Judecata Particularã, Teologia dogmatica, Dogmatica speciala, Prof. Todoran, Zagrean, Bucuresti, 1991

Judecata Particularã, Teologia dogmatica, Dogmatica speciala, Prof. Todoran, Zagrean, Bucuresti, 1991

Indata dupa moartea trupeasca, fiecare suflet se supune Judecatii Particulare.

Aceasta judecata este necesara, deoarece rasplata sau pedeapsa, pe care fiecare suflet o va primi dupa moarte, in functie de ceea ce a facut aici pe pamant cat a vietuit in trup, trebuie sa fie urmarea unei hotarari date de Judecatorul Cel Drept, chiar daca nici rasplata, nici pedeapsa nu sunt depline sau definitive, decat numai dupa Judecata Universala.

Desi, din unele locuri din Sfanta Scriptura, unde se vorbeste despre fericirea sau osanda care ii asteapta in viata de dincolo, pe cei care in viata pamanteasca au facut cele bune sau cele rele, nu putem sti in mod sigur daca este vorba de starea acestora dupa Judecata Universala, ori dupa cea Particulara, totusi invatatura despre Judecata Particulara se intemeiaza pe Revelatie, ea rezultand clar din unele texte din Noul Testament, ca si din numeroase marturii ale Traditiei.

Astfel, Sfantul Apostol Pavel zice : “Si precum este randuit oamenilor sa moara, iar dupa aceea urmeaza judecata...” ( Evrei 9, 27 ) ; iar in alt loc : “Caci noi toti trebuie sa ne infatisam inaintea judecatii lui Hristos, ca sa ia fiecare dupa cele ce a facut in trup, ori bine, ori rau” ( II Corinteni 5, 10 ).

Realitatea acestei judecati rezulta si din parabola bogatului nemilostiv si a saracului Lazar, de unde se poate vedea ca starea de fericire a saracului, ca si cea de nefericire a bogatului, au urmat indata dupa moartea lor, ceea ce presupune fara indoiala judecata particulara.

Sfintii Parinti de asemenea invata ca dupa moarte urmeaza Judecata Particulara a sufletului.

Astfel, Fericitul Augustin zice : “De tot dreaptã si mantuitoare este credinta cã sufletele se judecã indata ce ies din trupuri, inainte de a se infatisa la aceastã judecatã, inaintea careia vor fi judecate impreuna cu trupurile inviate”.

Autorul judecatii particulare este Mantuitorul Hristos, ceea ce rezulta din propriile Sale cuvinte : “Caci Tatal nu judecã pe nimeni, ci toata judecata a dat-o Fiului” ( Ioan 5, 22 ), de asemenea : “Si putere i-a dat ( Tatal ) sa faca judecatã, caci Fiul Omului este” ( Ioan 5, 27 ).

Aceasta judecata este absolut dreapta, deoarece, Judecatorul fiind Mantuitorul Hristos, El cunoaste nu numai faptele, ci si gandurile cele mai ascunse pe care le-au avut in viata cei ale caror suflete se infatiseaza la judecata.

Sentinta pronuntata de Mantuitorul, aduce fericirea sau nefericirea celui judecat.

Dupa Judecata Particulara, fericirea dreptilor constã in bucuria pe care le-o oferã comuniunea cu Hristos, fiindca in viata au vietuit dupa indemnul si pilda Lui, iar nefericirea celor pacatosi constã in lipsirea lor de orice bucurie, din cauza indepartarii de Dumnezeu in viata.

Criteriul dupa care se face judecata, este straduinta sau dezinteresul pe care le-a manifestat in viata cel judecat, de a se apropia de Hristos, urmandu-I pilda, si de a intra in comuniune cu El.

Astfel, tot ce a facut omul in viata, tot ce si-a propus sa faca dar n-a facut, tot ce a gandit de bine sau de rãu, va fi apreciat prin prisma acestui criteriu, cu alte cuvinte, toate acestea vor meritorii sau incriminatorii, in masura in care au contribuit sau nu, la comuniunea cu Hristos.

Cu toate ca nu este o judecatã solemnã, cum va fi Judecata Universala, la Judecata Particulara sufletul are :

1. martori,
2. acuzatori, si
3. aparatori.

Cel dintai martor, e propria constiinta a celui judecat.

Constiinta celui drept e linistita si plina de speranta, nesimtindu-se impovarata de pacate grele.

In schimb, constiinta celui pacatos ii provoaca acestuia mustrari continue, ceea ce inseamna pentru el o stare de adevarat chin.

Spiritele rele, demonii, nu sunt atat martori pe cat sunt acuzatori, urmarind sa agraveze starea lui judecat.

Dar ei sunt indepartati, din jurul sufletului care si-a pus nadejdea in Hristos, de catre ingerii buni, care le intaresc increderea si le dau curaj.

Iar alaturi de ingeri, si sfintii, in frunte cu Maica Domnului, precum si Biserica de pe pamant, prin rugaciunile ei, au un rol la stabilirea soartei sufletului care se prezinta la judecata.

Este semnificativa in aceasta privinta, slujba inmormantarii dupa randuiala ortodoxa, in care se exprima in mod deplin manifestarea sobornicitatii Bisericii pamantesti cu a Bisericii ceresti.

Biserica de pe pamant se roaga fierbinte si cere puterilor ingeresti si Bisericii celor din ceruri, sa i se alature ei intr-o rugaciune plenarã catre Mantuitorul Hristos, ca sa aseze sufletul celui adormit in corturile dreptilor, “unde nu este durere, nici intristare, nici suspinare, ci viata fara de sfarsit”.

Unii Parinti si scriitori bisericesti, ca : Efrem Sirul, Chiril al Alexandriei, si altii, au incercat sa arate in mod amanuntit felul in care se face Judecata Particulara, ceea ce a dat nastere la invatatura despre vãmile vazduhului.

Preluand aceasta invatatura in rugaciunile si cantarile ei de la slujba inmormantarii, dar fara sa-i atribuie caracterul de dogmã, Biserica ne dã putinta sa ne inchipuim modul in care se face judecata particulara.

Dupa despartirea de trup, sufletul este dus la Judecatã, fiind insotit de ingeri si de demoni.

El trece prin anumite vãmi, in prezenta insotitorilor sai, unde este cercetat pentru faptele pe care le-a savarsit in viata.

La fiecare vamã, el dã socotealã daca a facut sau nu, anumite feluri de pacate.

Daca rezultatul cercetarii e bun, si el trece prin toate vamile, ingerii il duc in Rai, unde va fi partas fericirii vesnice.

Daca insa, la vreuna dintre vami se va descoperi ca a facut anumite pacate grele, duhurile rele il iau cu ele, si il duc in Iad.

Dar in aceasta cercetare amanuntita prin vami, ingerii si demonii nu-i sunt numai insotitori, ci si aparatori sau acuzatori : in timp ce ingerii ii iau apararea, demonii il acuza, agravandu-i situatia, deoarece ii pun inainte si pacatele care i-au fost iertate prin pocainta.

Desigur, cel care judecã sufletul la aceste vami, este Mantuitorul Hristos.

Desi aceasta invatatura nu are caracter de dogma, ea nu e contrara Sfintei Scripturi, deoarece in parabola bogatului nemilostiv si a saracului Lazar se spune : “Si a murit bogatul si a fost dus de ingeri in sanul lui Avram” ( Luca 16, 22 ), iar ideea ca sufletele celor pacatosi sunt duse de ingerii rai, rezultã din cuvintele Mantuitorului din parabola bogatului caruia i-a rodit tarina : “Nebune, in noaptea aceasta ti se va lua sufletul...” ( Luca 12, 20 ).

Cu toate ca invatatura despre vamile vazduhului e acceptata de unii dogmatisti ortodocsi, aceste vami desigur nu trebuie intelese in sens material, ci spiritual, deoarece si sufletul care trece prin el(e), este de natura spirituala.

Ceea ce trebuie retinut din ea, este ideea fundamentala pe care o exprimã : indata dupa despartirea de trup, sufletul trebuie sa se supuna unei cercetari, unei judecati spre a primi rasplata sau pedeapsa cuvenita, pentru modul in care a vietuit in trup pe pamant.

Iar daca unii aghiografi descriu aceste vami intr-un mod concret si realist, trebuie sa ne dam seama ca aceasta se face in mod simbolic.

{{{{{

( Extras din Teologia Dogmaticã, Manual pentru seminariile teologice, Pr.prof.dr. Isidor Todoran, Arhid.prof.dr. Ioan Zãgrean, PAGINILE 368-371, tiparita cu binecuvantarea Prea Fericitului Parinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Romane, Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, Bucuresti, 1991 )

Adeverirea mortii si Învierii Domnului, Teologia dogmatica, Dogmatica speciala, Prof. Todoran, Zagrean, Bucuresti, 1991

Adeverirea mortii si Învierii Domnului, Teologia dogmatica, Dogmatica speciala, Prof. Todoran, Zagrean, Bucuresti, 1991

Dintre toate minunile Mântuitorului, cea mai mare si mai uimitoare este propria Sa Înviere din morti, minune care in acelasi timp este si cea mai puternica dovada despre dumnezeirea Sa, si in acelasi timp si despre divinitatea crestinismului.

Insa, Învierea Mantuitorului este si piatra de temelie si garantia invierii mortilor, importanta ei pentru credinta crestina fiind subliniatã in mod deosebit de catre sfantul Apostol Pavel : “Iar daca Hristos n-a inviat, Zadarnica este atunci propovaduirea noastra, zadarnica si credinta voastra...Si daca nadajduim in Hristos numai in viata aceasta, atunci suntem mai de plans decat toti oamenii. Dar acum Hristos a Inviat din morti, facandu-Se incepatura celor adormiti. Caci deoarece moartea a venit printr-un om, printr-un om si invierea mortilor” ( I Corinteni 15, 14-21 ).

Pentru Apostoli, ca si pentru cei mai apropiati de cercul acestora ( ucenicii, femeile mironosite, discipolii ), invierea Domnului a fost mai presus de orice indoiala, de aceea, Apostolii de la inceput s-au prezentat drept “martori ai Invierii Domnului” ( Fapte (Acte) 1, 22 ), iar in predica lor despre Iisus Nazarineanul Cel rastignit n-au incetat niciodata sa afirme ca pe Acesta Dumnezeu L-a inviat din morti ( Fapte 2, 22-24 ; 3, 15 s.a. ).

Iar dacã Toma Geamãnul s-a indoit pentru un moment de Învierea Domnului – fiindca nu fusese de fata la prima aratare a Sa dupa Înviere, catre apostoli – aceasta s-a intamplat numai fiindca a voit sa se convinga despre aceasta minune prin propriile sale simturi si nu pe baza marturiei altora ( Ioan 20, 28 ).

Daca pana la Reformã, Invierea Domnului a fost contestata mai mult sporadic de catre unii eretici, in veacurile XVI si XVII, teologii protestanti din directia rationalist-criticã au contestat din ce in ce mai mult Invierea Domnului, si cu atat mai mult o contestã urmasii lor de astazi, socotind-o un mit care s-a creat din cauza nalucirilor unora dintre ucenicii Sai sau dintre femeile mironosite.

Astfel au aparut diferite interpretari eronate, care au incercat sa explice in mod rational asa-zisa Inviere a Domnului, care, dupa ei, in realitate n-a existat.

Dintre aceste interpretari, cele mai cunoscute sunt :

1. Ipoteza mortii aparente ;
2. Ipoteza inselaciunii ;
3. Ipoteza viziunii.

( 1 ) Ipoteza mortii aparente.

Una din interpretarile eronate ale Invierii Domnului, a fost data de cei care au sustinut ca, pe langa toate chinurile la care a fost supus, in realitate Iisus Hristos n-ar fi murit, ci ar fi cazut intr-o stare cataleptica, intr-un fel de lesin din care apoi S-a trezit.

La aceasta trezire au contribuit : impungerea ostasului roman cu sulita in coasta, coborarea de pe cruce, asezarea intr-un mormant rece, raceala giulgiurilor inmiresmate cu care i-a fost infasurat Trupul.

Revenindu-Si din lesin, a pravalit piatra de pe usa mormantului, a iesit din mormant si S-a aratat femeilor mironosite si apostolilor, si astfel s-ar fi creat mitul Invierii.

Dar, cu toate eforturile acestora de a prezenta Invierea Domnului drept o trezire dintr-un lesin, aceasta explicare nu poate fi acceptata din mai multe motive :

( I. ) In primul rand, moartea reala a Mantuitorului, o dovedeste grija capeteniilor iudeilor si a stapanirii romane, ca Acela care fusese rastignit intre cei doi talhari, sa fi murit cu adevarat.

De aceea, ostasii controland daca cei rastigniti au murit, talharilor care erau inca vii le-au zdrobit fluerile picioarelor spre a-si da sfarsitul, in timp ce lui Iisus care murise, nu I le-au zdrobit.

Totusi, spre a avea convingerea deplina ca a murit, unul dintre ostasi I-a impuns coasta cu sulita, din care a iesit Sange si Apa ( Ioan 19, 34 ), semn ca deja Trupul celui mort insi incetase functiile.

Astfel, este absolut sigur ca, atat capeteniile iudeilor, cat si reprezentantul stapanirii romane, Pilat, au avut convingerea ferma ca Iisus a murit cu adevarat pe cruce.

( II. ) In al doilea rand, Iosif si Nicodim au cerut lui Pilat trupul Lui Iisus, ca sa-L coboare de pe cruce, spre a-L ingropa, ceea ce au obtinut fara nicio greutate, caci Pilat era convins, pe baza marturiei soldatilor, ca Iisus murise cu adevarat.

Daca n-ar fi fost convins de aceasta, nu le-ar fi dat aceasta permisiune.

Dar chiar daca ne-am inchipui, prin imposibil, ca Iisus n-a fost mort cand a fost coborat de pe cruce, istovirea provocata de suferintele indurate si de pierderea Sangelui scurs din ranile cuielor, infasurarea Trupului uns cu miresme in giulgiuri, si lipirea acestora de Trup, lipsa de aer in mormant, toate acestea I-ar fi adus cu certitudine moartea, dupa asezarea Lui in mormant.

( III. ) In al treilea rand, fariseii si mai marii preotilor, stiind ca Iisus spusese ca dupa trei zile se va scula din morti, au fost destul de vigilenti sa aiba certitudinea ca Iisus a murit cu adevarat, spre a evita o ratacire si mai mare in popor.

Aceasta explicã de ce, dupa ce Iisus a fost asezat in mormant – cu toate ca ei erau convinsi ca murise cu adevarat – s-au dus la Pilat si i-au cerut sa puna paza la mormant, ca nu cumva, peste noapte, ucenicii Lui sa vina si sa-I fure Trupul lansand zvonul ca Iisus a inviat, “caci atunci va fi ratacirea de pe urma mai rea decat cea dintai” ( Matei 27, 64 ).

Pilat le-a satisfacut cererea, iar ei au pecetluit piatra, dupa ce au pus paza la mormant, asadar, au luat toate masurile ca mormantul sa fie cat mai bine pazit.

Luand cunostinta de Invierea lui Iisus chiar de la soldatii de paza, fariseii si carturarii si-au dat seama ca s-au implinit cuvintele lui Iisus : « Dupa trei zile Ma voi scula », dar acum trebuia cel putin sa inabuseasca adevarul Invierii, de aceea au mituit pe soldatii de paza si pe dregatori, lansand zvonul ca peste noapte, ucenicii au venit si au furat Trupul lui Iisus.

Ipoteza mortii aparente au combatut-o chiar unii dintre teologii protestanti.

Astfel, D.Fr.Strauss, in cartea “Viata lui Iisus”, spune : “Este imposibil ca un om care a iesit din mormant pe jumatate mort, care a trebuit sa se tarasca, slab, bolnav si lipsit de ingrijiri medicale, care avea nevoie de bandaje, de intarire si de ingrijire, este imposibil ca un astfel de om sa fi facut Apostolilor impresia ca El era biruitorul mortii, printul vietii, impresie care stã la temelia viitoarei lor predicari.

O asemenea sculare nu ar fi putut decat sa slabeasca impresia pe care El o facuse asupra lor in timpul vietii si al mortii ; cel mult ar fi putut sa le dea o senzatie de mila si compatimire, niciodata insa nu le-ar fi schimbat intristarea in entuziasm, sau sa le fi inaltat intristarea pana la adorare”.

( 2 ) Ipoteza inselaciunii.

Alti detractori au afirmat ca “Invierea” n-a fost decat un truc, o inselaciune la care au recurs Apostolii ; acestia au furat Trupul lui Iisus din mormant, in timp ce strajerii dormeau.

L-au ascuns, iar apoi au raspandit zvonul ca Hristos a inviat.

Aceasta ipoteza e cea mai slaba si mai puerila, de aceea e si mai usor de combatut.

Tocmai spre a inlatura orice posibilitate a furtului, conducatorii iudeilor au luat toate masurile necesare ca mormantul sa fie pazit cu strasnicie de catre soldatii ceruti de la Pilat, iar piatra mormantului sa fie pecetluita.

Soldatii de garda nu puteau sa adoarma, deoarece o astfel de nechibzuinta era pasibila de pedeapsa cu moartea.

Dar chiar daca – prin imposibil – ar fi adormit, n-ar fi adormit toti, iar zgomotul pravalirii pietrii [ pietrei ] de pe mormant i-ar fi trezit, astfel ca ucenicii care ar fi incercat sa fure Trupul Invatatorului lor, ar fi fost prinsi.

Pe de alta parte, starea psihologica in care se aflau Apostolii si cei apropiati lor, infricosati si de-a dreptul ingroziti de cele ce se petrecusera cu Invatatorul lor, inchisi in casa de frica iudeilor, facea imposibil actul furtului.

Cum puteau acesti oameni timorati, sa indrazneasca a veni noaptea la mormant, sa fure Trupul lui Iisus, cand stiau cu cata strasnicie era pazit mormantul de catre soldatii romani ?

In realitate, lucrurile s-au petrecut cu totul altfel.

Convinsi de minunea Invierii, insisi unii dintre soldatii de paza au alergat in cetate si au vestit mai marilor preotilor, minunea ce se facuse.

Surprinsi si aflandu-se in deruta, acestia, spre a innabusi vestea Invierii lui Isus – de care acum nici ei nu se mai indoiau – au mituit pe soldatii de paza, indemnandu-i sa spuna ca Trupul lui Iisus a fost furat din mormant pe cand ei dormeau, de asemenea i-au asigurat ca nu vor fi pedepsiti, deoarece ei vor imbuna si pe dregatorul roman, iar pe ei fara grija ii vor face, ceea ce s-a si intamplat.

Dar, sa admitem ca furtul Trupului era posibil.

Ce ar fi putut face Apostolii cu acest Trup, si la ce le-ar fi folosit ?

Avea rost furtul Trupului cand moartea Celui pe care-L iubeau le-a zdruncinat credinta in dumnezeirea Lui ?

Inaintea unui Trup mort, unde ar mai fi fost entuziasmul si convingerea in dumnezeirea Celui pe care de acum inainte aveau sa-L propovaduiasca drept biruitorul mortii ?

Nu e de neinteles ca imnologul crestin, spre a raspunde iudeilor care au inventat ipoteza furtului Trupului lui Iisus, se intreaba : « Cine a mai vazut sau cine a auzit pe mort sa-l fure vreodata ? »

( 3 ) Ipoteza viziunii.

Realitatea Invierii Domnului este infatisata in Sfintele Evanghelii ca si in alte carti ale Noului Testament, cu atata precizie si cu atatea amanunte, incat nimenea n-ar trebui sa se indoiasca de adevarul ei.

Aceasta si pentru faptul ca Mantuitorul a dovedit-o prin numeroasele Sale aratari dupa Inviere, prin convorbirile pe care le-a avut cu Apostolii, prin faptul ca a mancat impreuna cu ei si, in sfarsit, prin Inaltarea Sa la cer in prezenta lor.

Cu toate acestea, au fost unii care au negat realitatea aratarilor Mantuitorului dupa Inviere, considerandu-le simple viziuni subiective ori colective, datorita starilor psihopatice pe care le-au avut unii dintre Apostoli sau femeile din cercul lor.

Cei ce au avut astfel de viziuni – stari psihice care se datorau unor boli nervoase de care ar fi suferit Apostolii si femeile din jurul lor – le-au raspandit peste tot, in felul acesta “Invierea” transformandu-se dintr-o stare patologica, intr-un fapt istoric.

Dar faptele petrecute dupa Inviere dovedesc, fara putinta de indoiala, realitatea acesteia :

( a ) Mai intai, este cu totul fals si injust sa atribui Apostolilor si femeilor carora li s-a aratat Iisus dupa Inviere, boli de natura psihica sau nervoasa, despre care nu existã niciun indiciu in sfintele Evanghelii.

Atat Apostolii, cat si femeile, in tot timpul Patimilor, mortii, coborarii de pe cruce si ingroparii lui Iisus, s-au comportat absolut normal, ca dealtfel si inainte si dupa Inviere.

( b ) Ca Apostolii si ucenicii n-au avut boli psihice si nici macar dispozitia de a avea viziuni, o dovedeste faptul ca aratarile Domnului dupa Inviere s-au petrecut in locuri diferite, in fata unor persoane diferite, si la intervale de timp diferite.

Astfel, mai intai S-a aratat pe cale femeilor mironosite ( Matei 28, 9 ) ; Mariei Magdalena ( Ioan 20, 16-17 ) ; lui Luca si lui Cleopa pe calea spre Emaus ( Luca 24, 13-32 ) ; Apostolilor in lipsa lui Toma ( Luca 24, 36-42 ; Ioan 20, 19-23 ) ; dupa opt zile Apostolilor in prezenta lui Toma ( Ioan 20, 24-29 ) ; unora dintre Apostoli la lacul Tiberiadei ( Ioan 21, 10-14 ) ; apoi la peste cinci sute de frati ( I Corinteni 15, 6 ) ; lui Iacov ( I Corinteni 15, 7 ) si, in sfarsit, dupa cativa ani lui Saul ( I Corinteni 15, 8 ).

Toate aceste aratari, precum si imprejurarile diferite in care s-au petrecut, aratã cã n-a putut fi vorba de nicio viziune subiectiva a unora dintre persoanele carora S-a aratat, si nici de una colectiva ( prin sugestie in masa ), ci au fost aratari reale.

( c ) Soldatii romani care au pazit mormantul, trebuie considerati cei mai obiectivi si nepartinitori martori ai Invierii, deoarece ei au venit in cetate si au vestit mai marilor preotilor si capeteniilor iudeilor, Invierea Celui pe care-L pazisera la mormant.

( d ) Toti martorii aratarilor Domnului au fost atat de convinsi ca Acela pe care L-au vazut e cu adevarat Hristos Cel Inviat, incat au considerat o datorie sa marturiseasca adevarul Invierii in orice imprejurari, indiferent de consecintele pe care urmau sa le suporte.

( e ) Purtarea mai marilor preotilor si capeteniilor iudeilor, dovedeste ca ei n-au negat realitatea Invierii Celui rastignit, dar au incercat sa ascunda adevarul, prin tot felul de mijloace.

Chiar cand, dupa Pogorarea Duhului Sfant, Apostolii au propovaduit pe Iisus Nazarineanul Cel Inviat, iudeii n-au negat realitatea Invierii.

Dar i-au oprit sa vorbeasca in numele lui Iisus ( Fapte (Acte) 5, 40 ).

( f ) Apostolii au fost pe deplin convinsi ca Cel ce li S-a aratat a fost Iisus Hristos Cel Inviat, si nu o naluca, ci o fiinta corporala, care era in Trup.

Spre a le risipi orice indoiala, la cererea Lui, Apostolii i-au pipait Mainile si Picioarele, putandu-se convinge ca nu e duh de nalucire, de asemenea le-a cerut de mancare, si ei i-au dat peste si un fagure de miere ( Luca 24, 39-42 ).

La fel Toma, dupa ce i-a pipait ranele cuielor si Coasta, a exclamat : “Domnul meu si Dumnezeul meu” ( Ioan 21, 27-28 ).

De asemenea, la lacul Tiberiadei a mancat cu ucenicii paine si peste ( Ioan 21, 13 ).

Un fapt de netagaduit este cã Invierea Domnului a avut o influentã extraordinara asupra Apostolilor.

Inainte de Inviere –incepand cu prinderea si judecata lui Iisus, si terminand cu moartea si ingroparea Sa – Apostolii erau cuprinsi de frica, ascunzandu-se de teama de a nu fi si ei prinsi.

Nici Petru n-a dat dovada de curaj, lepadandu-se de trei ori de Hristos in curtea arhiereului.

In timpul rastignirii, dintre Apostoli numai Ioan e prezent, iar pogorarea de pe cruce o fac doi din cercul mai apropiat lui Iisus, Iosif si Nicodim.

Inchisi in casa, nici la mormant nu indraznesc sa mearga.

Mai curajoase si mai atasate suferintelor Domnului, se dovedesc a fi femeile mironosite, care in ziua cea dintai a saptamanii (Duminica), dis-de-dimineata, merg la mormant, spre a face cele dupa datina cu Trupul celui mort.

Apropiindu-se de mormant, afla vestea Invierii Domnului de la Inger, care le trimite sa-i instiinteze pe Apostoli.

Pe cale, li se arata Iisus Cel Inviat, Care le trimite sa vesteasca Apostolilor Invierea Sa.

Dar Apostolii primesc vestea cu neincredere.

Chiar si Petru si Ioan alearga la mormant, mai mult din curiozitate, decat din convingere, si numai dupa ce vad giulgiurile in mormant, singure zacand, incep sa creada ca Iisus a Inviat.

Cum se explicã atunci, transformarea bruscã a Apostolilor, din oameni cuprinsi de frica, neincredere, indoiala si nehotarare, la sentimentele de bucurie si certitudine a Invierii ?

Aceasta transformare s-a produs aproape instantaneu, indata ce Domnul li S-a aratat in locuri si imprejurari diferite, si s-au convins prin propriile lor simturi ca n-au inaintea lor o naluca, ci pe Hristos Cel Inviat.

Efectul Invierii a fost coplesitor : din fricosi, timizi, neincrezatori, indoielnici si nehotarati, ei devin plini de curaj, indraznesti, increzatori, hotarati si pe deplin convinsi de realitatea Invierii.

Increderea, curajul si entuziasmul de a-L propovadui, le dobandesc indeosebi dupa Pogorarea Duhului Sfant, precum le spusese Domnul inainte de Inaltarea Sa la cer : “...veti lua puterea cand Duhul Sfant va veni peste voi si Imi veti fi Mie martori in Ierusalim si in toata Iudeea si Samaria si pana la marginea pamantului” ( Fapte (Acte) 1, 8 ), cand incep sa-L vesteasca pe Domnul cu mult curaj si indrazneala.

Iar cand sunt prinsi, raspund neinfricat la intrebarile sinedristilor, refuzand sa se supuna poruncii acestora, de a nu-l mai propovadui pe Iisus Nazarineanul, si infruntandu-i cu raspunsuri la care acestia n-au ce le replica : “Socotiti voi insiva daca e drept sa ascultam mai mult de oameni decat de Dumnezeu” ( Fapte 4, 19 ).

Si indiferent de persecutiile la care sunt supusi din partea iudeilor, Apostolii vestesc pe Domnul cu mult curaj in Ierusalim, in Iudeea, in Galilea, in Samaria, iar apoi peste hotarele Palestinei, la oameni si in locuri necunoscute si oricate suferinte indura, nimic nu-i abate de la misiunea incredintata de Domnul : “Mergand invatati toate neamurile, botezandu-le in numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh...” ( Matei 28, 19 ).

Cine a operat aceasta transformare a unor oameni simpli, care au devenit invatatori lumii ?

Puterea Duhului Sfant revarsata peste ei in Ziua Cincizecimii, dar si convingerea lor neclintita in dumnezeirea lui Iisus Hristos Cel Inviat, cu Care, dupa Inviere, au stat impreuna patruzeci de zile si de la Care au primit ultimele indemnuri, sfaturi si porunci in legatura cu predicarea Evangheliei la toate neamurile.

{{{{{

( Extras din Teologia Dogmaticã, Manual pentru seminariile teologice, Pr.prof.dr. Isidor Todoran, Arhid.prof.dr. Ioan Zãgrean, PAGINILE 251-257, tiparita cu binecuvantarea Prea Fericitului Parinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Romane, Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, Bucuresti, 1991 )

Cu Arjen Dijksman si Guy Berthault: Povestea eclipselor de Soare din 1990, 1991, 1994. Fisierul audio no 1, sambata 28 decembrie 2013 ( 1 )

Cu Arjen Dijksman si Guy Berthault: Povestea eclipselor de Soare din 1990, 1991, 1994. Fisierul audio n^o 1, sambata 28 decembrie 2013 ( 1 )

Objet :	Tr : Fichier-1 mp3 Guy Berthault audio
De :	Olivia Marcov
À :	Arjen Dijksman
Cc :
Cci :
Date :	Samedi 28 décembre 2013 18h21

Bonsoir Arjen,                                               

Voici, ci-joint mon travail de transcription de la première Interview - Interview 1 - que tu m'as envoyée.

Olivia. »

Transcription du fichier Interview 1 : Guy Berthault GB – Arjen Dijksman AD – Jean-Bernard Deloly JBD

Guy Berthault GB: En gravimétrie. Non, en sédimentologie.... ça devait (devrait) l’intéresser ( ?).

Alors, à la suite de cela, je suis rentré en contact avec Meudon, l’organisme de Meudon, qui est le CODATA, où il y a un certain nombre d'organismes, de participants d'astrophysique qui participent quoi !, et notamment, il y avait là Jaako Mäkinen qui était Finlandais. Et ça tombait très bien parce que justement on voulait participer à cette expédition ( AD : Il y a un téléphone qui sonne ... GB : « Oui, mais c’est pas pour moi. C’est pas pour moi. C’est pour ma belle-mère ça » ).

Alors, de ce fait, il a donc été décidé, j'ai pris contact, c'est comme ça que j'ai pris contact avec Michel Denis dont, dont Maurice Allais avait entendu parler. Mais j'ai fait une recherche systématique, je l'ai trouvé.

Alors, nous avons décidé de partir ensemble, en Finlande, pour la première éclipse.

Arjen Dijksman AD: Mais pourquoi vous êtes ...? Donc en 89, il y avait déjà des personnes là-bas qui voulaient aller en Finlande, dans, au CODATA. C'est à dire, le CODATA, c'était quoi, c'est une organisation... ?

Guy Berthault: Le CODATA, c'est l'organisation...

Jean-Bernard Deloly JBD: C'est l'organisation de normalisation je crois...

Guy Berthault GB: Oui. ... C'est ça. C’est ...c’est... Le siège est à Meudon à l'heure actuelle et les noms, je ne m'en souviens plus très bien, mais, ce sont en quelque sorte, une réunion de spécialistes de la gravitation qui se réunissent et qui font des expériences, voilà. Ils font des échanges internationaux.

AD : Et vous, vous avez assisté à cela ?

GB : Ah bah ! ( Ah ben ! ) ...  J’ai assisté, parce que j’y suis allé avec Maurice Allais. Et comme il s’agissait de la future éclipse, qui a eu lieu si je me souviens bien en septembre 1989, donc nous avions le temps de préparer quelque chose.

Et comme il se trouvait que Jakoo Mäkinen qui faisait partie d’un Institut de -. ?.. -Physique d’Helsinki, participait à cette réunion, nous avons donc convenu que, il nous recevrait et nous donnerait un endroit où nous pourrions faire notre expérience d’éclipse.

AD : D’accord. À Helsinki même ?

GB : Non, nous sommes allés, nous étions à Ilomantsi. Ilomantsi se trouve presqu’à la frontière soviétique, dominant un lac, en Karaïli [Karelie, Karelia].

AD : D’accord.

GB : C’est tout à fait à l’Est.

Donc, nous sommes partis avec Michel Denis, il y avait même une troisième personne, ... mais qui n’avait pas....qui était venue avec nous, ...un ami..... ça l’intéressait...  mais il ne pouvait pas participer à l’événement ...

Et c’est comme ça que Michel Denis a installé son premier pendule.

Euh ! Mais il faut (quand même) dire que l’éclipse avait  ( eu ) lieu à 4 heures du matin, elle était très bas sur l’horizon, et on devait pas s’attendre évidemment à des manifestations très sensibles.

Effectivement c’était le cas ( l’cas ).

AD : Mais Maurice Denis avait ...permettez...

JBD : Maurice Denis c’est quelqu’un d’autre.

AD : Mais Michel Denis, il avait fabriqué son pendule ? Il l’avait préparé ?

GB : Ah oui. Oui, oui, oui.

Il avait déjà son pendule, puisqu’il avait déjà fait des expériences ( ?antécédant) antécédentes, je crois, dans, en 1961.

AD : En 1961 ?

GB : Oui, il avait commencé à ce moment-là.

AD : Sur l’incitation de, de Maurice Allais, ou... ?

GB : Non. Non, non, pas spécialement. C’est Maurice Allais qui en a entendu parler.

C’est comme ça que c’est venu. C’est, c’est...

Il était pas en relation avec Maurice Allais.  Mais Maurice Allais avait fait des recherches et avait entendu parler des travaux effectués par Michel Denis, euh...par un intermédiaire mais je ne sais pas, quelqu’un qui venait d’une Université de Poitiers, je m’en souviens.

Ça a démarré comme ça. Et puis alors, après ça, c ‘est comme ça que, allant à Ilomantsi, j’ai appris que l’ex savant participait aussi, avec Francesco Pedrieli, à la même éclipse, mais de l’autre côté de la frontière, à Kem [Kïém].

AD : Où ça ? À ? ...

GB : À Kem [Kïém]. C’est-à-dire... C’est, c’est, c’est, c’est, c’est sur la Mer Blanche.

Alors lui avait un pendule, avec .... il avait mis surtout avec l’Italien Francesco Pedriéli, je le connais bien, il avait fait  un pendule sous vide.

Alors ce pendule sous vide, on pouvait pas le relancer toutes les 20 minutes, c’était une seule fois... Seulement, ça durait 2 heures.

C’est-à-dire que, au lieu ainsi, je dirais...- ( ? ) - de relancer le pendule dans la même direction qu’il avait, pour lui donner plus d’inertie et continuer son mouvement...

FIN de l’Interview  1

 

Arjen Dijksman si Guy Berthault: Povestea eclipselor de Soare din 1990, 1991, 1994, în prima zi de Crãciun, miercuri 25 decembrie 2013 (Airama, Paris)

Arjen Dijksman si Guy Berthault: Povestea eclipselor de Soare din 1990, 1991, 1994, în prima zi de Crãciun, miercuri 25 decembrie 2013 (Airama, Paris)

Objet :	Interview Guy Berthault
De :	Arjen Dijksman
À :	Olivia Marcov
Cc :
Cci :
Date :	Mercredi 25 décembre 2013 15h05

Bonjour Olivia,

Je t'envoie les 4 fichiers avec l'enregistrement de notre conversation avec Guy Berthault. Ils sont au format .amr. Si tu n'arrives pas à les écouter, dis-le moi et je te les envoie sous un autre format.

J'ai commencé la transcription du premier fichier pour que tu aies une idée. S'il y a des mots que tu ne comprends pas ou des noms propres, ce n'est pas grave, je pourrais corriger après. Quand tu auras terminé, on pourra envoyer la transcription à Guy Berthault, pour qu'il valide le texte. Entre les 4 fichiers, il y a des périodes blanc, parce que je n'ai pas redémarré l'enregistreur immédiatement.

***************************

Transcription du fichier Voce 001.amr

Guy Berthault: En gravimétrie. Non, en sédimentologie. A la suite de cela, je suis rentré en contact avec Meudon, la ville de Meudon, qui est le CODATA, où il y a un certain nombre d'organismes, de participants d'astrophysique qui participaient et notamment, il y avait là Jaako Mäkinen qui était Finlandais. Et ça tombait très bien parce que justement on voulait participer à cette expédition (téléphone sonne ...).

Il a donc été décidé, j'ai pris contact, c'est comme ça que j'ai pris contact avec Michel Denis dont Maurice Allais avait entendu parler. Là j'ai fait une recherche systématique, je l'ai trouvé.

Alors, nous avons décidé de partir ensemble, en Finlande, pour la première éclipse.

Arjen Dijksman: Mais pourquoi vous êtes ...? Donc en 89, il y avait déjà des personnes là-bas qui voulaient en Finlande, dans, au CODATA. C'est à dire, le CODATA, c'était quoi, c'est une organisation... ?

Guy Berthault: Le CODATA, c'est l'organisation...

Jean-Bernard Deloly: C'est l'organisation de normalisation je crois...

Guy Berthault: C'est ça. Le siège est à Meudon à l'heure actuelle et les noms, je ne m'en souviens plus très bien mais ce sont en quelque sorte une réunion de spécialistes de la gravitation qui se réunissent et qui font des expériences, voilà.

******************************

Voila. J'espère que cela te plait. Sinon, je continuerai moi-même. Merci en tout cas. Cela te permettra de faire connaissance avec Guy Berthault. Je lui ai dit que je te demanderais de faire la transcription.

Cu bine,

Arjen