa se sacrifice pentru noi si sa vina cu chec la usa noastra.

Niciodata nu am fost in relatii apropiate.

Cand eram eu mica, era obiceiul ca unele vecine sa faca prajituri, cozonaci, bunatati, si sa ofere si altor vecini, si noua, putin, sa gustam si noi.

Dar nu a fost cazul niciodata cu vecina de la 8.

Erau si alte vremuri, nu mai bune, dar salariul stiai ca sigur il iei in fiecare luna si asa fiind oamenii traiau mai modest, insa imparteau din castigul lor, asa, facand o prajitura, sau mucenici in luna martie, sau cozonaci de Craciun, sigur, iti oferea o felie, doua, dar iti facea placere, si gustai si din retelele altor gospodine.

Era si bucuria de a vedea ca cineva se gandeste la tine, era o atmosfera mai calda intre vecini.

Astazi insa nu mai esti sigur de locul de munca, de salariul de luna viitoare, de viitor, de nivelul pensiei, de nivelul inflatiei.

Nu mai poti controla sau stapani bugetul personal, nu mai poti fi sigur de nimic.

In alta ordine de idei, vorbind urat despre mine vecina mea, m-a prejudiciat.

Sincer o spun : nu mai vreau sa o vad cu chec la usa noastra.

Daca mama il primeste, greseste.

Pentru ca, iata, daca nu ai intentii frumoase si bune fata de noi, fata de mine, stii totul despre viata mea si unde am lucrat si totul, de ce vii la noi la usa sa suni la sonerie ?

De ce ? Ce vrei ? Ce cauti ?  Ce astepti ?

Cum se explica ?

Intr-o zi, in trecut, tot atunci prin 1999, sau prin 2000 poate, cativa ani am apucat sa vorbesc cu ea, mai multi ani chiar, asa, putin cate putin, cand o intalneam prin fata blocului....

Vecina mea de la 8 mi-a spus ca ea a fost, practic este, nasa, persoana care l-a cununat pe judecatorul Dan Lupascu, cel care a fost presedintele Tribunalului Bucuresti prin 1998, apoi de prin vara 1999 cam asa, el a devenit presedintele Curtii de Apel Bucuresti, apoi de prin 2004 a devenit presedintele Consiliului Superior al Magistraturii.

Mai intai el a fost judecator la judecatoria sector 5, unde a avut cred si o functie de conducere, mai multi ani, prin 1997, cand eu inca lucram la judecatoria sector 2, aceste doua judecatorii ocupau acelasi culoar, coridor al Palatului de Justitie, la parterul palatului, cand intrai in palat pe la intrarea din fata Bisericii Domnita Balasa ( zona Unirii, Optinova, mai sus cativa metri de fostul sediu de pe colt al BIR, adica la Bancii Internationale a Religiilor ).

Acuma nu stiu cand si cum va incepe si societatea romaneasca sa accepte transparenta.

Dar as vrea pe cat se poate, si se poate, sa fiu transparenta.

Pentru ca nu am nimic de ascuns, si asa este, stiu ce spun.

Concluzia ar fi ca nu inteleg sa te porti urat si nedrept fata de mine, brusc, si atatia ani buni la rand, pentru ca vecina mea s-a purtat foarte urat si nu inteleg nici motivul.

Si, apoi, daca tot imi porti sambetele, daca radeai de mine ca sufar cu vezica urinara si cu rinichii, daca spuneai lucruri neadevarate despre mine, daca in ochii tai a avea cont in banca, ar fi inseamnat ceva ilegal pentru care pesemne doreai sa ma vezi pedepsita de aceste “autoritati” carora rationamentul, bunul-simt, credinta, discernamantul le-au cam lipsit – daca vroiai sa fiu inchisa, condamnata, inchisa la Spitalul de Psihiatrie pentru ca mi-am “permis” sa ma logodesc cu un cetatean francez, sa plec in Franta, sa revin in Romania unde m-am nascut, daca spuneai ca e ca si o infractiune ca am cont in banca, cand eu nu aveam un leu, un ban, in buzunare si in portofel....

Daca asta mi-ai dorit tu, vecina mea de la 8, nu pot scrie, nu pot spune ce spunea ea despre mine, imi este rusine !

Daca Dragos fiul tau a fost educat sa spuna despre mine si ma cunosti de mica, ca sunt o “curva” cand ma vede aplecata si obosita de munca si sub greutatea sacoselor cu dosare al Judecatoriei....

Acum, dupa toate acestea, de ce suni la usa apartamentului nostru cu un chec de vanilie in brate ?

Parintii mei sunt in varsta, sunt si eu cam suferinzi, de ce sa profiti de ei ?

De starea lor de sanatate ?

Parintii mei nu au stiut si nu au fost capabili sa ma apere si sa imi apere, cand eram inca copil, interesele legitime.

Orice parinte are datorita sa isi apere copilul si sa ii apere interesele copilului sau.

Parintii mei m-au lasat la cheremul unor persoane care s-au comportat abuziv fata de mine, e putin spus abuziv.

Cat despre chec, stiu ca pensiile sunt mici, si multumesc lui Dumnezeu, nu poftesc la nimic din ce este al altuia, sau ce are altul.

Oricat  de greu este aici de crezut, insa Dumnezeu m-a creat astfel ca nu sunt capabila de invidie, si nici nu poftesc ce apartine altuia.

As vrea ca astfel de conduite indoielnice sa inceteze.

De ce ?

Pentru numele lui Dumnezeu, vecina mea ma vroia si internata la nebuni, urla ca am conturi, nu stiu cine, dar cineva ii canta in struna, si multi ani...

Acum, ce vrei de la mine ?

Pentru ce, dintr-o data, un chec cu vanilie ?