Pocainta
si marturisirea: o taina uitata
Introducere
Pocainta precede reconcilierea
si regenerarea
launtrica. Dupa ce a gustat din fructul amar al pacatului, fruct
consumat la masa unui alt stapan, sufletul celui ce se caieste nu doreste nimic
altceva decat sa se intoarca in casa Domnului. Toti pacatosii care se intorc la
Dumnezeu si se impaca, prin pocainta, cu El reprezinta Trupul Lui cel frant. Ei
striga impreuna cu Psalmistul: "Miluieste-ma, Dumnezeule, dupa mare mila Ta, si dupa
multimea indurarilor Tale, sterge faradelegea mea!" (Psalmul 50, 1).
Credinta celui ce a pacatuit il indeamna la pocainta, si, intarit de credinta
intregii comunitati a credinciosilor care se caiesc, la randul lor, pentru
pacatele lor, este iertat de pacate si reprimit in casa Domnului: "Si
vazand credinta lor, El a zis: "Omule, iertate iti sunt pacatele
tale"" (Luca 5, 20; cf. Matei 9, 2 si Marcu 2, 5). Pocainta este o
continua exercitare a libertatii umane, o inaintare cutezatoare spre o mai mare
libertate spirituala. Pocainta este o "acceptare cu bucurie a smereniei si
umilintei firii", spunea Sfantul Isaac Sirul. Scopul pocaintei
nu este justificarea de sine, ci reintrarea in acel foc arzator de iubire in
care sunt mistuite toate pacatele, toate imperfectiunile, toate egoismele.
Sa nu confundam pocainta cu regretele
obisnuite, cu remuscarea, vinovatia, rusinea sau mustrarea de cuget. Toate acestea sunt oportune si necesare in masura in
care ne conduc spre noi moduri de a percepe realitatea si de a o reflecta. Pocainta, insa, e
mai mult decat acestea toate la un loc. Ea este moarte si viata in acelasi
timp: moarte a deprinderilor pacatoase din trecut si viata primita in dar de la
Izvorul bunatatilor. La urma urmei, pocainta este cel mai important
lucru pentru o viata crestineasca. Acesta e motivul pentru care Biserica se
fereste de a imparti oamenii in "buni" si "rai", evlaviosi
si razvratiti, credinciosi si necredinciosi, "ei" si "noi".
Toti purtam chipul lui Dumnezeu in noi, si acest chip este intinat in noi toti.
Intrebarea nu trebuie sa fie: "Esti bun?" pentru ca numai Dumnezeu
este bun, ci mai degraba: "Te caiesti de relele pe care le-ai facut?"
Si daca raspunsul este "Da!" -atunci cel de pe urma va deveni cel
dintai, prostituata de astazi va deveni sfanta de maine , iar talharul va fi primul care va
intra in rai - totul gratie marii milostiviri a lui Dumnezeu.
Nu ne caim pentru ca suntem virtuosi, ci pentru
ca faptura umana are libertatea, puterea si vointa de a se schimba, cu ajutorul
lui Dumnezeu. Ceea ce e cu neputinta la oameni e cu putinta la
Dumnezeu: patimile noastre sunt biruite de o patima mult mai mare, dorintele
noastre sunt cucerite de o dorinta si mai mare. Izvorand dintr-o profunda
constientizare a rautatilor noastre si dintr-o arzatoare dorinta de a ne
apropia de Dumnezeu, smerenia ne indeamna totdeauna la pocainta. Dupa cum
puterea lui Dumnezeu se vadeste in teribila vulnerabilitate a Fiului Sau
rastignit pe cruce, tot astfel cea mai mare forta si noblete a fiintei umane se
manifesta atunci cand omul isi recunoaste slabiciunile sale: "Deci, foarte
bucuros, ma voi lauda mai ales intru slabiciunile mele, ca sa locuiasca in mine
puterea lui Hristos" (II Corinteni 12, 9).
Termenul grecesc metanoia,
prin care se reda notiunea de pocainta, denota o preschimbare a mintii, o reorientare, o prefacere a
conceptiilor despre lume si despre sine. In cele din urma, pocainta
inseamna un nou mod de a iubi, in adanc de suflet, atat pe ceilalti, cat si pe
sine insusi, in acelasi timp, ea nu semnifica doar regretul de a fi savarsit
ceva rau in trecut, ci recunoasterea si transformarea unei viziuni intunecate
despre lume si a unei versiuni si mai intunecate despre sine insusi. Pe masura
ce ne caim, incepem sa vedem limpede felul in care pacatele noastre ne-au
instrainat de Dumnezeu si de creatia Sa, izoland existenta noastra si
reducand-o la o dimensiune pseudo-autonoma, care ne priveaza de autentica
libertate si maretie a firii noastre. Sfantul Vasile cel Mare spunea:
"Pocainta este mantuire" - si adauga: "Lipsa intelegerii este
moartea pocaintei". Pocainta nu se reduce la acte ocazionale de smerenie,
presarate ici si colo.
Ea e o atitudine constanta ,
un fel de a fi. "In adevar, aceasta viata este inchinata in intregime
pocaintei, suferintei (penthos) si lacrimilor", spunea Sfantul Ioan Gura
de Aur. "Drept aceea, de trebuinta este sa ne pocaim nu numai pentru o zi
sau doua, ci in toate zilele vietii noastre."
Orice impartire sau dramuire a
evlaviei launtrice in "perioade de pocainta" si "restul
timpului" este falsa, iar in limbajul Bisericii este atribuita demonilor.
Demonii sunt extremisti, agresivi, inselatori si dezbinatori. Diavollo, etimonul cuvantului
"diavol", inseamna "a
rupe in bucati", "a sfasia", "a dezbina". Uneori,
demonii isi pot insinua lucrarea chiar si prin virtuti, conspirand la
producerea unei false pocainte. Noi, oamenii, suntem prin fire meniti
inaintarii si urcusului duhovnicesc, iar ei ne deviaza directia, astfel incat
in loc sa evoluam in mod constant, ne impleticim ca racii, clatinandu-ne
dintr-o parte intr-alta. Pentru a ne pune la incercare calitatea si temeinicia
pocaintei, sa observam daca e statornica si permanenta sau ezitanta si
vremelnica. Rabdarea si staruinta sunt semne bune, dar nervozitatea si
nestatornicia sunt indicii ale unei instabilitati spirituale. Ne putem da seama
ca demonii ne batjocoresc atunci cand ajungem "uneori sa radem, iar
alteori sa plangem". In cele din urma, insa, puterea acestor vrajmasi ai
mantuirii noastre este aceea pe care le-o acordam noi insine. Hristos Domnul si
sfintii Sai ne-au aratat cum ne putem apara impotriva amagirilor demonilor care
incearca sa ne ispiteasca: prin smerenie si credinta in Dumnezeu.
Cele
doua dimensiuni ale pocaintei: divina si umana
Prin Hristos Iisus, Dumnezeu Tatal a avut initiativa impacarii noastre cu
El, insa implinirea jertfei lui Hristos in vietile noastre depinde de felul in
care raspundem acestei initiative. Deschiderea noastra fata de Dumnezeu este conditia
preliminara a salasluirii Sale
Pocainta nu e un act independent,
de sine statator. Ea e o trecere de la moarte la viata si o continua reinnoire
a vietii. Este fenomenul invers tiparelor de gandire specifice timpurilor
noastre, tipare conform carora viata omului se degradeaza odata cu trecerea
anilor si, in cele din urma, se frange prin moarte. Experierea acestei
inversari de situatie echivaleaza cu pregustarea maretiei si frumusetii vietii
vesnice a lui Dumnezeu. Cu cat gustam mai mult din Dumnezeu, cu atat il dorim
mai mult si cu atat ne caim mai adanc. La aceasta pocainta se referea Sfantul
Apostol Pavel atunci cand vorbea despre "pocainta spre mantuire, fara
parere de rau" (II Corinteni 7, 10).
Fiecare aspect al vietii noastre
are o dimensiune eshatologica. Fiecare element al lui "aici si acum"
tinde catre "sfarsit", prefigurandu-l. Pocainta nu este doar
redobandirea nevinovatiei pierdute, ci si transcenderea firii cazute.
Omul se poate imbogati
duhovniceste prin propriile experiente, chiar atunci cand acestea sunt dureroase
sau devastatoare. Cu cat mai mare e caderea, cu atat mai profunda si mai
autentica este nevoia de a se apropia de Dumnezeu. Sfintii Parinti manifesta o
dragoste netarmurita fata de pacatosul care se caieste - am putea spune, chiar
o preferinta - deoarece setea arzatoare de Dumnezeu creste direct proportional
cu experienta instrainarii de El si a decaderii omului (Romani 5, 20). Caci, ne
incredinteaza Mantuitorul: "Va fi bucurie in cer pentru un pacatos care se
pocaieste, mai mare decat pentru nouazeci si noua de drepti care n-au nevoie de
pocainta" (Luca 15, 7). Intr-adevar, pana si cel mai rau dintre
pacatosi e primit cu bratele deschise de catre Hristos si Biserica Lui daca se
caieste din adancul inimii de faradelegile savarsite.
Cuvantul exomologesis, care inseamna "marturisire"
in limba greaca, sugereaza mai mult decat o simpla acceptare, recunoastere sau
destainuire a unui pacat sau a unei abateri. Mult mai profund decat
recunoasterea unui pacat nedestainuit pana in momentul spovedaniei, a ne marturisi
semnifica a accepta Logosul divin si a ne supune Lui (exomologesis),
Celui ce este mai presus de firea omeneasca, mai presus de conditia umana.
Sufletul care se caieste isi cauta mantuirea in Logosul divin, in Cuvantul lui
Dumnezeu. De aceea, pocainta si marturisirea nu presupun doar recunoasterea si
dezvaluirea unui esec, ci un raspuns izvorat din adancuri la chemarea lui
Dumnezeu, al carui chip il purtam cu totii de la inceputurile creatiei si spre
a carui asemanare am fost ziditi cu totii.
Pocainta este si o cale spre
descoperirea sinelui: "Deschide-mi mie portile pocaintei". Metanoia
("pocainta")
e poarta ce duce spre suflet - atat spre sufletele noastre, cat si spre cele
ale semenilor nostri. Ea este poarta cerurilor. Desigur, ea ne indreapta spre interiorul
constiintei noastre, dar, prin aceasta, ne deschide si spre exterior.
Taramul constiintei nu se mai limiteaza doar la propria persoana, ci se extinde
din ce in ce mai mult pana cand ajunge sa-i imbratiseze pe toti: pe Domnul si
pe toate fapturile Lui, care poarta in ele chipul Lui. Pacatul are un efect contrar. El blocheaza
atat drumul spre interiorul omului, cat si pe cel spre exterior.
Numai pocainta si marturisirea ne elibereaza de ingradirile pacatului. Prin pocainta,
incetez de a mai gravita in jurul propriei persoane si incep sa-mi indrept
atentia spre aproapele meu si spre centrul existentei noastre, iubitorul de
oameni Dumnezeu. Prin pocainta, incep sa-l observ pe celalalt, sa-l inteleg, sa
ma preocup de interesele lui. Atunci, in loc sa mai fie aservite in
exclusivitate propriilor interese, toate fapturile si toate lucrurile vor
straluci in slava lui Dumnezeu, in sfanta liturghie a vietii. Atunci, vom
deveni mult mai constienti de dragostea lui Dumnezeu pentru noi - o dragoste ce
covarseste pacatul, suferinta, moartea, demonii si iadul. Atunci, vom descoperi cu uimire profunzimea si
intensitatea iubirii rastignite a lui Hristos, prezenta Lui in mijlocul nostru
fer chiar daca usile vor fi incuiate (Ioan 20, 19; 26). Nu ni se
cere sa-L iubim pe Dumnezeu de la inceput, ci sa intelegem ca "Dumnezeu
intr-atat a iubit lumea, incat pe Fiul Sau Cel Unul Nascut L-a dat" (Ioan
3, 16). Comuniunea treimica presupune iubire absoluta intre Persoanele divine -
iubire care se manifesta de la inceputuri in creatia si sustinerea lumii, iar
ulterior, mai in profunzime, in creatia, mantuirea si restaurarea tuturor
lucrurilor in Hristos Iisus, Domnul nostru. "in aceasta este
dragostea", spune Sfantul Ioan Evanghelistul, "nu fiindca noi am
iubit pe Dumnezeu, ci fiindca El ne-a iubit pe noi" (I Ioan 4, 10).
"Dumnezeu este iubire"
(I Ioan 4, 8; 16), mai spune Sfantul Ioan Evanghelistul, sugerand ca iubirea
este adevarata esenta a umanitatii create dupa chipul si asemanarea lui
Dumnezeu. "Dintr-o nemarginita iubire, (...) Ziditorul a toate (...) se
revarsa in afara Sa, arzand de bunatate si dragoste; Dumnezeu este plinatatea
iubirii", citim in scrierile Sfantului Dionisie Areopagitul, iar Sfantul
Maxim Marturisitorul arata: "Iubitorul de oameni Dumnezeu ne-a zidit, si tot
iubitorul de oameni Dumnezeu ne atrage pe toti la El". Sfantul Nil Ascetul
afirma: "Ca
un indragostit inflacarat, El doreste sufletul pe care l-a iubit dintru
inceput". Toate fapturile umane au nevoie sa stie ca Cel mai
mare indragostit le iubeste. Au nevoie sa li se spuna si sa li se arate aceasta
pentru a vedea si simti iubirea lui Dumnezeu in mijlocul acestei lumi cazute.
Avem nevoie ca iubirea lui Dumnezeu pentru noi sa patrunda in adancul
constiintei noastre, pentru a putea spune si noi, impreuna cu Cuviosul
Ioanichie: "Nadejdea mea este Tatal, scaparea mea este Fiul, acoperamantul
meu este Sfantul Duh, Treime Sfanta, marire Tie!"
Cel mai potrivit raspuns la
negraita revarsare de iubire a lui Dumnezeu, la "toata darea cea buna si
tot darul desavarsit" (Iacov 1, 17) - darul cel mai desavarsit fiind
insusi Iisus Hristos Domnul - este acceptarea plina de recunostinta a acestei
iubiri. Admiterea cinstita si sincera a imperfectiunii noastre si a
perfectiunii lui Dumnezeu nu da nastere la sentimente de vinovatie, ci la
recunostinta. Sesizarea instrainarii noastre de Dumnezeu, de noi insine si de
aproapele nostru duce la dorinta de a ne lepada de ea. De ce nu ne impartasim
cu dumnezeiescul Trup si Sange al Mantuitorului dupa ce am pacatuit, daca nu
din cauza ca recunoastem ca pacatul e o negare a Sfintei Euharistii? Acesta
este momentul in care se cuvine sa ne indreptam spre pocainta si marturisire -
actiuni premergatoare Sfintei Euharistii.
Dumnezeu nu se afla doar la
capatul calatoriei noastre inspre pocainta, ci si la inceputul ei (Apocalipsa
1, 8). "In
sfarsit imi este inceputul", afirma poetul englez T.S. Eliot.
Il cautam pe Cel pe care-L avem deja in noi, pentru ca Dumnezeu ne iubeste
chiar si in starea noastra de pacatosenie. Desi noi il alungam mereu pe
Dumnezeu, El se intoarce necontenit la noi. Asa cum spunea Psalmistul:
"Mila Ta ma va urma in toate zilele vietii mele" (Psalmul 22, 6). Si
inca: "Laudati pe Domnul ca este bun, ca in veac este mila Lui"
(Psalmul 135, 1). Vom putea intelege iubirea lui Dumnezeu pentru noi numai
atunci cand, pocaindu-ne, il vom chema din toata inima. Atunci, Iisus Domnul va
veni la noi si se va descoperi noua. Atunci, in loc sa cadem in adanc de
genune, vom cadea in bratele Domnului si Mantuitorului nostru, deschise pe cruce
pentru noi toti - o data pentru totdeauna.
Pocainta este o perpetua
transfigurare pentru care trebuie sa luptam neincetat, in virtutea careia inima
si mintea noastra sunt necontenit strapunse de lumina Duhului Sfant. E un drum
neintrerupt, o stradanie sustinuta, o lucrare care imbratiseaza intreaga lume -
nu doar o emotie trecatoare. Cu toate ca pocainta este impreuna-lucrarea omului
cu Dumnezeu, ea este, de fapt, un dar, ca si credinta - un dar pe care omul il
poate accepta sau respinge. Daca omul isi deschide inima Domnului si il doreste
pe El mai presus de orice altceva, Sfanta Treime se va salaslui in el si,
treptat-treptat, ii va preschimba sufletul din "tabla de piatra" in "tabla
de carne" (II Corinteni 3, 3).
Pocainta si lacrimile
"Dorirea [dorul] de Dumnezeu naste
lacrimi", invata Sfantul Teodoret al Cirului. Pocainta si
lacrimile sunt strans legate intre ele. Fireste, mai sunt si alte criterii de
stabilire a acestei inrudiri si a feluritelor pricini din care izvorasc
lacrimile, dar plansul, suferinta (penthos) constituie elementul esential.
Penthos consta in plansul provocat de pierderea prezentei lui Dumnezeu, durerea
provocata de absenta Lui si de setea de prezenta Lui. Penthos atrage dupa sine smerenia
(katanyxis).
Din punct de vedere etimologic, termenii penthos ("tanguire") si pathos ("patima") au aceeasi
radacina: verbul paschein, care inseamna "a suferi, a patimi".
Dumnezeu isi asuma atat patimile, cat si suferintele oamenilor. Intocmai femeii
care sufera "chinurile nasterii" pentru a aduce pe lume o viata noua,
tot astfel cel ce se caieste din adancul inimii plange si se tan-guieste atunci
cand i se daruieste o viata noua.
Sfantul Grigorie Teologul considera ca
lacrimile sunt o parte integranta a procesului de purificare a sufletului:
"Toti trebuie sa varsam lacrimi, toti trebuie sa ne curatim, toti trebuie
sa mergem neincetat in sus". Sfantul Simeon Noul Teolog exprima
aceasta in termeni cat se poate de clari si bine definiti: "inlatura
lacrimile si odata cu ele vei inlatura si curatirea [sufletului de pacatele
sale]. Fara curatire nimeni nu se mantuieste" - iar in scrierile
Parintilor Pustiei citim unele ca acestea: "Fericit esti, Avo Arsenie, ca
te-ai plans pe tine in lumea aceasta!"
Intr-o povestire scrisa in Franta
secolului al XIII-lea, intitulata Le chevalier au Barizel, ni se spune ca unui
cavaler i se incredintase insarcinarea de a umple un butoi cu apa. Constatand
ca, in pofida stradaniilor sale, apa trecea mereu prin butoi de parca ar fi
fost spart, el se hotaraste sa strabata lumea intreaga pentru a-si indeplini
misiunea, in cele din urma, epuizat si cuprins de amaraciune, incepe sa planga.
Spre uimirea lui, prima lacrima care i se prelinge din ochi umple butoiul pana
la varf.
Omenirea intreaga se afla in
suferinta. Imnurile liturgice ortodoxe vorbesc despre suferinta lui Adam cel
alungat din paradis si instrainat de Dumnezeu; despre aceeasi tanguire ne
vorbesc si Sfintii Parinti. De pilda, Sfantul Macarie Egipteanul arata ca umanitatea plange si se
caieste de-a lungul drumului de intoarcere la Ierusalimul cel ceresc. Lacrimile indica hotarul dintre prezent si viitor, si dorul de a reveni din
"exil", o pregustare a praznicului intoarcerii "acasa". Iata motivul pentru care postul
este, de fapt, o praznuire, iar lacrimile de pocainta sunt totdeauna bine
primite de Dumnezeu. Ele sunt un semn si o chezasie a reintoarcerii la El si o
parga a bucuriei duhovnicesti.
Desi plansul ca modalitate de exprimare a
durerilor sufletesti are un cert efect vindecator, el se deosebeste de darul
lacrimilor, care este un dar de la Dumnezeu. Nu putem sili sau
induce in noi insine acest dar, aceasta revarsare tamaduitoare de lacrimi,
pentru ca ea nu provine dintr-o mahnire sufleteasca. Este vorba despre un plans
cu totul spontan, delicat si duios, asemanator celui ce se poate vedea in
icoanele din care curg lacrimi. Plansul celor ce se invrednicesc de darul lacrimilor e un
plans necontenit. Cu toate acestea, desi fetele unora ca acestia sunt neincetat
scaldate in lacrimi, infatisarea lor nu vadeste suferinta sau deznadejde, ci
sensibilitate si intelegere. Ochii lor stralucesc, iar cuvintele lor
alina. Poate cel mai potrivit mod de a descrie acest dar al lacrimilor este redat de
expresia "fericita
intristare", o expresie folosita frecvent pentru a zugravi smerenia pe
care o vedem pe chipurile sfintilor din icoanele ortodoxe si pe care
o auzim in imnele liturgice (cu osebire in cele din perioada Postului Sfintelor
Pasti). "Fericita
intristare" este o expresie afectiva fireasca a invierii prin rastignire
si a vietii prin moarte.
"Fericiti cei ce plang, ca
aceia se vor mangaia" (Matei 5, 4), spune Mantuitorul. In mod
surprinzator, cei ce pacatuiesc si isi plang apoi cu amar pacatele lor sunt
preferati celor care nici nu pacatuiesc, nici nu se tanguiesc. Iata cum explica
Sfantul Ioan Scararul acestea:
"Ii socotesc mult mai fericiti pe cei ce
au cazut si plang decat pe cei ce n-au cazut si nu-si plang pacatele lor. Caci
cazand, cu adevarat s-au ridicat [au inviat] la o inviere neprimejduita".
Intarind cele de mai sus, Ava
Sarmata din Egipt adauga:
"Mai bine un om pacatos care stie ca a
pacatuit si se caieste decat unul care nu a pacatuit si se socoteste pe sine a
fi drept".
Lacrimile de pocainta sugereaza
atat tanguire, cat si alinare. Ele
indica regretul de a fi savarsit pacatul, cainta, dar si iertarea primita. In
plus, poarta in ele fagaduinta lucrurilor bune ce vor veni - lacrimile de
bucurie pe care toti cei ce-L iubesc pe Dumnezeu le vor varsa in ziua celei
de-a doua veniri a Sa pe pamant.
Taina marturisirii
Pocainta este un act dinamic de
responsabilitate fata de Dumnezeu si fata de oameni. Cu toate ca
presupune cercetarea si cunoasterea sinelui, ea nu e un suspin de
autocontemplare narcisista. Pacatul e o ruptura a relatiei dintre om si Dumnezeu.
Atunci cand ni se spune ca fiul risipitor isi vine "in sine" (Luca
15, 17), inseamna ca el isi corecteaza atitudinea fata de tatal sau:
"Sculandu-ma, ma voi duce la tatal meu si-i voi spune: "Tata, am
gresit la cer si inaintea ta"" (Luca 5, 18). Ne caim fata de
Dumnezeu, si ne caim in comuniune cu ceilalti, ca membri ai Bisericii. In Biserica
Primara, pocainta era un act de marturisire publica si de reconciliere prin
care penitentul era readmis in obstea credinciosilor (Matei 3, 6; Faptele
Apostolilor 19, 18).
Prin urmare, marturisirea are loc
inlauntrul Bisericii. Ea nu este o procedura strict personala sau unul din
tratamentele indicate atunci cand cineva se simte apasat de vinovatie. Ea nu se
reduce la recunoasterea unei culpabilitati oarecare sau a raspunderii fata de un
comportament ce contravine normelor de conduita - si nici nu trebuie sa
izvorasca din teama de a fi pedepsit. Marturisirea e strans legata de straturile cele mai adanci
ale fiintei umane, de esenta fiintei, de relatiile interumane, si mai presus de
toate, de relatia omului cu Dumnezeu: "Tie unuia am gresit" (Psalmul
50, 5). Marturisirea pecetluieste o schimbare de directie, o
tranzitie de la individualism la comuniune. Este o Sfanta Taina,
"forma vazuta a harului nevazut" (dupa cum observa Fericitul Augustin),
care restabileste comuniunea dintre om si Dumnezeu. Aceasta este ratiunea
pentru care marturisirea are loc inlauntrul rugaciunii - deoarece o relatie
personala cu Dumnezeu si cu lumea divina nu se poate realiza in deplinatate, cu
intensitate, decat prin intermediul rugaciunii.
Marturisirea si rugaciunea sunt mijloace si
circumstante pe care ni le ofera Biserica pentru a birui pacatul si moartea.
Pocainta este atat temelia si temeiul rugaciunii, cat si consecinta ei.
"Rugaciune adevarata savarseste acela care uita ca se roaga", spunea
Sfantul Antonie cel Mare, in mod similar, pocainta autentica il determina pe om
sa uite de sine insusi si sa se umple de dorul de Dumnezeu, Care se afla in
adancurile pocaintei fapturii.
Sfanta Euharistie, actul suprem de comuniune
dintre om si Dumnezeu, impreuna-partasia cu Trupul si Sangele lui Hristos, ne
este daruita "spre iertarea pacatelor si spre viata de veci".
Euharistia este celebrare, marturie si ofranda a impacarii noastre, a tuturor,
intru Hristos; ea incepe odata cu impartasirea cu El in Biserica, adica in
Trupul Sau, si se incheie la plinirea vremii. Pentru ca Hristos este
desavarsit, pacatosii care se impartasesc cu El sunt chemati sa devina si ei
desavarsiti: "Fiti, dar, voi desavarsiti, precum Tatal vostru Cel ceresc
desavarsit este" (Matei 5, 48; I Petru 1, 13; II Petru 1; Efeseni 4, 13).
Acest lucru nu este posibil decat prin harul lui Dumnezeu, a Carui putere
"se desavarseste in slabiciune" (II Corinteni 12, 9). Drept aceea, rugaciunea care
precede Sfanta Euharistie contine elemente de pocainta care ne pregatesc pentru
impartasirea cu Trupul si Sangele Domnului. Numerosi scriitori
crestini, printre care si Origen, influentul teolog alexandrin din veacul al
III-lea, subliniaza importanta impartasaniei pentru iertarea pacatelor.
Aspectul euharistic al marturisirii era mai
evident in Biserica Primara, pe vremea cand pocainta nu era un act personal sau
individual, ci un act public. Marturisirea particulara a inceput sa se practice de-abia
dupa veacul al IV-lea, desi pe atunci nu avea inca atributele cultice,
ritualice, pe care le-a dobandit mai tarziu. Foarte putini dintre Parintii Bisericii vorbesc
despre iertarea pacatelor ca despre o procedura formala, iar in ceea ce
priveste reducerea pacatului la aspectul sãu de crima legala sanctionabila
pentru care penitentul trebuie sa-si
ispaseasca pedeapsa cuvenita, aceasta este o notiune care nu apare nicaieri in literatura
patristica. Iata ce spunea Sfantul Ioan Gura de Aur in
legatura cu acest subiect: "Ai savarsit un pacat? Intra in biserica si fa pocainta
pentru pacatul tau (...). Pentru ca aici, in biserica, este Doctorul, nu
Judecatorul; aici nu esti cercetat si anchetat, ci primesti iertare de
pacate".
Din nefericire, marturisirea este
uneori gresit inteleasa, intr-un mod care submineaza pocainta launtrica
autentica, substituindu-i-se. Spre pilda, unii crestini se simt
"indreptatiti" sa primeasca Sfanta Euharistie pur si simplu in
virtutea faptului ca s-au marturisit - ceea ce contrazice adevarata menire a
pocaintei. Aceasta atitudine eronata rezulta, probabil, din reducerea simplista
a Tainei Spovedaniei la "iertarea pacatelor". Teologia scolastica a
extrapolat conceptele de pacat, pocainta si iertare pe taram juridic, punand
accentul pe puterea de absolutiune a preotului. In traditia ortodoxa, insa, preotul este
martorul pocaintei credinciosului, nicidecum "detectivul"
care-l surprinde asupra faptului pe cel ce comite faradelegea sau
"beneficiarul" unor secrete care i se dezvaluie numai lui. El nu dispune de
puterea de a-i ierta pe credinciosi de pacate si nici nu are autoritatea de a-i
absolvi de vinovatie. Astfel de conceptii gresite nu fac decat sa
pluteasca la suprafata lucrurilor, denaturand functia marturisirii si a parintelui
duhovnicesc - aceea de a reintegra in Trupul lui Hristos atat pe credinciosul
care se caieste, cat si pe duhovnicul care-i asculta marturisirea.
Cuvintele "Eu, nevrednicul
preot si duhovnic, prin puterea data mie, te iert si te dezleg pe tine, X, de
pacatele tale" nu erau cunoscute in ritualul liturgic al Bisericii
Ortodoxe din Grecia. Ele sunt de origine latina
si au aparut mai tarziu, fiind preluate ulterior de rusi si introduse in
cartile lor liturgice intr-o perioada in care gandirea franco-latina si
practicile ei liturgice au influentat mult teologia ortodoxa rusa.
Accentuandu-se in mod exagerat notiunea de "putere" conferita
preotului, s-a ajuns la compromiterea marturisirii, care, in loc sa fie un
indemn pentru credincios de a-si recunoaste si regreta faradelegile comise, a
devenit o procedura de justificare a ofenselor sau nelegiuirilor faptuite sau
chiar de disculpare a celui ce le-a savarsit. De aceea, atragem atentia asupra
semnificatiei rugaciunii de iertare a pacatelor pe care o rosteste parintele
duhovnicesc in Biserica Ortodoxa, imediat dupa marturisire: ea cuprinde
marturia adusa de acesta, in duhul credintei, despre coborarea milostivirii lui
Dumnezeu asupra celui care se caieste sincer si din toata inima, caruia ii
iarta pacatele savarsite. Iertarea de pacate nu este "administrata" de preot;
ea este un har oferit de Dumnezeu in si prin Biserica - Trupul lui Hristos -
"spre iertarea pacatelor si spre viata de veci" .
In incheiere, as dori sa spun
cateva cuvinte despre spovedania "generala", deosebita de cea
particulara, adica de cea care are loc fata catre fata, intre
credincios si parintele sau duhovnicesc. In anumite circumstante, spovedania
generala poate fi o forma autentica de pocainta ca act comunitar, care implica
intreaga Biserica. in virtutea acestui fapt, ea reprezinta adevarata esenta a
Sfintei Taine a Spovedaniei. Desigur, ea nu inlocuieste marturisirea particulara, care presupune
atat cercetarea sinelui si dezvaluirea greselilor sau a pacatelor savarsite de
credincios, cat si indrumarile ori povetele duhovnicesti ale preotului care
este martorul celor destainuite. Ca si in celelalte Sfinte Taine,
functia preotului nu se cuvine sa fie nici exagerata, nici minimalizata.
Episcopul Kallistos Ware afirma urmatoarele:
"Toti cei ce au cunoscut
binecuvantarea de a avea ca parinte duhovnicesc un preot scaldat in harul unei
adevarate autoritati spirituale vor adeveri importanta rolului preotului, care
nu este un simplu sfatuitor. Rugaciunea de dezlegare pe care o rosteste el nu
este o rugaciune de rutina. El poate lega si dezlega de pacate sau poate refuza
sa dezlege pe cineva de pacate - desi aceasta se intampla foarte rar - sau
poate sa impuna un canon (epitimion) prin care credinciosului nu i se ingaduie
un anumit timp sa primeasca Sfanta Euharistie sau prin care i se cere sa
indeplineasca o anumita insarcinare. Aceasta din urma este o practica foarte
rar intalnita in practica ortodoxa contemporana, dar e important de stiut ca
preotul are acest drept (...). Oricum, sa nu consideram penitenta o pedeapsa,
nici o modalitate de a ispasi nelegiuirea comisa (...). Nu dobandim nicio
"vrednicie" daca am implinit un canon, pentru ca in relatia sa cu
Dumnezeu, omul nu poate pretinde niciodata ca este vrednic prin sine insusi.
Aici nu trebuie sa gandim in termeni juridici, ci in termeni terapeutici".
Cel mai semnificativ aspect al marturisirii nu
se datoreaza nici penitentei, nici penitentului, ci lui Dumnezeu, "Cel ce
vindeca pe cei zdrobiti cu inima si leaga ranile lor" (Psalmul 146, 3).
Nu este vorba despre anularea unei datorii de ordin moral, ci de vindecarea
pacatosului, si
aceasta vindecare este darul lui Dumnezeu. "Sa luam noi insine leacul
mantuitor al pocaintei. Sa primim de la Dumnezeu pocainta care ne tamaduieste,
caci nu noi suntem cei care I-o oferim Lui, ci El este Cel ce ne-o daruieste
noua", spunea Sfantul Ioan Gura de Aur. Termenul grecesc pentru
spovedanie,
exomologesis,
nu implica doar marturisire,
ci si prinos de
multumire (cf. Matei 11, 25; Luca 10, 21): "Lauda-Te-voi,
Doamne, din toata inima mea, spune-voi toate minunile Tale" (Psalmul 9,
1).
Marturisire si vinovatie
Am mentionat, in treacat, norul de vinovatie care invaluie uneori Taina
Spovedaniei, innegurand-o. Aceasta nu este o chestiune strict teoretica,
deoarece vinovatia face parte din conditia umana si din tragismul ei. Ne simtim de obicei vinovati dupa ce am
facut o greseala ori atunci cand suntem confruntati cu teribilele suferinte sau
nenorociri care-i incearca pe atatia oameni din jurul nostru in timpurile pe
care le traim si pentru care avem toti un grad de responsabilitate. Cu toate acestea,
in contextul specific al pocaintei si marturisirii, culpabilitatea poate fi o
emotie amagitoare.
In Sfanta Scriptura nu exista cuvantul "vinovatie" (enoche),
desi adjectivul "vinovat" (enochos) apare de cateva ori. In loc
de vinovatie, Sfintele Scripturi si Biserica ne vorbesc despre pacat (amartid)
ca despre un
esec, o infrangere, o pierdere, o bresa in relatiile interumane, care poate
duce la mustrari de constiinta. In privinta radacinii termenului
grecesc enechomai
("vinovat"),
conotatia ei este aceea de a fi strans legat de cineva sau ceva, a pastra pe
cineva sau ceva cu tot dinadinsul sau chiar a indragi pe cineva sau ceva - in
antonimie cu notiunea de a se simti rusinat fata de o divinitate care aplica
masuri punitive.
Acest accent
distorsionat pus pe vinovatie isi are obarsia intr-o cultura individualista
caracterizata printr-o hipertrofie a eului in care predomina o viziune strict
personala despre pacat si mantuire, precum si un sistem punitiv de sorginte
juridica. Atat timp cat a
fost credincioasa siesi si Sfintelor Scripturi, ortodoxia a rezistat oricarei forme de
individualism sau de aderenta riguroasa la un anumit corp de legi - fie ca s-a
pus problema pocaintei si a marturisirii, fie ca a fost vorba despre aplicarea
legislatiei canonice. Biserica Ortodoxa se fereste atat de a credita in mod
nejustificat realizarile sau meritele cuiva, cat si de a exagera culpabilitatea
resimtita de cei ce sufera esecuri; aceasta ar fi pur si simplu o alta forma de
egocentrism si egolatrie sau un alt aspect al incercarii de a imblanzi o
divinitate manioasa. Atitudinea ortodoxiei este de a accepta cu credinta si
recunostinta revelatia dumnezeiasca intrupata in Mantuitorul Iisus Hristos si
de a-i raspunde cu fapte pline de iubire pentru El si lumea pentru care El a
suferit "moarte de cruce" (Filipeni 2, 8).
Crizele de
comunicare sau comuniune pot duce la forme patologice de vinovatie. Exista, insa, si o alta vinovatie,
izvorata din simtul de raspundere fata de sine si fata de ceilalti, care duce
la o acuta constientizare a drepturilor, nevoilor si sentimentelor celor din
jurul nostru. Viziunea
crestina despre om este o viziune sociala. Orice criza intervenita intre oameni
care se iubesc unii pe ceilalti, ca si orice amplificare a indiferentismului si
a institutionalizarii exagerate intensifica atmosfera de vinovatie. Sfintii se
marturisesc zilnic nu pentru ca ar suferi de vreo nevroza, ci pentru ca se afla
intr-o comuniune constanta cu Dumnezeu, cu oamenii pentru care se roaga si cu
intreaga creatie. Ei stiu cat de mare nevoie au de aproapele lor, dar mai ales stiu cat de
mare nevoie au de Dumnezeu. Ei stiu ca pacatele nu pot fi biruite de unul singur si
accepta cu bucurie aceasta neputinta ca pe un element component al conditiei
umane, marturisind, in acelasi timp, adevarul atotputernicei si mantuitoarei
iubiri a lui Dumnezeu in Hristos Iisus, Care a luat "asupra Lui pacatele
lumii". Recunoasterea propriilor limite ne apropie de comuniunea cu
Dumnezeu, singurul care poate sterge pacatele noastre: "Pacatul meu l-am
cunoscut si faradelegea mea n-am ascuns-o (...), si Tu ai iertat nelegiuirea
pacatului meu" (Psalmul 31, 5-6).
Potrivit
invataturii Bisericii Ortodoxe, Dumnezeu ii iubeste pe toti oamenii la fel,
chiar si pe cei care cad in adancul rautatilor - sau poate ii iubeste mai ales
pe aceia ce au cazut in neputintele cele mai teribile: "Dumnezeu isi arata iubirea fata de noi prin
aceea ca Hristos a murit pentru noi cand noi eram inca pacatosi" (Romani
5, 18). Dumnezeu nu-si ascunde fata de la
pacatele noastre, ci ne intampina indeosebi atunci cand suntem coplesiti de
ele. Noi suntem cei care nu suntem in stare sa ne
confruntam cu ele sau cu Dumnezeu. Identificarea lui Dumnezeu cu
fiecare dintre noi si acceptarea Lui plina de dragoste, indiferent de
gravitatea relelor pe care le-am savarsit, transforma pocainta si marturisirea
dintr-o "negociere" disperata de a obtine iertarea pacatelor intr-o
sarbatoare launtrica, intru lauda Celui care ni L-a daruit pe Hristos:
"Drept aceea, nicio osanda nu este acum asupra celor ce sunt in
Hristos Iisus, caci legea duhului vietii in Hristos Iisus m-a eliberat de legea
pacatului si a mortii" (Romani 8, 1-2).
Sa spunem si noi impreuna cu Sfantul Apostol Pavel: "Si nu numai atat,
ci ne si laudam in Dumnezeu prin Domnul nostru Iisus Hristos, prin Care am
primit acum impacarea" (Romani 5, 11). Ni se ofera in dar modul de a-L
redescoperi pe Dumnezeu si pe noi insine; inlesnindu-se astfel asezarea pe
calea care ne duce la intemeierea unei relatii depline de iubire cu Dumnezeu,
cu ceilalti oameni si cu intreaga creatie.
Asadar, pocainta si marturisirea constituie
modalitatea de a-L redescoperi pe Dumnezeu si pe noi insine, de a iesi din
impasul provocat de savarsirea pacatului. Gratie iertarii obtinute
prin marturisire, trecutul nu mai este o povara insuportabila, ci o incurajare
pentru viitor. Viata nu mai e marcata de disperare, ci de o increzatoare
asteptare a binelui - ceea ce ii confera un vadit aspect eshatologic:
intrezarim, aici si acum, fagaduintele veacului ce va sa fie. "Niciunul
care pune mana pe plug si se uita indarat nu este potrivit pentru imparatia lui
Dumnezeu" (Luca 9, 62). A privi inapoi inseamna a atrage soarta nevestei lui Lot (Facerea
19, 26), in timp ce a privi inainte inseamna a primi revelatia ca Dumnezeu
insusi merge alaturi de noi - fara sa gandim ca am ajuns la desavarsire, ci
doar nutrind nadejdea ca o vom dobandi, asemenea Sfantului Apostol Pavel:
"Eu inca nu socotesc s-o fi dobandit [desavarsirea], dar una fac: uitand
cele ce sunt in urma mea, tind la cele dinainte" (Filipeni 3, 13).
Domnul nostru Cel rastignit si inviat este in
fata noastra si ne asteapta. Prin urmare, "cu frica de Dumnezeu, cu
credinta si cu dragoste" sa ne apropiem.
John Chryssavgis
Articol preluat
din cartea "Vindecarea launtrica a omului", Editura Sophia
Sursa
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu