În casa bunicilor de Ionel Teodoreanu, Ultima parte. ( 10 )
Bunicul a atipit
pe canapeaua din etac, cu motanul la picioare, si gazeta pe covor, la cãpãtâi.
Bunica l-a
acoperit cu salul cenusiu si a vrut sã alunge motanul c-o pãlmutã, hait, dar
s-a rãsgândit.
Si motanul îi
tine de cald bunicului.
Lasã-l, cucoanã
Elencule.
Bunicul e mai
palid ca de obicei.
Mai alb, nu
mai palid.
Când doarme ziua,
parcã e de argint.
Si somnul bunicului e cuminte astãzi, ca si pasienta lui.
Nu face
miscãri.
Nu sforãie.
Nu tresare.
Abia i se aude
respiratia.
Parcã începe
sã aparã o luminã în somnul bunicului.
Bunica s-a asezat
în fotoliul ei, tinând în mâni Vietile Sfintilor.
Citeste cât
citeste, si deodatã stã, cu ochii dincolo de carte.
Parcã ascultã
somnul bunicului.
Iar citeste,
iar stã, iar ascultã.
Dar deodatã nu
se mai aude nimic, decât tãcerea.
Bunica tresare
si se uitã cu fruntea încretitã spre canapeaua bunicului.
Doarme.
Doarme ?
I-atât de alb
s-atât de stins, cã nu mai sti.
Si deodatã se
aude : bâzzz.
O muscã.
O muscã în
casa bunicilor ! Si inca în toiul iernii !
Dar bunica nu
ascultã decât tãcerea de icoanã a bunicului.
Bâzzz...
Musca se asazã
chiar pe nasul bunicului, cântând din drâmba ei.
Bunicul tresare.
Bunica respirã cu
tot pieptul.
Musca zboarã
râzând gâdilicios, si intrã în urechea bunicului.
Prin somn,
bunicul o alungã cu un deget.
Dar musca nu
se lasã.
E o muscã
între muste, e cu vitejie muscã.
Cãldura sobei i-a
redat temperamentul.
Se afirmã
deci, pe fruntea somnului bunicului, muscã în numele mustelor : pecete.
Bunicul se
strâmbã, deschide ochii, o vede, o aude, o urãste, se scoalã, pune mâna pe
gazetã, dã, n-o nimereste, îsi scoate papucul, îl ridicã...
-
Las-o, Alecule, mi-i drag
s-o ascult.
-
Zãu, Elencule, nu te mai
înteleg, - ofteazã bunicul încãltând papucul cu care era sã omoare o muscã.
Bunica nu-i
rãspunde, dar surâde, ca si cum, într-adevãr ar asculta o muzicã.
Hruba
Bunicii se coboarã
în sufragerie, fiindcã sufrageria e dedesubt.
Prin fata
ferestruicilor ei trec numai picioarele celor de-afarã, pana la genunchi, fara
de trup.
Din antretul
de dindos pana la coridorul sufrageriei, porneste o scarã cu balustradã de
fier, care coteste, rãsucindu-se.
Plafonul e boltit.
Zidul gros.
Treptele
scârtâie a vechi.
Vorba rãsunã
cavernos, pânditã de ecouri.
Si scara si
coridorul sufrageriei sunt bisericeste întunecate.
Parcã au fost
sfinti cu aureolã pe acolo, acum posomorâti, de fum si de funingini.
Când pleacã la
masã, bunicul îsi pune paltonul si cãciulita, bunica se acoperã cu salul, iar
nepotul aprinde lumânarea anume pregãtitã în antret, cu chibriturile alãturi,
fãcând luminã pentru pogorârea bunicilor.
-
Bagã de seamã, Alecule, sa
nu luneci, - spune bunica. Prea o iei mata fuguta la vale.
Nepotul, cu
lumânarea îndreptatã în urmã, vede cu aur zâmbetul bunicului si ridicarea lui
din umeri.
Cãci bunicul
si la vale, tot ca o veveritã vrea sã fie.
Marg, merg,
merg, treaptã cu treaptã, pas cu pas.
Au ajuns.
Fatã-n fatã cu
flacãra lumânãrii rãsare ca de os lepros usa tainitei din zid.
Ce-i fi
acolo ? Ca si cum ai spune : cine-o fi acolo ?
Bunicii îl ajung.
Se dã deci la o
parte, stingând lumânarea care fumegã, si intrã în sufragerie dupã bunici.
Dar secunda de
întuneric în coridorul privit de usa tainitei cu orbite negre, în coridorul
care miroasã a pândã de guzgan si a piatrã sihastrã, desteaptã-n el vechimile
copilãriei mici, de-acolo de unde inca n-au plecat balaurii, strigoii, zmeii,
iadul, vârcolacii si vampirii.
Zimt de spaimã
i-ar atinge inima, dacã îndatã – cam pripit si c-un fior în spate – n-ar intra
dupã bunici, cu motanul – ptiu, satanã ! – strecurat printre picioare, fara
“miau”.
-
Ce-o fi acolo ?
Camara bunicilor e
sus.
Beciul e
tocmai în fundul grãdinii.
De-afarã se
vãd, la picioare, ferestrele sufrageriei scufundate în pãmânt ; dar alt ochi de
fereastrã, deschizãturã sau rãsuflãtoare nu s-aratã.
De douã ori pe zi,
la dejun si la masã, pâlpâie semne de-ntrebare, cu aur si cu fumegãri de
lumânare stinsã, în sufletul nepotului.
N-are sã stie
niciodatã ce-i acolo, fiindcã cel-si-mai-mic din el se teme si se roagã : “Nu
întreba. Asa-i mai bine. Altfel mã pierzi.”
L-a ascultat
pe cel mai mic, si n-a întrebat.
-
Ce-o fi acolo ?
...Acolo e
clopotnita de subt pamant, în care numai amintirea va intra, sunând ultima
spaimã a copilãriei, langa bunicii ei, adusi cu umbrele de-o flacãrã de
lumânare dintre umbre.
Lectia
de istorie
Cu ceai, cu lapte
si cu rom – o linguritã – a trecut si ora ceaiului.
Bunica citeste
Vietile Sfintilor ; bunicul, gazeta ; nepotul, lectia de istorie.
-
Ce-mi faci acolo tolãnit ca
un bey ?
-
Învãt, bunicã.
-
Zici tu, fariseule.
-
Lasã-l sã învete, Elencu.
Toti trei stau
în etacul bunicilor.
Fireste, si
motanul.
Dar motanul nu
e al patrulea, ci tot al treilea, în numãrul bunicului, desi-i pe canapea la
picioarele nepotului.
Focul din
sobã-i ca octombrie : numai de aur si miere.
Fâlfâie
fosnind gazeta bunicului.
Nepotul ridicã
ochii dintre regi si împãrati, mitropoliti, papi, generali si sfetnici.
Toti sunt
supãrati unii pe altii, zburliti de armate si noroade.
S-acum toti au
murit si stau cuminti cu osul lor încununat si miruit.
Dar cartea de
istorie îi supãrã din nou unii pe altii, în fraze lungi si încâlcite, cu
zãngãnit de ani.
-
Uããã !
-
Nu stiu pe unde-o fi intrând
învãtãtura, dar de iesit are pe unde, - zice bunica.
Nepotul duce
un zâmbet regilor si imparatilor ; dar dupa ce bunica nu-l mai vede, iar se
uitã la bunici.
-
Mãi cataoane [ catzaoane ], pe
unde-ti umblã ochii ?
-
Repet lectia, bunicã.
-
Cu ochii pe pãreti ?
-
Uite cartea, bunicã.
-
Hait.
Ochii bunicei
se duc între sfinti.
Afarã e senin.
Soarele apune.
Zarea
asfintitului arde portocaliu, suflând un trandafir pe ferestre, pe obraji si pe
filele cãrtii de istorie.
Nepotul
suspinã.
În cartea de
istorie stau zeci de regi si imparati încrucisând fierul rãzboiului.
În etac sunt numai
doi bunici si pacea lor cu pecetea motanului.
A început sã-i
stie pe bunici.
Pe fiecare-n
parte, si pe-amândoi laolaltã.
Îi vede cum
stau în câte-un fotoliu, luminati de floarea ferestrelor, si simte cã fiecare
dintre ei e litera cu care-ncepe o poveste...
Bunicul...
Bunica...
Când va veni
povestea ?
Nu stie.
Dar e-n el.
Bunicul e
asa...
Bunica e
asa...
Zâmbeste. Mijeste aur vechi în umbra etacului.
Si lectia de istorie stã.
N-au decât
s-astepte regii si împãratii.
-
Nu pot. Sunt cu bunicii.
Si tocmai mâini îl
ascultã la istorie.
Are un patru.
Profesorul vrea
sã-l mai încerce înainte de-al pecetlui sub cinci.
Parcã trec
aburi prin luminã, îndulcind-o albãstrui.
Ca si cum un
alt bunic si mai vechi decât acesta, vechi de când nu era nici lumea, mai
strãvechi decât lumina care-i batranetea lui, - ar veni din ceruri afumând cu
brad, cu pasii albi ai lunii dupã el.
Dar lectia ?
Iar o ia de la
început, cu fruntea încretitã.
Si deodatã
simte cã din cer i-a strãlucit aur pe gene.
Gene-n gene cu
luceafãrul.
Etacul s-a întunecat.
-
Aprinde lampa, - spune
bunica nepotului.
-
Mai lasã, Elencule, asa se
vede mai bine Luceafãrul.
-
Vezi mata, luceafãrul,
cucoane Alecule, da’ întreabã-l pe dumnealui de colo : vede lectia ?
-
Am isprãvit-o, bunicã.
Nepotul a mai
luat un patru la istorie – patru sau trei
: cam tot pe-acolo -, dar a pãstrat luceafãrul de-atunci, ca sã-l
aprindã-n candelã pentru bunici, din viitor spre trecut.
Desagul
cãlãtorului
De când e la
bunici, nepotul trãieste pe altã lume.
Se duce la
scoalã, ca si când era acasã.
Are note proaste, tot ca atunci.
Când se
întoarce de la scoalã, trece pe-acasã sã vadã ce mai fac fratii lui.
N-are voie sã
intre în casã : boalã molipsitoare.
Stã la
fereastrã, cu Blansa langa el, si de acolo schimbã semne cu mama.
Fratii si mama
sunt subt sticlã.
E ca la
panopticum.
Fratii slabi,
mama si mai trasã decât ei, fereastra plinã de flacoane, sticle, portocale,
mandarine, alãmâi.
Fratii
clipesc, scot limba si fac schime.
Apoi mama îi
ia de gât, ca pe douã pãpuse, cu resort, si-i închide în cutie.
Rãmâne mama la
fereastrã.
Îi trimite o
sãrutare, îi face semn sã plece cã îngheatã stând afarã, si buzele ei mute spun
: “sã nu ... “
Mama nu stie
cã bunicii...
Fiul pleacã
zâmbind, s-ajunge iar nepot, la casa bunicilor.
Tata vine uneori
la bunici, cu sania cu doi cai.
Apare, sãrutã, dã
– întotdeauna dã -, si pleacã risipind pe urma lui argint de zurgãlãi.
Vra sã zicã
numai atâta e schimbat ; în loc sã fie fiu acasã, e nepot la bunici.
Scoala a rãmas
aceeasi, catalogul la fel, orasul tot asa, pãrintii asemenea, fratii
acusi-acusi îs sãnãtosi.
Si totusi nu-i
la fel.
Toate-i apar
altminteri.
E mult mai mic
si mult mai mare decât cel ce-a venit sã stea la bunici.
În loc sã fie
tânãr, pierzându-si copilãria, întinereste cu copilãria-n el.
Nu-i tulbure.
E transparent.
Atât de
transparent încât bunicii nici nu-l vãd, privind prin el numai nepotul cam
blegut, care, cu toate cã fumeazã, tot copil e.
Ninge naiv pe casa
bunicilor.
Nepotul simte cã
acus începe viata : drumul printre altii.
Inima lui e
grea ca un desag pe umãr, în care-si va purta bunicii, iarna veche si copilãria
lui.
Dialog
Fratii s-au
sãturat sã fie doi.
Mama s-a
sãturat sã n-aibã trei.
E ultimul somn
în casa bunicilor.
Nepotul a
scoborât geamandanul de pe dulap.
Bunica i-a dat
o peticã, punându-l sã-l steargã de colb.
Apoi l-a
priveghiat cum îsi adunã calabalâcul.
-
Mã rog, si de ce-ai sã te-apuci tu când îi fi mare ?
-
Stiu eu, bunicã ?
-
Te-i pomeni cã te tocmesti nepot la bunici, - zice bunica, c-un zâmbet
urzicat de
hartag.
Nepotul
zâmbeste.
-
Râzi tu, râzi, harapule si
haramule, da’bietu’tatã-tãu ce zice ?
-
Tata nu spune nimic.
-
Munceste, sireacu ! Ce sã
spue tatu-tãu ? Tu sã spui. Toate sã le facã tatu-tãu ?
-
Am sa mã mai gândesc,
bunicã.
-
Da’pânã acuma ce-ai tot fãcut ?
-
Ce-am fãcut ? Ce-am fãcut ? se socoteste nepotul, încordându-si
fruntea ca la matematicã.
-
Ce tot dai din plisc ca
cocostârcul pe casã ? N-ai fãcut nimic.
-
Cum, bunicã ? N-am învãtat
la scoalã ?
Bratele
bunicei zboarã.
Îndurã-te,
Hristoase.
-
Înveti tu, pe dracu’ ! Dormi
în bancã. Parcã te vãd.
-
Citesc, îmi fac lectiile, -
însirã nepotul.
-
Casti, te freci la ochi, dai din
buze, te duci, te întorci, te foiesti, - continuã bunica. Mãi terchea-berchea, bunicã-ta
te-ntreabã ce faci cu scãfârlia ta de cap, nu cu gogeamite picioarele tale de
trântor.
-
Gândesc, bunicã.
-
Iaca drace, de unde sare
iepurile ! Si la ce te gândesti mã rog ?
-
Ei, e greu de spus...
-
Da’vorba pentru ce-i
fãcutã ? S-o tii ascunsã-n sân ca busuiocul ?
-
Parcã mata, bunicã, spui tot
ce gândesti ?
-
Ba bine cã nu ! Nu-i crede cã
m-oi pierde cu firea pentru unul ca tine ? Iaca-ti spun verde : gândesc cã esti
un neisprãvit, un papã-lapte, un “da’muieti ti-s posmagii ?” Iaca, dacã vrei sã
stii.
-
Lasã-l, Elencule, e mititel,
- vine si bunicul cu motanul dupã el.
-
Cum mititel ? Ce vorbã-i aiasta
? Esti mititel ? îl întreabã bunica însurubându-i o privire care ajunge pana la
pãcatul tutunului.
-
Nu mai sunt, bunicã.
-
Bine cã spui mãcar, - ofteazã
bunica. Esti mare, mãããi. La vârsta ta învârteam lumea pe degete.
-
S-acuma, Elencule, -
zâmbeste bunicul.
-
Lasã mata, Alecule, cã nu-mi
arde de suguit.
Bunicul se
retrage.
-
Ei, ia spune, - revine bunica.
-
Ce sã mai spun, bunicã ?
-
Ce nu mi-ai spus. De ce-ai sã te apuci când îi fi mare ?
Nu uitã bunica de unde-a plecat si pace !
-
Poate c-am sã scriu, bunicã.
-
Sã scrii ? Tu ? Ce sã scrii, mã rog ?
-
Cãrti.
-
Iaca mãi ! Cãrti ! Si
cu ce-ai sã le umpli ?
Nepotul
zâmbeste, si se bate cu vârful degetului pe frunte.
-
Nu-ti sunã a gol, nepoate ?
-
Mie nu, bunicã.
-
Si ce-i, mã rog, acolo ?
-
Mata, bunicul, motanul
bunicului, casa bunicilor, vorbele bunicei, când voiau sã intre în gândurile
nepotului, fara sã batã la usã...
Bunica
ascultã, ascultã.
Apoi priveste
departe, pe fereastrã.
Iar ninge alb în
noapte.
Vin fulgii
Crãciunului.
-
Mai stii, - ofteazã ea.
Se apropie de
nepot.
Se privesc ochi în
ochi, adânc.
Se vede c-a
zãrit ceva bunica.
Face o cruce mare
spre icoana lui Iisus, frângându-se din sale :
-
Dã, Doamne.
Apoi îsi
trece, pentru întâia oarã, degetele cu miros de floare de migdal prin pãrul
nepotului, care seamãnã cu pãrul fetei bunicilor si întreabã cu glas scãzut :
-
Si ce-ai sã scrii, mã rog,
despre bunicã-ta ?
Ani si
morminte dorm între întrebare si rãspuns.
O nouã iarnã
începe la fereastrã, cu copaci, mosnegi si alti copii.
-
Si ce-ai sã scrii, mã rog,
despre bunicã-ta ?
Ninge naiv.
-
Ce-am scris, bunicã.
- Aici se terminã În Casa Bunicilor, de Ionel Teodoreanu -
Extras din cartea “In casa bunicilor”, de Ionel Teodoreanu, Colectia
Biblioteca Pentru
Toti Copiii, Editura Ion Creanga – Bucuresti, 1979
