Franta : Un Stat. Privire asupra Justitiei in Franta ( 2 ). La France : Un État. Regard sur la Justice en France ( 2 )

Franta : Un Stat. Privire asupra Justitiei in Franta ( 2 )
La France : Un État. Regard sur la Justice en France ( 2 )



"

FRANÇAIS  - COMPTE RENDU                                           Lundi,  le 28 Novembre 2005

PROFESSEUR  D’UNIVERSITE : MME OLGA GRATZIANU

Olivia- Maria MARCOV

Fac. de droit, USH, 1re Année

(forme d’enseignement : jour) ; série B ; groupe 112

LA FRANCE : UN ÉTAT

                          REGARD SUR LA JUSTICE EN FRANCE

Qu’est-ce qu’un Etat ?

Pour assurer l’existence d’un Etat, trois conditions doivent être réunies : une nation, un territoire, un pouvoir politique.

Un Etat doit être reconnu par la communauté internationale.

On appelle nation un peuple lié par une histoire commune et parlant la même langue. La nation est donc un ensemble humain plus ou moins homogène, car il existe des différences de dialectes et de croyances.

Un territoire est limité par des frontières : un peuple sans territoire n’a pas d’existence étatique.

La nation doit être organisée pour être reconnue. Elle se donne des lois, se choisit des représentants qui parlent au nom de la communauté humaine.

Il est d’usage de mettre en évidence trois pouvoirs qui sont indépendants les uns des autres. C’est le principe de la séparation des pouvoirs développé par Montesquieu dans “L’Esprit des lois” (1748) : - le pouvoir législatif – fait les lois, le pouvoir judiciaire – fait respecter les lois, et le pouvoir exécutif – fait appliquer les lois.

Un Etat a un nom : la FRANCE, un drapeau : tricolore (à partir de la hampe : bleu, blanc, rouge), une devise : Liberté, Egalité, Fraternité, une fête nationale : le 14 juillet, un hymne : la Marseillaise, une langue officielle : le français, un emblème héraldique : le coq gaulois et un emblème allégorique : Marianne (buste, timbre).

La Justice

Sous tous les cieux et à toutes les époques de l’histoire, la notion de JUSTICE a occupé et occupe une place prépondérante dans les rapports moraux et juridiques tissés entre les hommes.

La soif de Justice demeure pour tout être humain un idéal, une aspiration profonde : “l’amour de la justice n’est pour la plupart des hommes que la crainte de souffrir l’injustice”.

Malheureusement, dans certaines périodes de troubles, “la Justice est oubliée, défigurée, voire même délibérément violée”.

La cohabitation  des êtres et la confrontation des idées engendrent inévitablement des contestations, des conflits qui doivent être tranchés et réglés par une personne ayant l’autorité et l’impartialité nécessaires.

Ce principe est capital dans une société structurée, démocratique, ordonnée, au regard du postulat : Nul ne peut se faire Justice à lui-même.

Par conséquent l’Etat joue un rôle déterminant dans l’instauration d’institutions aptes à rendre la Justice. Ces institutions englobent tant les organes (les tribunaux et les Cours), que les hommes, les “gens de Justice” (les juges et les auxiliaires de Justice).

En France, la Justice connaît une organisation  constitutionnelle et administrative de laquelle découle une dualité de fonctions.

Ainsi, en vertu de la Constitution de 1958, la Justice constitue le pouvoir judiciaire. Etant, par ailleurs, un élément de Souveraineté nationale, le monopole de l’Etat, elle constitue un véritable service public.

Mais tel ne fut pas toujours le cas ...

La FRANCE a connu une longue période durant laquelle les pouvoirs exécutif, législatif et judiciaire furent réunis voire monopolisés entre le mains du Souverain : jusqu’à la Révolution, on était très loin de penser que la fonction juridictionnelle puisse être une fonction étatique, compte tenu de la pluralité de juridictions qui siégeaient.

La Justice était rendue au nom du Roi (juridictions royales), au nom du seigneur (juridictions seigneuriales), au nom de l’évêque (juridictions canoniques).

Comment était rendue la Justice sous l’Ancien Régime ?

Ainsi, sous l’Ancien Régime, la Justice était rendue en séance royale du parlement.

Dans l’ancien droit, les Cours s’appelaient parlements.

Le parlement représentait à l’époque le premier corps de Justice du Royaume, qui eut des attributions  avant tout judiciaires, mais qui tendit de plus en plus à jouer un rôle politique.

Le premier parlement fut créé à Paris au XIII e siècle.

Défenseur des traditions religieuses, il s’affirma également comme le gardien des lois fondamentales du Royaume contre l’arbitraire royal (du Roi).

La séance royale du parlement (l’audience publique d’aujourd’hui) s’appelait “le lit de justice”, c’est-à-dire le lit sous dais où siégeait le Roi, sous un angle de la chambre du parlement.

A l’origine, le procureur du Roi exerçait sa fonction sur  “le parquet” de la salle d’audience.

C’est ce que l’on appelle aujourd’hui le Parquet  ou le ministère public qui regroupe la magistrature debout qui ne juge pas, mais qui requiert une peine (les magistrats du Parquet se lèvent à l’audience pour requérir).

Dans l’ancien droit, le chef de la Justice (le ministre d’aujourd’hui) représentant le Roi (la bouche du Roi disait-on à l’époque) portait la nom de “Chancelier de France”. L’expression perdure.

Cette expression provient également de l’ancien droit parce que le “Chancelier de France” gardait les Sceaux du Roi avec lesquels le Roi authentifiait les actes. Ce titre est attribué de nos jours au ministre de la Justice qui effectivement encore aujourd’hui conserve les Sceaux de la République Française.

En France, l’absolutisme royal se maintient jusqu’à la Révolution française (le 4 août 1789 : l’abolition des privilèges ébranle tout l’Ancien Régime,  les juridictions seigneuriales furent abolies, le monopole de l’Etat s’installait).

Néanmoins, dès 1748, Montesquieu s’élève contre cette concentration des pouvoirs en affirmant “qu’il n’y a point de Liberté si la puissance de Juger n’est pas séparée de la puissance législative et de l’exécutrice...”.

Les Révolutionnaires, voulant instauré un ordre nouveau s’inspirèrent fortement de ces idées novatrices dans l’article 16 de la Déclaration des droits de l’homme et du citoyen du 26 août 1789 : “ Toute société dans laquelle la garantie des droits n’est pas assurée, ni la séparation des pouvoirs déterminée, n’a pas de Constitution”.

La dernière touche de cette évolution fut la Constitution de 1791 qui entérina l’indépendance des différents pouvoirs. Le pouvoir judiciaire autonome était “né”.

Les Constitutions françaises qui se sont succédées, depuis 1791, ont toutes consacré un titre au pouvoir judiciaire.

La loi des 16 et 24 août 1790 pose le principe de non-immixtion du pouvoir judiciaire dans le pouvoir législatif. Inversement, le pouvoir législatif ne peut pas s’immiscer dans les affaires “pendantes” devant les juridictions, c’est-à-dire en cours d’instance.

La loi des 16 et 24 août 1790 pose également le principe de séparation des fonctions administratives et des attributions judiciaires, lequel interdit formellement au juge de s’immiscer dans l’Administration.

Par conséquent, les litiges opposant une personne publique ne peuvent être soumis aux juridictions judiciaires. Ils relèvent de la compétence de la Justice Administrative qui juge le contencieux administratif.

Les Juridictions en France aujourd’hui

Ainsi, on distingue en France les juridictions de l’ordre judiciaire et les juridictions de l’ordre administratif [1].

Les juridictions de l’ordre judiciaire traitent uniquement les litiges entre particuliers .

Les juridictions administratives ont pour rôle de régler les litiges administratifs, les litiges entre l’administration et le citoyen, et de contrôler l’Administration.

Au sein de chaque ordre, il convient de distinguer les juridictions de droit commun des juridictions d’attribution.

Les juridictions de droit commun sont celles qui ont une compétence générale de principe à connaître de tous les litiges qui ne sont pas expressément confiés à d’autres juridictions.

Ainsi : Le Tribunal d’Instance, le Tribunal de Grande Instance, la Cour d’Appel, le Tribunal Administratif, et la Cour Administrative d’Appel sont des juridictions de droit commun.

Les juridictions d’attributions sont celles qui ont une compétence spéciale, pour connaître des affaires qui leur sont expressément attribuées par la loi. Ce sont des juridictions spécialisées (traitant un certain type de contencieux), comme le Tribunal de Commerce ou le Conseil de Prud’Hommes dans l’ordre judiciaire, le Conseil d’Etat, la Cour des Comptes dans l’ordre administratif.

De plus, l’ordre judiciaire se décompose en ordre civil et en ordre pénal.

L’ordre civil est compétent pour trancher les litiges relatifs aux intérêts privés opposant des particuliers en matière civile, commerciale, sociale.

L’ordre pénal s’occupe de juger et de sanctionner les auteurs d’infractions portant atteinte à l’ordre social.

Les juridictions pénales sont le Tribunal de Police, le Tribunal Correctionnel et la Cour d’assises.

Le principe de la hiérarchie

Le système judiciaire français connaît une structure très hiérarchisée. Tant l’ordre judiciaire que l’ordre administratif sont bâtis sous une forme pyramidale.

Composée à la base de juridictions de premier degré, au-dessus desquelles se trouvent les juridictions d’appel et de hautes juridictions qui coiffent le tout : la Cour de cassation dans l’ordre judiciaire et le Conseil d’Etat dans l’ordre administratif.

Les juridictions de premier degré connaissent les affaires pour la première fois en première instance.

Le plaideur qui n’est pas satisfait de la décision rendue en première instance peut obtenir que son affaire soit réjugée par une juridiction hiérarchiquement supérieure à celle qui a initialement statué. C’est le droit d’appel appelé également principe du double degré de juridiction.

Ce principe permet au plaideur d’interjeter appel de la décision rendue par les juges du premier degré, devant les juridictions de second degré qui sont les Cours d’appel et les Cours administratives d’appel. Leur rôle consiste à juger l’affaire une seconde fois.

C’est pour tout plaideur l’assurance d’une bonne et saine justice.

Par ailleurs, tout plaideur qui estime que sa décision n’a pas été rendue conformément à la loi, peut saisir la haute juridiction (Cour de cassation ou Conseil d’Etat selon l’ordre) en vue d’un contrôle de légalité ; c’est l’objet même du pourvoi en cassation qui “juge le jugement du juge”.

Le principe du double degré de juridiction et celui de cassation traduisent et concrétisent la hiérarchie de juridiction destinée à redresser le “mal-jugé”, c’est-à-dire à rectifier les erreurs.

Qui rend la Justice ?

Traditionnellement, la Justice est représentée par le glaive et la balance.

La balance symbolise le pouvoir dont dispose le juge, de dire le droit applicable à la situation qui lui est soumise. Cette fonction s’appelle jurisdictio.

Le glaive symbolise le pouvoir de contrainte dont dispose le juge pour faire exécuter la décision judiciaire. Ce pouvoir s’appelle l’imperium, et se manifeste par l’apposition sur chaque décision de la formule exécutoire.

Concernant les magistrats de l’ordre judiciaire, on distingue les magistrats du siège dont la fonction est de juger (dire le droit) et les magistrats du parquet dont la mission est de veiller au respect de la loi, au maintien de l’ordre public et de la paix sociale.

La Justice un service public. L’Egalité devant la Justice.

Afin de véritablement remplir la mission de service public, avec toute crédibilité nécessaire, la Justice requiert une égalité de traitement des plaideurs (des parties) et un accès gratuit aux prétoires.

L’Egalité correspond à une aspiration profonde, viscérale de l’homme. Il veut être judiciairement traité comme tout autre individu car “les hommes naissent et demeurent libres et égaux en droit” (article 1er de la Déclaration des droits de l’homme et du citoyen).

Il doit, par conséquent, être jugé par les mêmes tribunaux , au regard des mêmes règles de droit, et ne doit subir aucune discrimination quant à sa couleur, sa race, sa religion, son sexe, sa condition sociale.... C’est un principe fondamental de la justice.

Selon un adage populaire, on ne doit pas utiliser “deux poids et deux mesures”. Ce principe d’égalité se retrouve dans les lois ancestrales, telle la loi mosaïque : “Vous n’aurez point égard à l’apparence des personnes dans vos jugements. Vous écouterez le petit comme le grand (Deutéronome 1/17)”.

Dans le même esprit, le grand Roi Salomon, dont la sagesse des jugements est légendaire, réaffirmait ce principe : “Il n’est pas bon dans les jugements d’avoir égard aux personnes”.

Cela paraît une évidence en France aujourd’hui, à l’époque des droits de l’homme.

Pourtant, pendant des siècles et jusqu’à la Révolution française, les plaideurs ont subi de lourdes discriminations en vertu des privilèges de juridictions. Ces discriminations disparurent grâce à la loi des 16 et 24 août 1790 : “Tout privilège en matière de juridiction est aboli ; tous les citoyens sans distinction plaideront en la même forme et devant les mémes juges, dans les mêmes cas”.

Ce principe d’égalité, désormais en vigueur, bénéficie à tous les plaideurs, qu’ils soient citoyens français, étrangers ou apatrides (Convention de New-York du 19 décembre 1966 relative aux droits civils et politiques : article 14 § 1 : “tous sont égaux devant les tribunaux et les cours de justice”), dès lors qu’ils justifient d’un intérêt à agir en France.

La loyauté de la Justice

Certains principes gouvernent la Justice offrant aux débats une parfaite transparence et à la procédure une grande clarté.

Le principe du contradictoire  et le principe de publicité contribuent à assurer la loyauté de la Justice.

Le principe du contradictoire  

La règle “audi alteram partem” (nulle partie ne peut être jugée sans avoir été entendue ou appelée) s’applique dans tous les contentieux.

Chaque partie doit connaître les prétentions, les preuves et les moyens de droit de son adversaire afin d’être en mesure d’organiser sa défense.

Il s’agit du principe du contradictoire qui constitue un principe général du droit selon le Conseil d’Etat et le Conseil Constitutionnel. Ce principe s’impose aux parties mais également au juge.

Le principe de publicité

La Justice étant exércée au nom du peuple français ne doit pas être rendue clandestinement, mais publiquement afin que chacun puisse attester de la loyauté de la procédure. Il s’agit d’un principe fondamental reconnu tant en droit interne qu’en droit international.

La Déclaration universelle des droits de l’homme (article 5) et la convention européenne des droits de l’homme (article 6) imposent que “la cause soit entendue publiquement”.

Regard Sur La Justice

Pour conclure on peut dire qu’en France, le rôle de la Justice est : de s’exercer au nom du Peuple Français et dans l’intérêt général de la société, d’assurer un procès juste et équitable, de garantir le respect de la procédure.

On peut également dire qu’en France les principes de la Justice sont : d’être séparée des pouvoirs législatif et exécutif, d’être accessible à tous, d’être égale pour tous, d’être fondée sur les principes de la Déclaration des droits de l’homme et du citoyen de 1789 et la Convention européenne des droits de l’homme, de donner droit à des recours, de garantir les droits de la personne : présomption d’innocence (tout prévenu est présumé innocent tant qu’il n’a pas été jugé coupable), droit à la défense et au respect des lois, droit à l’aide juridictionnelle (les personnes majeures dont les revenus sont insuffisants et tous les mineurs peuvent bénéficier de l’assistance gratuite d’un avocat).

A toutes les époques et dans chaque type de société quel qu’il soit, il y eut des juges chargés de rendre la Justice.

La fonction juridictionnelle découle de toute vie en société et corrélativement elle est source de stabilité et de paix sociale.

Cervantes, par la bouche de Don Quichotte, rajoutait : “Si par hasard tu fais incliner la balance de la Justice, que ce ne soit jamais sous le poids d’un cadeau, mais sous celui de la miséricorde”.

BIBLIOGRAPHIE, ENSEIGNEMENTS ET MÉTHODOLOGIE

      I.Pour la partie française :

-            INSTITUT FRANÇAIS DE BUCAREST : enseignements en droit français et en langue spécialisée : français juridique

Professeur de Français et

Professeur de Droit Français, et Excellents Pédagogues :

Mme Ioana MATEI

Mme Emanuelle LECLERC

-            COLLÈGE JURIDIQUE FRANCO-ROUMAIN D’ÉTUDES EUROPÉENNES ET INSTITUT DE DROIT DES AFFAIRES - Université Paris I Panthéon-Sorbonne et Faculté de Droit de l’Université de Bucarest :  accès à la documentation, aux ouvrages de droit français de la Bibliothèque Française du Collège – et DANS LES MEILLEURES CONDITIONS

Secrétaire Général du Collège :

Mme Anne-Elisabeth GAUTIER-BUDAI

Professeurs de Droit Français :

M.Gildas FRESNEAU

Mlle Anne-Laure MOSBRUCKER

-            Jean-Pierre SCARANO : Professeur de Droit Privé à l’Université Jean Moulin Lyon III, Faculté de Droit :  OUVRAGES

    II.Pour la partie roumaine :

-            UNIVERSITÉ SPIRU HARET, FACULTÉ DE DROIT DE BUCAREST :

LE CORPS ENSEIGNANT :

Professeur de Langue, de Culture et de Civilisation Française :

Mme Olga GRATZIANU

Professeurs de Droit et Excellents Pédagogues :

M.Nicolae PAVEL – droit constitutionnel

M.Costica VOICU et M.Florin BARBU - introduction à la théorie du droit

M.Corneliu TURIANU et Mme Alina GUTZOI  - droit civil

Méthodologie : pour la science de la documentation et la méthode de rédaction du compte rendu :

Professeur : Mlle Ioana Teodora BUTOI.

---

[1] Voir ci-jointes en annexes : L’organisation juridictionnelle (ordre judiciaire et ordre administratif) – annexe 1,  et les Juridictions  françaises et internationales – annexe 2.

".

 

Franta : Un Stat. Privire asupra Justitiei în Franta ( 1 )

Franta : Un Stat. Privire asupra Justitiei în Franta ( 1 )

La France : Un État. Regard sur la Justice en France ( 1 )

Atunci cand, in anul universitar 2005 - 2009 eram in anul I de facultate la Drept, in primul semestru, programa de invatamant cerea sa studiem o limba straina si ne oferea posibilitatea alegerii unei limbi, din mai multe alte limbi straine.

Astfel, desi m-am inscris la disciplina si cursul de limba franceza, am participat si la cursurile de limba engleza, insa examenul final la sfarsitul semestrului l-am sustinut la limba franceza, cu profesoara noastra doamna Olga Gratianu.
In anul III de facultate, anul universitar 2007 - 2008, din nou, timp de un semestru, in primul semestru mai exact, am studiat limba franceza, dar de aceasta data progama de invatamant prevedea limba franceza de specialitate, adica juridica, iar profesoara noastra atunci a fost o alta doamna, Corina Vlad.
Cu toate acestea, revenind la anul intai de facultate, cursul de limba franceza a fost unul dintre cele mai serioase - aproape ca nu iti venea sa crezi, daca te gandeai ca totusi ne aflam intr-o facultate de Drept si nu de limbi straine, si acest lucru a fost uimitor, totusi ceva deosebit - atat pe parcursul semestrului, in fiecare saptamana, la fiecare curs, dar, mai ales la final de semestru cand surpriza a fost totala si examenul de limba franceza a fost cel mai lung examen din acel an, din intreaga facultate, adica in raport cu toate celelalte examene ce s-au tinut in primul semestru, examenul a inceput de dimineata si s-a incheiat candva, tarziu, atunci cand noaptea a inceput sa se apropie.
Cred ca cel mai greu i-a fost doamnei Gratianu care a ramas neintrerupt in acea zi in sala de examen, de la etajul 5 al facultatii de drept din strada Ion Ghica 13, sector 3.
Pe cand, la usa salii, intreaga zi, studentii au facut rand si s-au asezat cuminti la usa sa astepte ca ai lor colegi sa termine examenul care s-a tinut atat Oral, cat si Scris.
Am intrat atunci spre seara, candva dupa ora 17h00 sau in jurul acestei ore in examen si mai multe ore inainte de a intra, impreuna cu alti colegi ne-am asezat intr-o sala de seminar apropiata de sala examenului, pentru ca era aglomeratie si mare imbulzeala am stat cuminti, am conversat si nu am simtit cand orele au trecut si am putut sa ne asezam si noi la rand.
Intrand, doamna Olga Gratianu ne-a rugat sa ocupam un loc in sala si sa extragem un bilet de examen pe care subiectele erau scrise.
Apoi, trebuia sa trecem in banca si sa incepem sa scriem, sa rezolvam subiectele, deci in scris, urmand ca, la final, cand vom fi terminat, sa inaintam pana la catedra si sa ne asezam in fata profesoarei Gratianu care avea sa verifice lucrarea sau teza noastra scrisa si sa ne puna intrebari in limba franceza.
Insa, inca din timpul semestrului, doamna Olga Gratianu ne-a spus ca ne roaga si ca insista sa il si elaboram si ca tine mult la aceasta, sa redactam fiecare un Referat pe o tema data, temele priveau insa toate, Franta, ea ne-a dat cateva exemple, de pilda puteam trata despre Geografia Frantei si vecinii ei pe harta Europei, puteam alege sa scriem pe marginea unei constructii, unei opere franceze si asa mai departe.
Una dintre colegele mele de an, Georgiana Iuliana Vasiliu si-a ales tema Geografiei Frantei si am fost impresionata de rigoarea Referatului Georgianei si de toate informatiile bogate, precise, riguros exacte pe care ea ni le-a adus la cunostinta atunci cand, la un curs, s-a ridicat in picioare si ne-a citit Referatul ei.
Georgiana Vasiliu a scris si despre DOM-urile si  TOM-urile franceze, adica despre Departamentele si Teritoriile "d'outre-mer", de peste mare ale Frantei, dintre acestea,  DOM-urile facand parte integranta din Republica franceza, adica ele sunt echivalentul judetelor din Romania.
TOM-urile au un statut diferit si nu sunt adevarate departamente sau "judete" franceze.
Dar Georgiana cunostea toate acestea, mi-a spus ca a scris din carti pe care le are in biblioteca ei, de unde s-a documentat.
Intr-adevar, cartile franceze sunt bine scrise, precise si frumoase si foarte utile cand ai de facut un studiu, sau inca un studiu comparativ, o documentare sau cand trebuie sa inveti efectiv pentru un curs de limba franceza, general sau specializat.
Eu insami am cateva, am ceva carti franceze in biblioteca mea personala, iar mama mea avea cartile ei franceze, inca dinainte sa se casatoreasca, dar din nefericire nu stiu cate s-au mai pastrat azi, in principiu macar una, doua tot ar trebui sa se mai gaseasca prin casa.
Intr-adevar, mama mea citea in limba franceza pe vremea cand era inca domnisoara si fiica parintilor ei, in grija si educarea acestora, adica a inceput de timpuriu sa invete limba franceza si sa aiba lecturi in franceza.
Pentru Referatul meu de la cursul de limba franceza al profesoarei Olga Gratianu, am ales o tema care priveste Statul francez si mai ales Justitia in Franta, incercand sa arat in mare - pentru ca da, cursurile, manualele aprofundeaza si scriu cu mult mai mult decat am scris eu intr-un singur Referat - care a fost inainte de 1789, anul Revolutiei franceze, dar in special dupa anul 1789 organizarea judiciara in Franta.
Pentru aceasta si spre norocul meu, caci tema Justitiei era o tema la care tineam mult, am avut in biblioteca mea o carte cumparata de mine in anul de gratie 2003 la Bucuresti, la un Targ de Carte, care, nu mai stiu unde s-a tinut, insa a avut loc si un stand era al Frantei, reprezentata de Ambasada Frantei la Bucuresti, iar marea mea bucurie atunci a fost ca, desi preturile nu erau afisate, cand am zarit cartea ce mi-a atras privirile si interesul si am intrebat care ii este pretul, tanara doamna frantuzoaica mi-a spus ca exista o reducere si a facut calculul imediat, iar reducerea a fost substantiala si eu mi-am cumparat, fericita, cartea !
Prin anul 2004 sa fi fost, prin primavara, am inceput sa frecventez Biblioteca de Drept a Colegiului Juridic Franco-Roman, cu sediul in sala 122, la parterul Facultatii de Drept a Universitatii Bucuresti, acea cladire aflata langa Opera Romana.
La Institutul Francez din Bucuresti, unde ma interesasem, gasisem o Brosura care continea o Bibliografie, o tematica necesara pregatirii examenului organizat de CCIP sau Camera de Comert si Industrie din Paris, care sustinut si promovat iti conferea Diploma sau Certificatul de Franceza Juridica cu recunoastere la nivelul Uniunii europene.
Am luat un exemplar al Brosurii si cu el, m-am dus la facultatea de Drept, la sala 122, unde mi-am facut un abonament la biblioteca Colegiului Juridic Franco-Roman, atunci cu numai 5 lei noi, un abonament anual.
In lunile urmatoare, zilnic, m-am dus si m-am documentat si mi-am cautat cursuri de drept, urmarind tematica din brosura pe care o aveam de la IFB de la Departamentul Cursuri de Limba Franceza, institutul organiza un curs de franceza juridica, am citit in biblioteca, am consultat Dictionarele specializate, excelente dictionare, se aflau la etaj si urcai pe o scara ingusta si cu trepte abrupte, cand ajungeai sus, in capul scarilor trebuia sa fii atent sa nu te lovesti cu capul de tavanul jos, si sus, se aflau in special acolo, Dictionarele de franceza juridica, de termeni juridici francezi.
Aceasta pregatire, zi de zi timp de mai multe luni de zile mi-a ajutat foarte mult, mi-a fost de un real ajutor, indispensabil, esential pot spune, si mai ales in perspectiva in care in paralel eu am pregatit 2 examene ( de fapt in total, numarand au fost vreo 4 examene ), unul mergand pe filiera franceza legala la Bucuresti, prin Institutul Francez, finalizat cu obtinerea Certificatului de Franceza Juridica, acel  CFJ cu recunoastere europeana, eliberat de CCIP, si altul ( in realitate, alte doua ), mergand pe filiera romaneasca legala, prin Ministerul Culturii, care organizeaza direct examene de traducator, pentru obtinerea certificatelor de traducator si ulterior pentru obtinerea autorizatiei de traducator ( aceasta din urma se elibereaza dupa depunerea unui dosar cu acte, de catre ministrul Justitiei din Romania, da, chiar de ministrul Justitiei, dosarul depunandu-se la ministerul Justitiei ) si este vorba de 2 certificate corespunzand celor 2 examene : unul de traducere din franceza in romana, si un altul de traducere din romana in franceza.
Traducere si retroversiune.
Cand am ajuns in anul II de facultate ( 2006-2007 ), ministerul roman al Justitiei, doamna Monica Macovei mi-a eliberat si semnat Autorizatia de traducator pe care a trebuit sa merg sa o ridic de la Posta Romana, asa soseau toate autorizatiile, prin posta, aceasta fiind regula.
Dupa pregatirea de mai multe luni de zile, inceputa in primavara 2004, de fapt iarna era spre sfarsite cand am inceput eu sa merg la Colegiul Juridic Franco-Roman din facultatea de Drept a Universitatii Bucuresti ( UB ), vara m-a prins "la datorie" zi de zi in sala de lectura a Bibliotecii de Drept franceze si profesorii francezi ai Colegiului, secretara Colegiului, ea insasi ( cred, da ) studenta la Drept insa in Franta, intrucat cu totii erau cetateni francezi ma cunosteau de acuma foarte bine, cel putin ma vedeau in fiecare zi sosind de dimineata, de la deschiderea Bibliotecii, dar si bibliotecara ma cunostea, ea era romanca, singura romanca de acolo.
La pranz, uneori profesorii inchideau Biblioteca si mergeau sa ia masa de pranz in curtea facultatii de Drept a UB, unde se afla o Cantina pentru studenti si profesori si odata l-am auzit pe unul dintre tinerii profesori intreband : "Dar ea nu mananca ?"
Eram singura persoana din sala de lectura, asa cum am fost multe luni de zile, cu exceptia perioadei in care s-au apropiat examenele studentilor de la facultatea de drept, ocazie cu care unele studente si odata si un student au sosit in sala de lectura a Bibliotecii franceze.
Studentul acela care a intrat cu mine in vorba, a fost foarte amabil si dragut, adica cumsecade, deschis, cum in general este sau ar trebui sa fie cu totii, studentii, si era belgian.
Da, mi se pare ca era belgian, dar vorbea foarte bine in limba romana, de fapt, perfect, desi teza lui pe care mi-a aratat-o de la un examen de drept, era in limba franceza.
Apoi, prin luna octombrie, noiembrie mi-am inscris si am inceput la Institutul Francez din Bucuresti, cursul de limba franceza juridica.
La acest curs am lucrat cu doua profesoare, cu doamna Ioana Matei, romanca si care preda si era chiar diriginta la liceul sau Scoala Centrala din Bucuresti, dar tinea cursuri si la IFB si cu doamna Emmanuelle Leclerc, jurista si profesoara noastra de limba franceza, in special cat priveste terminologia, termenii juridici francezi si notiunile de drept francez, in timp ce doamna Ioana Matei s-a ocupat de noi la nivelul lingvistic, literar, al redactarii, al formei, a fost prin urmare nevoie pentru un curs complex ca acesta, sa lucram cu doua cadre didactice, dar cursul s-a desfasurat cu adevarat in cele mai bune conditii, in Sala Barbara de curs, de la subsolul Institutului Francez.
La sfarsitul cursului am avut un examen simulat, in vederea pregatirii examenului de final de curs si Emmanuelle Leclerc a folosit camera video a IFB, unul din mijloacele pedagogice ale Institutului pentru a ne filma si simula un interviu in cadrul caruia noi sa expunem - oral - o tema data, in legatura cu dreptul fireste, cu notiunile juridice invatate.
Am inceput ca in facultate la Drept cu ramurile de drept, cu organizarea judiciara in Franta, am vorbit si invatat notiuni generale si de baza din ramurile Dreptului mai importante si chiar despre Uniunea Europeana si recursurile care exista in fata Curtii de Justitie a Uniunii europene.
Am avut o grupa alcatuita in special din tinere, din fete si vreo doi baieti din care unul era din Republica Moldova, toate colegele erau deosebite, finute si amabile si foarte frumoase, iar Cristina cu care am avut ocazia sa discut putin mai mult era studenta la Facultatea de Limbi Straine a Universitatii Bucuresti, la limba engleza si limba franceza, o fata foarte buna si serioasa care ne povestea din cursurile ei de franceza din facultate, si anume odata ne-a spus cate zeci de pagini a umplut cand profesorul le-a predat prepozitia "A" - in clipa aceasta nu pot tasta codul Ascii pentru literele franceze care au un accent, codul ascii pentru acel "a" este alt + 0224 insa la mine in clipa asta nu functioneaza din pricina unui virus pe care programul meu antivirus nu reuseste sa il scoata si anihileze.
Cristina se intelegea foarte bine cu Emmanuelle profesoara noastra si mi-a spus ca, dupa cursul de franceza, i-ar fi predat chiar cateva lectii de limba engleza, intrucat Cristina stapanea limba engleza.
Cristina avea un bun prieten turc si crestin cu care calatorea si pleca in vacante si sper ca azi este deja casatorita cu el si fericita pe deplin, a fost o foarte buna colega si o fata frumoasa, ea a fost insa singura - cred eu - care nu a obtinut diploma de franceza juridica a CCIP, de aceea si insist si spun, a fost un curs extrem de serios pentru care era necesar sa stapanesti bine limba franceza, iar examenul CCIP a fost unul si mai serios.
Vreau sa spun ca, faptul ca ea nu a obtinul diploma sau acel CFJ nu inseamna ca nu cunostea limba franceza si mai ales era o persoana extrem de inteligenta, de delicata si plina de bunavointa si de tact.
O alta colega a mea a fost doamna Elena Ursulescu, judecatoare a Curtii de Apel, Sectia a II-a Penala pe care am cunoscut-o in prima mea seara de curs, cand doream sa ma asez pe primul scaun, cel mai apropiat de tabla din sala de curs Barbara, o masa mare, rectangulara, asezata in mijlocul salii, inconjurata de scaune, insa cum eu nu vad foarte bine si port lentile de contact, iar dioptriile imi tot evolueaza si cresc - lucru care la varsta mea nu ar trebui sa se mai intample mi-a spus in primavara 2008 doctorul oftalmolog - m-am grabit spre primul scaun, in dreptul caruia la intrarea in sala, am gasit-o pe Elena Ursulescu pe care nu o cunosteam si atunci o vedeam efectiv pentru prima oara.
Dar Elena, impaciuitoare si vazand eforturile si dorinta mea, m-a intrebat pe un ton conciliant : " Hai, poftim, vrei sa te asezi aici ? Vino si stai !"
La sfarsitul intregului curs de franceza juridica, asa cum am spus, am sustinut un examen cu Emmanuelle Leclerc, profesoara noastra.
Apoi a urmat o perioada de pauza totala, in care insa ne-am inscris, toti cei din grupa mea de franceza juridica, la examenul organizat de CCIP in Romania, la Bucuresti, cu sprijinul IFB.
Dupa inscriere, au urmat alte zile de pauza, si intr-o buna zi din luna ianuarie 2005 a sosit si ziua examenului.
Ne-am regasit toti din grupa de franceza juridica, la subsolul IFB in ziua examenului Oral.
Comisia a fost alcatuita dintr-una - nu stiu daca doua - profesoare ale CCIP, sosita/e din Paris ( Departamentul Invatamant al CCIP ) si din Ruxandra Boitan, pe care de acuma probabil o cunoasteti, postarea anterioara de pe blogul meu vorbeste despre ea.
Dupa examenul oral a urmat in alta zi, examenul scris, am stat in banci, la mese, intr-o sala a IFB, o sala cu mese pe randuri, ca la scoala, numai ca, in loc de banci erau mese cu scaune, fiecare masa cu un scaun.
Din nou in sala de curs a sosit Ruxandra Boitan cu plicul sigilat trimis de CCIP din Paris, la IFB, ma refer acuma la plicul cu Subiecte de Examen si l-a deschis exact la orele 9h00 precis, a inceput sa ne scrie pe tabla subiectele, noi le-am copiat in tezele noastre albe cu chenar negru in colt in care ne-am scris numele si prenumele.
Apoi, cu ceasul in fata, au urmat orele in care am rezolvat subiectele.
Cu stiloul jos, pe masa, la expirarea timpului.
Apoi am plecat acasa.
A urmat o perioada, ceva mai lunga si candva, la finele iernii, inceputul primaverii 2005 am primit diplomele noastre sau acel CFJ eliberat de CCIP la Paris si expediat la IFB.
Cred ca l-am ridicat, in plic direct de la IFB, sau nu mai stiu daca a sosit prin Posta, cred ca de la IFB l-am ridicat.
A trecut apoi timpul, iar in septembrie 2005 m-am inscris la Universitatea Spiru Haret, la facultatea de Drept, la forma de invatamant ZI, la specializarea Drept, in anul intai.
Asa cum am inceput prin a spune in aceasta postare, in primul semestru, la propunerea profesoarei de limba franceza din facultate, Olga Gratianu am scris, elaborat si ( tehno ) redactat Referatul meu la limba franceza despre Franta care este un Stat si despre Justitia in Franta.
La inceputul anului 2006, pe la inceputul lunii februarie ne aflam deja in prima noastra sesiune de examene la Drept, adica prima sesiune ce avea loc la finele primului semestru din anul I, si la examenul de limba franceza, asa cum ne-a rugat si au fost exigentele doamnei Gratianu, m-am prezentat cu Referatul pe care il pregatisem in cursul semestrului.
Acuma, atunci cand mi-am pregatit Referatul meu la franceza eu m-am documentat in special din cursul pe care il aveam in biblioteca mea personala, acela privind Organizarea Judiciara in Franta si a trebuit sa citesc mai mult din curs pentru a intelege si a vedea ce anume selectez si scriu in referat, caci nu era - fireste - posibil sa scriu intregul curs.
Cu toate acestea, ceea ce vreau sa explic este ca, referatul meu a avut 3 anexe in total, 2 anexe erau tabelele cu organizarea judiciara in Franta pe care le-am postat deja pe blogul meu si se gasesc in postarile anterioare din luna mai 2013, de zilele trecute mai precis, iar a 3-a anexa era Bibliografia pentru referatul meu.
Ori, cu privire la Bibliografie, avand in vedere ca multe luni de zile am citit, m-am documentat si am studiat si m-am "initiat" in tainele termenilor juridici francezi si ale Dreptului francez, si chiar cu mult inainte de aceasta perioada lunga de luni de zile, cand, iata, pentru prima data eu mi-am facut un abonament la biblioteca IFB, mai departe in trecut, prin anul, nu mai stiu, sa fi fost prin 1999, prin primavara, atunci eu am avut ocazia sa citesc putin, partial adica, notiuni de Drept din fondul Bibliotecii franceze a IFB, avand in vedere si ca m-am documentat mai tarziu la Biblioteca de Drept a Colegiului Juridic Franco-Roman din facultatea de drept a UB, avand in vedere ca mi-a folosit foarte mult cursul de franceza juridica din perioada 2004-2005 de la IFB, pentru toate aceste motive si pentru ca nu stiam cum, cautam un prilej si o solutie, iata, am gasit ocazia si am tinut sa multumesc si sa arat ca apreciez sprijinul institutiilor Frantei ( Colegiul Juridic Francez, IFB, Bibliotecile franceze, profesorii francezi, dar si cei romani ai IFB ) in absolut toate imprejurarile in care am avut nevoie de sprijin pentru a ma documenta, a invata, a sustine examene, a ma pregati, astfel incat in Bibliografia mea pentru Referatul din anul I de facultate de la Drept ( facultatea Universitatii Spiru Haret ) eu i-am mentionat pe cei care m-au ajutat si de al caror sprijin m-am bucurat.
Pe Ruxandra Boitan am apreciat-o de la bun inceput, din primavara 1997 cand am cunoscut-o si este o persoana deosebita care te sprijina, arata bunavointa si iti apreciaza si intelege interesul legitim si dorinta de a citi, invata, pregati, toate acestea in cadrul mult mai larg al Formarii Profesionale care la ora actuala si in vremurile noastre, are loc pe parcursul intregii noastre vieti.
Prin urmare, m-am hotarat sa va arat Referatul meu, mi-a placut sa il scriu, sa ma documentez pentru a-l scrie, tema mi-am ales-o eu singura, si profesoara Olga Gratianu a incuviintat-o.
Voi continua deci acuma, prin a va arata concret, referatul meu despre care v-am povestit.
Referatul il gasiti in postarea imediat urmatoare cu titlul :
Franta : Un Stat. Privire asupra Justitiei în Franta ( 2 )
La France : Un État. Regard sur la Justice en France ( 2 )

Sala orologiului. Palatul de Justitie. Institutul Francez din Bucuresti. Elena Nicolae si Ruxandra Boitan

Sala orologiului. Palatul de Justitie. Institutul Francez din Bucuresti.
Elena Nicolae si Ruxandra Boitan

Saptamana care tocmai s-a incheiat cu aceasta insorita zi de duminica a fost pentru mine o ocazie sa fac o plimbare prin Bucuresti, ocazie cu care am vizitat si revazut locuri in care mi-am petrecut timp, luni sau chiar ani, locuri care poarta desi invizibila ochiului si amprenta trecerii mele.

Cu alte cuvinte am pornit prin Bucuresti la o plimbare, la inceputul saptamanii si ziua s-a aratat frumoasa, senina si cu soare, desi la un moment dat a inceput cerul se acoperise de nori si a inceput chiar sa ploua.

Insa lunea trecuta, ziua de 13 mai 2013 m-a facut sa simt, sa "experimentez" o alta senzatie.

Una pe care nu o poti cunoaste si simti decat dupa ce lasi in urma ta mai multi ani de zile, adica de viata.

Va voi povesti ce s-a intamplat sau cum s-a intamplat.

Am facut "cunostinta" cu noi stari emotionale, poate ca ele par simple, probabil insa ca sunt mai ales firesti insa pentru mine sunt o noutate.
Cand esti foarte tanar sau chiar tanar intampini viata cu bucurie si pe drept cuvant, ca pe un dar pe care Dumnezeu ti l-a facut.
Bucuria de viata, simpla, increderea, entuziasmul, optimismul care este prezent chiar daca uneori te confrunti si cu momente mai dezagrabile, cu dificultati sau greutati, toate acestea descriu "starea" tineretii.
Te obisnuiesti asa de mult cu toate aceste "proprietati" sau cu toti acesti "parametri" care insotesc tineretea, incat cu adevarat ti se pare ca asa va fi intreaga viata si nimic nu se va schimba care sa iti tulbure mersul vietii.
Si totusi, oricat de tineri am fi, am ramane sau ne-am simti, ceva vine si schimba, ireversibil, mersul vietii.
Dupa cum se stie exista oameni care se bucura de o buna sanatate si conditie fizica, oameni care raman parca tineri mai mult decat alti semeni ai lor, oameni care desi anii trec sunt si arata la fel de infloritor si sanatos, ca si cum viata nu i-ar consuma, nu i-ar uza, nu i-ar obosi.
Altii insa au un ritm diferit de "evolutie", de inaintare in timp, de imbatranire, si, cu toate acestea tineri sau mai putin tineri ei traiesc impreuna si se bucura de cate ori dimineata rasare soarele si o noua zi incepe.
Continuam asa ritmul nostru de viata o buna bucata de timp si ajungem sa credem ca va dura poate si o vesnicie, cu putin noroc.
Totusi nu se intampla asa.
Ce ne facem cand oameni alaturi de care am trait, am lucrat, pe care i-am cunoscut, cu care am stat de vorba sau ne-am imprietenit, mai mult sau mai putin, oameni draguti, amabili, simpatici, de buna-credinta, oameni in prezenta carora ne-am aflat uneori, sau de mai multe ori, ce facem cand, dintr-o data, intr-o buna zi, aflam ca ei pur si simplu au disparut de pe scena aceasta a vietii pe care si noi un timp, o perioada, ani, am fost prezenti ?
Cand spun ca au disparut nu ma refer din mare fericire la moarte, nu.
Dar totusi ei au disparut, nu mai sunt prezenti, s-au retras nu stiu unde, undeva pentru ca rolul lor, "misiunea" lor, s-a incheiat.
Da.
Si atunci cand se intampla asa, iti dai seama ca nu erai pregatit sa intampini acest moment.
Cand ramai fara o parte din oamenii pe care i-ai cunoscut si pe care stiai ca ii gasesti mereu in acelasi loc, zi de zi si zi dupa zi, ca ii poti revedea in fiecare clipa in care iti faci timp sau doresti, sau ca, desi nu ii poti revedea intr-un moment anume, ii vei regasi negresit in zilele, luna, anul urmator.
Ei erau insa acolo si tu stiai ca ei exista, ca zambesc, ca se misca, ca lucreaza, ca respira si traiesc asa cum ii cunoscusesi tu.
Lunea trecuta, profitand de faptul ca am iesit in oras, am dorit sa revad doua locuri in care mi-am petrecut mult timp si / sau in care am petrecut ceva timp.
Intrucat profesorii din Suceava s-au intalnit in Nordul Romaniei pentru a studia eclipsa din 10 mai 2013 si unul dintre ei, dupa aceea, a sosit si la Bucuresti pentru doua zile, si aceasta pentru a discuta cu echipa de la Bucuresti a profesorilor romani care studiaza eclipsele si efectele acestora, intrucat acela care a sosit la Bucuresti, in trecere, fiind francez, isi rezervase zilele de 13 si 14 mai 2013 anume pentru a-i revedea pe profesorii de aici, de la facultatea de Matematica a Universitatii Bucuresti, insa profesorii nu au fost disponibili decat in ziua de 14 mai, atunci pe 13 mai am pornit intr-o plimbare prin Bucuresti, alaturi de profesorul francez care avea o zi intreaga la dispozitia sa si, te puteai gandi, el nu a stiut ca nu ii va putea intalni pe colegii sai profesori si atunci cum sa il lasi complet singur, din moment ce in mod special si-a rezervat o zi intreaga in capitala noastra ?
Vizita la Bucuresti a profesorului francez am pregatit-o din timp cu profesorul Mihaila, dupa ce inginerul si profesorul francez ne scrisese si ne comunicase durata sederii sale in Romania, la Suceava, apoi la Bucuresti si faptul ca si-a oprit 2 zile intregi, 13 si 14 mai 2013, anume pentru a purta discutii pe marginea eclipselor in general si a celei din 10 mai 2013 in particular cu profesorii Ironim Mihaila, Nicolae Marcov si Varujan Pambuccian.
Dupa ce inginerul si profesorul francez ne-a comunicat programul sau, am constatat ca lunea, de regula, profesorul Pambuccian voteaza legi in Parlamentul tarii, la Camera Deputatilor si nu va putea fi disponibil.
S-a fixat o intalnire a profesorilor pentru ziua de 14 mai 2013, la ora 14h00, si cu prof. Pambuccian, si la ora 12h00 fara acesta, numai cu profesorii Marcov N. si Mihaila.
Insa, ramanea ziua de 13 mai 2013.
La randul sau, inginerul si profesorul francez, atunci cand ne-a comunicat de la Paris, pe mail, programul sãu pe durata sederii in Romania, a lansat si o invitatie la masa, aici am avut o divergenta de "opinii" cu profesorul Mihaila, care mi-a telefonat acasa si mi-a spus ca invitatia era numai pentru mine, in timp ce eu sustineam ca inginerul francez a facut invitatia pentru profesorii romani de la Bucuresti si pentru mine odata cu ei.
Dupa cum aveam sa vedem, profesorul Mihaila a fost cel care a inteles corect.
Dar care a fost rolul meu ?
Rolul meu in echipa profesorilor de la Bucuresti, acelasi ca si in 20 iulie 2012 a fost de traducatoare-interpreta, adica o persoana care traduce oral, verbal, mai mult sau mai putin simultan, dupa caz, discutiile ce au loc intre inginerul francez si profesorii romani.
Inginerul francez mi-a explicat ca se socoteste pe sine mai mult un inginer cum a si fost, decat un profesor, cu toate ca am insistat sa il intreb daca nu a predat si mi-a marturisit ca, da, a predat si cursuri in cadrul unei institutii si anume Teoria Semnalului.
In cadrul Centrului National de Cercetari Spatiale din Franta.
Caci el a fost un inginer militar.
Astazi insa la varsta pensiei.
El nu a fost insa interesat sa predea, si, daca ar fi vrut, ar fi putut ramane o viata intreaga sa predea Teoria Relativitatii.
Asa insa, a preferat sa fie si sa ramana in principal un inginer, insa unul care, atunci cand lucra si era in activitate a avut la dispozitia sa un secretariat, adica cel putin una, sau chiar mai multe secretare.
Intrucat el ma invitase la masa, la pranz, sau la cina seara, inca din mesajele sale trimise din Franta, pe cand isi pregatea sosirea la Bucuresti, am cazut de acord cu profesorul Mihaila sa il intalnesc, si sa vizitam impreuna putin centrul capitalei noastre.
Si, intr-adevar pe 13 mai 2013 ne-am intalnit la 12h30 in fata facultatii de Matematica din strada Academiei nr. 14, la Universitate cum se numeste zona aceea a capitalei, si de acolo, intrucat am avut putin noroc de o zi cu soare si liniste, am continuat pe strada Academiei, am trecut prin dreptul Springtime-ului ( de pe str. Academiei nr. 3-5 ), am cotit la stanga inspre Banca Nationala a Romania prin dreptul careia am trecut si careia i-am admirat fatada proaspat zugravita, renovata, alba si curata si am lasat la intersectia strazilor Ion Ghica cu strada Doamnei ( da, cu Doamnei cred ), pe coltul ei, cladirea frumoasa si in stil clasic, insa acoperita de praf, a Universitatii "mele" "Spiru Haret", i-am aratat cladirea care intr-adevar din pricina prafului nici nu se mai distinge bine si pare abandonata, lucru care m-a intristat, inginerului francez si apoi am continuat drumul inspre Lipscani, de unde, pe strada Selari, am coborat pana la Curtea Domneasca si ruinele acesteia, pazite de bustul negru al lui Vlad-Tepes.
Pana la Biserica - renovata spre deosebire de ruinele ce o inconjoara - Sfantului Anton "cel ortodox", am spus eu, mentionand ca si ortodocsii il au pe sfantul Anton al lor, asa cum catolicii il au pe Sfantul Anton de Padova.
Inginerul francez mi-a spus ca, acea scoala confesionala, catolica unde a invatat in primii sai ani de viata in Franta, era sub patronajul Sfantului Anton de Padova.
Apoi am ajuns si la Hanul lui Manuc si am intrat in curtea hanului pentru a arunca o privire, la intrarea in curte, pe stanga, un arbust inalt, cocotat si parfumat cu trandafiri mari, roz-saumon, deschisi si care inveseleau peisajul meselor grele din lemn asezate in curte si la care erau asezati numai cativa oameni, asteptand sa ia masa care parea sa fie gata, judecand dupa mirosul viu de carne prajita ce se raspandise in toata curtea hanului, exact ca pe vremea haiducilor mi-am spus eu si a "Fratilor Jderi" descrisi de Mihail Sadoveanu.
La iesirea din curtea hanului, o harta pe care scria "Centrul Istoric", acoperita cu un geam, ne indica unde ne aflam.
Ne aflam chiar pe strada Franceza, iar tatal meu care ne-a insotit numai o bucata de drum si  venise cu mine in acea zi la facultate, la locul de intalnire, a tinut sa ii spuna inginerului ca in acel loc, unde ne aflam noi in acea clipa chiar, in anul 1812 a fost semnata o pace, o retragere, intr-un razboi intre Rusia si turci ( Imperiul Otoman ) prin care Basarabia ( Moldova de peste Prut ) a fost cedata Rusiei.
Sa fiu sincera, intrucat tata parea ca uitase limba franceza, el care in anii ' 72 si urmatorii a predat si si-a tinut cursurile de matematica in limba franceza la Université des Sciences in orasul Constantine, in Algeria, nu am inteles bine, decat ca tata dorea sa ii povestasca inginerului francez despre 2 razboaie, unul al lui Napoleon cu Rusia, si altul al Rusiei cu turcii.
Batalia de la Borodino.
Cum avea sa imi spuna mai apoi, la sfarsitul zilei, acasa, tata, in ziua aceea el se simtise rau si de aceea parea ca isi inghitise cuvintele.
Oricum e un efect atat de trist si deprimant sa iti vezi parintele ajuns la o varsta, iar inginerul, si el, se apropia bine de varsta tatalui meu desi avea mai multa vigoare si pare a fi intr-o forma fizica buna si foarte buna, spre deosebire de tatal meu.
Toti profesorii care in Romania urmaresc eclipsele sunt de varste aproapiate, cu exceptia profesorului Pambuccian cel mai tanar dintre ei si inca in activitate, votand legile tarii in Camera Deputatilor.
Tata a tinut sa ne conduca mai departe, de la Hanul lui Manuc, pe stradute in jos, cautam sa ajungem la Palatul de Justitie si pana pe podul de peste raul Dambovita care se afla nu departe de o statie RATB 104, 123, autobuzele care sosesc in aca statie indreptandu-se spre Facultatea de Drept, Opera Romana, Eroii Sanitari, Eroilor, avand traseul lor paralel cu apa Dambovitei, de-a lungul Splaiului Independentei.
De acolo tata urma sa ia autobuzul pentru a se intoarce acasa.
Ne-am oprit pe pod si cu el, ii propusesem sa ne insoteasca dar el era nehotarat, pe pod ne-am luat ramas bun, urmand ca tata sa il revada a doua zi chiar pe inginerul care parea ca se bucura de ziua insorita si avea un moral ridicat spre deosebire de tatal meu care traieste greu aceasta varsta, numita varsta a treia.
Este o senzatie trista, simti lacrimi in ochi.
Deja in anul 2008, cand in luna septembrie tata s-a pensionat si in fapt vroia, dar nu vroia sa se pensioneze, pe de o parte era oboseala, pe de alta parte ramanea dorinta lui de a fi in activitate, totusi Serviciul Personal a decis pentru el si din luna septembrie, desi el nu a vrut atunci, i-a introdus cererea de pensionare.
Atunci eu trecusem in anul IV si ultimul de facultate, care insa avea sa inceapa la 1 octombrie 2008.
Am trecut foarte greu eu insami prin acea perioada, zi de zi pe tata il stiusem la facultatea de Matematica, la Universitate, iar facultatea mea de Drept se gasea cativa pasi mai incolo, pe strada Ion Ghica 13, sector 3.
Cum sa treci prin oras, pe langa facultatea de Matematica stiind ca, de acolo de sus, de la etajul 3, din Laboratorul de la camera nr. 318 de Mecanica Fluidelor, nu te va mai vedea nimeni, in speta tata pe care o viata l-ai stiut "la datorie" nu mai este acolo ?
Cladirea intreaga mi se parea pustie, fara viata si chiar si zona Universitatii.
Acasa, tata parea ca agonizeaza.
Trecerea brusca la pensie a fost o perioada dureroasa, a intampinat o stare de completa apatie si dezinteres fata de totul si orice si mai ales de orice carte de matematica.
In disperare de cauza, stiind cand isi dorise inainte de 1989 un calculator performant si obtinuse, isi cumparase unul in cele din urma, retinusem ca ii placuse mult, am plecat intr-o zi la "Cora-Lujerul" de unde am cumparat un calculator mic, francez, sau nici mic, nici mare, dar macar era ceva nou-nout, desigur nu se compara cu calculatorul cel performant al tatei, si i l-am oferit cadou.
Cand am vazut ca nici nu se uita la el, ca il lasa deoparte, am crezut ca cine stie ce va pati.
Nu mai arata preocupare pentru absolut nimic.
In cele din urma insa, curiozitatea si dorinta lui din trecut, a invins.
Peste mai multe luni de zile, intr-o buna zi, l-am gasit "studiind" calculatorul cel nou cumparat din Cora.
Au urmat atunci, dupa cererea de pensionare mai multe luni de zile, fara pensie si fara niciun venit al tatei, intrucat asa este obiceiul si asa se lucreaza la noi la Casa Pensiilor, dupa ce depui cererea de pensionare astepti mai multe luni de zile, fara niciun ban, pana cand, intr-o zi, dar nu stii in care zi, vei primi sau primesti prima ta pensie pentru limita de varsta.
Cand am inceput anul IV de facultate, o colega, uneori imi spun, ca Dumnezeu se mai indura si nu ne paraseste, de la specializarea Administratie Publica, si pe care o cunoscusem printr-un coleg al meu de an de la Drept ( aceeasi facultate, insa are 2 specializari, drept si administratie publica ) care se inscrisese, cu un an "mai mic" si la facultatea noastra, insa la specializarea Administratie Publica, ei bine, acea colega a colegului meu, s-a oferit auzind sa ma ajute in sensul ca tata sa isi primeasca pensia cat mai degraba si nu peste cine stie cate luni de la momentul depunerii cererii de pensionare.
Participasem la cateva cursuri ale colegilor de la Administratie Publica, la cursul numit Institutii politice, Institutii administrative, un curs nou care inca nu avea pregatit niciun manual.
Insa un curs interesant si instructiv si am luat notite de cate ori am fost la acel curs.
Asa, prin colegul meu de an, am cunoscut-o si pe Ioana, ea era cu cativa ani mai mare decat mine si lucra, si lucrase tot timpul, suferise si un accident vascular, avusese cred o vreme si o pareza a fetei ( jumatate din fata ) desi usoara spre norocul ei, si Ioana m-a inteles foarte bine.
Insa, cand acasa i-am spus tatei ca Ioana se ofera sa il ajute, tata a dat din cap trist si a spus ca nu mai vrea nimic : cand va sosi pensia, va sosi.
De altfel, cand am insistat ca Ioana il poate ajuta, latura excesiv de prudenta a tatalui meu, dar si cea "carcotasa" care l-a caracterizat intotdeauna, l-a facut sa aduca ca obiectiune acest argument : "Sa nu ne grabim. Mai bine sa asteptam. Daca ne grabim, cei de la Casa de Pensii ar putea sa imi greseasca calculul pensiei si sa imi fixeze o pensie incorecta, mai mica !"
Si a trebuit sa asteptam.
Luni intregi, pana prin luna februarie a anului urmator 2009.
Pe podul de peste Dambovita, acela care duce la Palatul de Justitie, ne-am luat deci ramas bun de la tata, am asteptat pe loc, privindu-l cum asteapta la semafor culoarea verde, apoi cum traverseaza a doua oara si ajunge in statia RATB a autobuzelor 104, 123 si cum in cele din urma, urca intr-un autobuz.
Dar imaginea era dezolanta si imi venea sa plang.
Inginerul francez desi si el in varsta, avea un tonus mult mai bun si zambea, pur si simplu zambea cand si-au luat ramas bun ei doi, iar tata parea asa de slab si pierit.
Numai acasa cu noi, in familie a fost un tiran, un despot, dar iata-l acum in lumina zilei, a soarelui, la cruda realitate : taticul meu cel tiranic isi inghitise graiul, era slab si parca mai putin inalt ( procesul biologic al imbatranirii si oasele care nu mai au aceeasi vlaga si fac sa scada in inaltime ) si atat de trist si interiorizat cum a fost el toata viata.
Mi s-a parut ca inginerul trece asa de usor peste aceasta priveliste, si m-a durut si sincer, au francezii un fel de a fi al lor, egoist, asa sunt ei, care ma umple de groaza, ma revolta si ma face sa nu ii mai pot privi cu incredere si cu respect desavarsit.
Francezii in general sunt asa de egoisti, incat sunt de parere ca fiecare isi are viata si destinul sau si ca nu trebuie sa intervii, mai mult, se prefac ca nu baga de seama.
Inginerul francez mi-a spus atunci cat inca ne aflam pe pod ca tatal lui a avut o sanatate foarte buna pana la varsta de 95 de ani, insa atunci ceva s-a intamplat si dintr-o data s-a confruntat cu mari probleme de sanatate, care au dus cred chiar la decesul sau.
Apoi am trecut la semafor si cativa pasi mai sus am urcat scarile acelea centrale si am deschis usa din lemn masiv si greu a Palatului de Justitie.
Am trecut si de controlul bagajelor de mana si personal, prin poarta cu pricina care te scaneaza si am intrebat ofiterul de Politie daca putem vedea Expozitia din Palatului de Justitie, insa mi-a raspuns ca a durat numai cateva zile si nu e o expozitie permanenta, si s-a si incheiat de altfel.
Ramanea astfel de vazut Sala Pasilor Pierduti, Sala Orologiului cu Scara sa de onoare, in fapt sunt 2 scari de onoare, din marmura alba si acoperite cu un covor visiniu si gros in care piciorul cand calca se afunda ( insa cam prafuit ).
Sala Pasilor Pierduti, cat timp am lucrat in cele doua judecatorii, sase ani de zile, intre 1993-1999, ea a fost intotdeauna acoperita si pazita, ascunsa in spatele unor panouri inalte care acopereau perfect zona, aflata in asteptarea unei renovari ce avea sa vina mult mai tarziu si sa se infaptuiasca intre anii 2000- 2003, aceasta ultima informatie o am de pe site-ul cab1864.eu.
Pentru prima data dupa vara anului 2007 cand am trecut prin aceasta Sala renovata, pe cand eram la practica in anul II de facultate, acum am avut ocazia sa ma aflu in Sala Orologiului, luminoasa si alba, nu prea mare in fapt dar frumoasa si eleganta, in partea ei de sus vizibila fiind Coroana regala, insa orologiul nu se vede.
Nu se vede niciun orologiu dar stim ca el exista, si am simtit in acea zi si numai peste cateva ore, usturator, prezenta acelui Orologiu nevazut care mi-a masurat cu bataia lui clipele, minutele, lunile, si anii acolo in Palatul de Justitie, unde se aflã undeva, amestecata cu atatea alte amprente si urme si umbre ale prezentei umane, ale oamenilor si amprenta mea.
Fizicienii ar putea poate spune ca e un soi de amprenta cuantica, caci nimic nu se pierde in Univers si atunci cand trecem printr-un loc, ramane, invizibila, urma noastra care a inregistrat precis, exact faptul ca noi, candva, pentru catva timp sau mai mult timp, am trecut printr-un loc anume.
Caci, ce suntem noi in fata Timpului ?
Niste umbre, niste urme, niste amprente, poate niste urme ale unor molecule sau atomi care se incapataneaza sa persiste acolo, mult timp dupa plecarea noastra, mult timp sau pentru totdeauna chiar dupa disparitia noastra.
Cand eram mica citeam mult carti pentru copii cu Povesti.
Primele mele povesti au fost unele din carti franceze, pentru ca asa s-a intamplat, dar la revenirea in Romania am citit cu aviditate cartile de Povesti Nemuritoare si multe alte carti de povesti romanesti si nu numai.
O tema care se reia in cateva povesti este aceea a scurgerii Timpului, sau a intreruperii cursului sãu.
La Curtea unui Rege, care avea o fiica, o vraja fiind facuta, intreaga curte, cu rege si regina, cu printesa si cu paji, cu valeti, cu servitori, cu doamne si domni, cu cavaleri, cu bucatari si alti oameni forfotind in activitatile lor pline de viata, intr-o fractiune de secunda, Curtea a ramas in nemiscare ( in "nelucrare" ), ca intr-o fotografie care imortalizeaza un moment viu de altfel.
Si vraja a avut drept efect caderea intr-un somn adanc a tuturor oamenilor si personajelor de la Curte, care, pe loc, la o simpla atingere a baghetei unei Zane sau unei vrajitoare poate, au ramas amortiti, incremeniti in Timp.
Pentru totdeauna.
Pentru totdeauna dar pana cand un print frumos avea sa descopere Castelul si curtea lui si sa se indragosteasca de Printesa, prezenta lui si bunele lui intentii si ganduri fiind suficiente pentru a sparge vraja si ca, la un semn, pentru a trezi din somnul adanc, intregul Palat.
Ma aflam in mijlocul Salii Orologiului, Salii Pasilor Pierduti, privind in sus, lumina care cadea si se raspandea alba, in intreaga Sala, singura intre cele 2 Scari de Onoare, de o parte si de alta a mea, la o distanta de mine, singura coroana aurita trona si privea indiferenta peisajul acesta, oarecum pustiu, dar linistit.
L-am intrebat pe inginerul francez Deloly, daca ii place Sala si i-am spus ca planurile intregului Palat de Justitie au fost desenate de un arhitect francez, de aceea lui i se pare familiar ca stil.
Ma intrebam de unde, nevazut, Orologiul cel "ascuns" ne vede si ne masoara pasii si clipele si trecerea noastra ?
Unde anume tine el intreaga socoteala, adunarea tuturor pasilor nostri.
Doamne !
De cate ori, la parterul Palatului de Justitie nu au strabatut in trecut ( 1993-1999 ) pasii mei, ai mei, coridorul larg alaturat acestei Sali, numite a Pasilor Pierduti.
Dar, ce se intampla cu pasii nostri, cu viata noastra, sa fie ei destinati a fi "Pierduti" ?
O Sala splendida, care insa pentru mine are o valoare mai mult sentimentala.
Si, intr-adevar pentru a doua oara, in acea zi de luni, pe 13 mai 2013, mi-au dat lacrimile.
Dar nu a fost si pentru ultima data.
De trei ori intr-o singura zi, mi se pare cam mult.
Am urcat apoi Scara de Onoare, pe covorul rosu-visiniu, gros, cam prafuit, cu lacrimi in ochi si straduindu-ma sa pasesc drept caci privirea imi devenise incetosata, am preferat astfel sa calc langa covorul rosu, pe marmura rece, frumoasa si alba, al carei contact insa, rece, prin sandalele mele subtiri sa ma trezeasca din amintirile care navalnic dar si resemnate, triste si tacute, insa vii si puternice, razbateau de undeva din trecut.
M-am intrebat in clipa aceea, cat de indepartat este acel trecut ?
Si, cand te gandesti ca numai in Povestile cu zane, vraja se rupe si timpul se intoarce inapoi, sau viata de reia exact din punctul in care fusese intrerupta, amortita !
Dupa ce am urcat la etajul I, care in anii '93 si urmatorii era un etaj ce gazduia Parchetul si intrarea la Parchet, acolo erau numai birourile angajatilor, ale procurorilor, Parchetului de pe langa Judecatoria Sectorului 1, Sectorului 2, Parchetul de pe langa Tribunalul Municipiului Bucuresti, dar si Curtea de Apel, da, exact la acelasi etaj, isi imparteau etajul I al Palatului, parchetul si curtea de apel bucuresti - am putut descoperi cu uimire ca la etajul I exista (azi) sali de sedinta, si foarte frumoase, totusi am intrat numai intr-una, in Sala Ilie Stoenescu, imbracata toata in lemn, in lambriuri si avand chiar perdele albe si draperii visinii la ferestrele inalte si impresionante, dar o sala destul de mica, insa nou-nouta si linistita.
Curtea nu intrase, avocatii si partile asteptau in banci cuminti, si singura, grefiera sedea la masa la care altadata, in anii 1993, sedea procurorul, avand pe masa un monitor de computer plat, modern, cu ecran destul de mare si cateva dosare destul de groase cu coperti galbene.
Si, la fel ca in trecut, usa pe unde intra completul de judecata s-a deschis si a intrat in sala un functionar, un arhivar pesemne, in tricou verde-vernil, de un vernil luminos si intens, care s-a indreptat spre grefiera de sedinta careia i-a adus, ce credeti ca i-a adus ? - un dosar, sa ii spunem asa, intr-un fel, pesemne "peste lista de sedinta".
Exact ca pe timpuri.
Am inaintat in sala pentru a vedea mai bine si mai de aproape acel loc, in care sase ani m-am aflat eu insami, locul completului de judecata, mesele din lemn vechi si masiv, refacute, pe atunci grefierul se aseza la masa din stanga cum intri in sala de sedinta, adica in dreapta judecatorului asezat la masa sa, pozitionata la mijloc.
Ce efect straniu pentru mine, sa vad acele mese din exterior, ca un simplu trecator printr-o sala de judecata !
Apoi, pe cand ne pregateam sa plecam din sala, m-am razgandit si am pasit instinctiv inspre masa grefierei de sedinta, in roba ei de culoare gri, era complet ascunsa de ecranul monitorului computerului de pe masa sa ( din dreapta, cum intri in sala Ilie Stoenescu ).
Am privit dorind sa vad chipul grefierei si parca ghicind intentia mea, fata si ochii i s-au ivit putin din spatele computerului sau, si grefiera zambea.
Mi-a placut asa de mult ca zambea grefiera !
In trecut, colegele mele grefiere, zambeau cand zambeau in birou, insa in sala de sedinta erau usor morocanoase.
Grefiera era o fata tanara si frumusica, cu un zambet frumos pe chipul ei, ce parea chipul unei persoane bune si linistite, insa ochii ei erau vioi si negri ( sau poate caprui inchis ), destul de mici sau nu mari si numai tenul, usor obosit, indica o oarecare tristete si munca nesfarsita pe care o are un grefier de indeplinit in biroul sau, dupa sedinta de judecata.
Mi-a placut acea grefiera de sedinta.


Din acest punct de vedere - al interventiei arhivarului in sala de judecata, al dosarului adus in ultima clipa - nicio schimbare, m-am linistit.
Am iesit din Sala Ilie Stoenescu, dupa ce am citit pe placuta aurita fixata in usa din lemn a salii, cine a fost profesorul si judecatorul Ilie Stoenescu ( de exemplu de Tanoviceanu stiam din anii facultatii, dar despre Stoenescu nu stiam ), am pasit pe coridorul pustiu si atat de alb, asa este el in prezent, dupa renovare, si am coborat pe Scara de Onoare, opusa celei pe care urcasem.
Acuma, e corect sa spun ca, Palatul de Justitie, cladirea in sine are in exteriorul sau si cocotat sus de tot, pe mijloc, sculptat un Orologiu albastru, l-am si vazut cand am citit Istoricul Palatului ( de pe site-ul www.cab1864.eu ), cu toate acestea in Sala Orologiului, deci in interiorul Palatului nu se zareste niciun ceas, niciun orologiu.
L-am intrebat si pe inginerul francez, pe Jean-Bernad Deloly, daca vede vreun orologiu in Sala Pasilor Pierduti, el a inaltat privirea, a scrutat zona si coroana regala, dar nu a spus ca ar vedea vreun instrument de masurare a timpului.
In sfarsit, am parasit Palatul de Justitie, iesind pe la iesirea din Palat ce dã pe strada G. Danielopol, am traversat strada, inginerul Deloly remarcase robele negre ale avocatilor ( desi erau cam rare, si in general era cam pustiu ) si am intrat in cladirea fostului Tribunal al Municipiului Bucuresti, azi sediul Judecatoriilor sectorului 1 si 4 Bucuresti.
Am aruncat o privire in holul mare de la parter si apoi am iesit din cladire si am continuat drumul nostru pe jos, in plimbare, pe langa Dambovita, pana la blocul Turn in fata caruia pe o masuta se vand carti de Drept si coduri de legi, am asteptat la semafor, am trecut pe pod si de aici am traversat din nou si am inceput sa urcam pe Calea Victoriei, pana imediat dupa Biserica Zlatari, in dreptul magazinului Victoria, unde am cotit la dreapta pe Lipscani, apoi la stanga pe strada Eugeniu Carada, pana la sediul B.R.D.-G.S.G, si tot inainte spre SpringTime Universitate pe strada Academiei, unde ne-am oprit, la numarul 3-5 si am intrat pentru a lua masa de pranz.
Si in interiorul Springtime-ului era cam pustiu la ora aceea, dar fetele de la Casã au fost foarte cumsecade si eficiente si amabile.
Am comandat o pizza Spring si o kafta libaneza, si o apa minerala gazoasa si o bere ( inginerul a mancat mai consistent, in dimineata aceleiasi zile de 13 mai sosise la ora 7h00 pe aeroportul din Baneasa, cu o cursa interna, de la Suceava, iar camera sa de hotel ii fusese eliberata cam tarziu, cu putin abia inainte de ora pranzului, si foarte putin inainte ca el sa vina la locul de intalnire la 12h30 in fata facultatii de matematica ) si ne-am asezat la masa, jos, nu sus, apoi doua femei, frumoase si tinere au venit si m-au intrebat daca nu am 1 leu sau 2 lei, pentru ca le-am oferit 2 lei, cand ne-am ridicat sa mergem sa luam Pizza "Spring" pregatita si farfuria inginerului cu Kafta, femeile erau inca la o masa acolo asezate, si cea mai in varsta mi-a spus chiar ca : "Multumesc. Esti tare frumoasa !" si m-a privit atenta si direct.
E corect sa spun ca ele ar fi dorit poate ceva de mancare, dar eu nu dispun si nu am atatia bani incat sa pot fi atat de generoasa ; mi-a parut rau.
Dupa ce am luat masa de pranz impreuna, inginerul Deloly si cu mine am iesit din SpringTime si am constatat imediat ce am ajuns la semaforul din fata Librariei Mihai Eminescu ca cerul se acoperise brusc cu nori negri si aerul de racorise dintr-o data, fusese cald pana atunci si soare, si incepuse sa adie vantul, sau poate curentul dintre cladiri.
Am traversat si am inaintat pe strada Academiei, trecand din nou prin dreptul facultatii de matematica de la numarul 14 al strazii, am mers tot inainte pana am ajuns in Piata Palatului, Piata Revolutiei de la fostul C.C., adica piata din fata cladirii unde a avut loc Revolutia din 22 decembrie 1989, am cotit dreapta, pe langa cladirea Ministerului Muncii, pe zidul careia emblema ne indica initialele MMFS, si ne-am oprit cativa metri mai sus la statia de RATB, am urcat intr-un autobuz nr. 300 si am mers o statie pana la Piata Romana, la rondul din fata cladirii vechi a  A.S.E.-ului.
Aici am coborat din autobuz si in acel moment a inceput ploaia cu stropi mari si consistenti.
Am continuat drumul si am trecut pe langa cladirea cea noua a ASE-ului si ne-am oprit la semafor, la intersectia Bulevardului Dacia cu Calea Dorobanti, apoi am traversat din nou, pe trotuarul din fata, si am continuat pe langa Liceul Virgil Madgearu ( sau Colegiul Economic nr. 5, cum i se spune azi ), pe Bulevardul Dacia in directia strazii Polona, am ajuns la intersectia cu strada Polona, am traversat, semafoarele nu functionau deloc si masinile aproape nu se opreau pentru ca pietonii sa treaca.
Ploua.
Cat am mers pe Bulevardul Dacia a plouat tot timpul.
Dupa ce am traversat la intersctia cu str. Polona, am continuat cativa metri pana ce am ajuns la cladirea si in curtea Institutului Francez din Bucuresti de la numarul 77 al Bulevardului Dacia, cladirea cu stil, eleganta si alba, cu obloane albastre din lemn.
Stropii de ploaie nu se opreau, picaturile erau din ce in ce mai mari.
Intre Palatul de Justitie si cladirea Institutului Francez din Bucuresti, intre marmura alba si curata din Sala Orologiului si cladirea cu zidurile ei atat de albe ale Institutului Francez, mai multi ani din viata mea, s-au scurs intre aceste doua adrese, destinatii sau cladiri.
Orologiul cel Nevazut a fost tot timpul prezent si mi-a numarat - cat de impartial ! - pasii !
Incepand cu anul 1997, din primavara acelui an, pe cand eram grefiera de sedinta la Judecatoria Sectorului 2 Bucuresti, adapostita sau gazduita atunci in Palatul de Justitie, am inceput sa frecventez Institutul Francez din Bucuresti, mai intai m-am inscris si am urmat un Curs de Limba Franceza, de perfectionare.
Apoi, dupa terminarea acestuia, m-am inscris la un al 2-lea curs, numit Pre-Dalf, un curs care pregatea sustinerea ulterioara a examenului numit DALF care confera celui care il promoveaza, Diploma de Studii Aprofundate in Limba Franceza ( textual "diploma aprofundata a limbii franceze" ), o diploma precum este "Cambridge-ul" pentru cei care cunosc bine limba engleza si care are o recunoastere universala in toata tarile francofone.
Din pacate, m-am vazut nevoita sa renunt dupa numai primele 2, maxim 3 cursuri de limba franceza la acel Pre-Dalf, pentru ca la Judecatoria 2, incepusem sa fiu repartizata intr-o sedinta publica de judecata, ce incepea la orele 14h00, exact in ziua de curs.
Cursul meu incepea la ora 17h00, iar la ora aceea eu ma aflam in plina sedinta de judecata inca.
Insa, dupa renuntarea la acest curs, dupa un timp am inceput sa frecventez Biblioteca IFB, si apoi, dupa alt timp si Sono-Videoteca acestuia.
Mi-am facut Abonament pe care in timp, l-am reinnoit.
In anul 2004, prin luna noiembrie sa fi fost, m-am inscris la Cursul de Franceza Juridica, pe care l-am urmat pana la capat, exemplar, am sustinut examenul de la final de curs, si in perioada imediat urmatoare m-am inscris alaturi de colegii mei de la acel curs, la examenul organizat de Camera de Comert si Industrie din Paris, un examen serios, scris si oral, am fost in sala de examen, exact ca la admiterea la o facultate pe vremuri, inainte de 1989, apoi oral, in alta zi, si in cele din urma, trecand probele concursului, dupa o asteptare destul de lunga, pentru ca Subiectele erau elaborate la Paris, la CCIP- Departamentul Invatamant ( Educatie ) si soseau sigilate la sediul IFB ( care decat oferea salile sale de curs pentru sustinerea examenului CCIP ), unde erau desfacute in ziua si la ora inceperii examenului, apoi Tezele sau lucrarile noastre cu numele nostru scris in chenar negru si indoit si lipit, erau trimise la Paris, de la IFB si acolo, la Paris, la sediul CCIP erau corectate.
De acolo, peste un timp, primeam direct diploma si ne duceam sa ne luam diploma, fie de la IFB, fie a fost trimisa prin Posta, de IFB insa, caci CCIP eliberand diplomele celor admisi, promovati, le expedia in Romania la IFB.
Din intreaga grupa de colegi care au urmat si am urmat cursul de franceza juridica prealabil, pregatitor, o singura persoana nu a promovat examenul si nu a obtinut diploma CCIP.
Dar a fost cu adevarat un curs serios pregatitor, si apoi un examen si mai serios.
In anul 2005, prin ianuarie cred, a fost organizat si a avut loc efectiv examenul CCIP, IFB fiind numai o gazda care isi oferea locatia, salile de examen, iar pentru examenul oral de la Paris a sosit o mica comisie franceza.
Care a fost completata cu profesori din cadrul IFB Bucuresti, comisia de la Paris a avut deci in alcatuirea sa si profesori de la Institutul Francez din Bucuresti.
Si iata ca am ajuns la profesorii Institutului Francez din Bucuresti.
Lunea trecuta, pe 13 mai 2013, cand a inceput ploaia mai tare am deschis usa grea a Institutului Francez si am pasit in holul mare si intretinut impecabil cu parchet lucios, lacuit si care scartaie sub pasii vizitatorilor, un parchet de culoare maro mai inchis si foarte curat.
Am descoperit ca Biblioteca de la etajul II al Institutului a fost desfiintata si a fuzionat cu Sono-Videoteca de la parterul Institutului, la ora actuala, impreuna alcatuind Mediateca si aflandu-se la parterul Institutului.
Dar, fiind ziua de luni, Mediateca era inchisa.
La Biblioteca, in trecut, se ajungea numai cu ascensorul, direct, si nu pe scari, desi existau scari de serviciu.
Biblioteca de la etajul II era foarte luminoasa, lumina cadea de sus si se raspandea si aerul cald si vesel era oxigenat de plante verzi si vii in ghivece mari, pe jos mocheta albastra estompa zgomotul pasilor si in aer pluteau o lumina si o liniste "paisibles", calme, senine si care te faceau ca, in toata pacea, sa te bucuri de lectura cartilor, ziarelor franceze, a revistelor si magazinelor franceze, pe canapeaua neagra confortabila, pe fotoliile negre din piele in care te adanceai, te scufundai, da, acelea de langa rafturile deasupra carora o eticheta anunta cartile de Droit ( Drept ), pe scaune in jurul meselor, sau confortabil in fotolii-chaise-longue negre asezate discret in sala de lectura, de-a lungul careia strajuiau prietenoase rafturile de carti.
Plantele inalte, verzi, cu frunze mari, bogate si lumina alba ce cadea de sus, linistea si la "sérénité" ce erau proprii acestei biblioteci a Institutului Francez, te faceau sa te gandesti ca te afli in acelasi timp intr-un birou si o gradina inchise.
Protejate.
Cateodata, foarte rar si dintr-o data, rasetele sau vocile tinere si vioaie ale unor angajate ale Institutului, - si cate generatii de angajati si angajate nu s-au perindat prin acel Institut Francez, mereu grabite, mereu in trecere, mereu cu contracte de munca pe o perioada determinata, francezi aflati in "misiune" culturala in Romania, - apareau in sala de lectura, in biblioteca, amuzate, ritmate de accentul si pronuntia specifice limbii franceze, discrete insa intotdeauna, "spargeau" linistea bibliotecii, irumpeau si dispareau la fel de rapid cum aparusera,  nu stiai parca de unde vin si unde se topesc si dispar.
Raspunsul era : fie soseau cu ascensorul de la etajul I unde erau birourile angajatilor, fie pe scarile de serviciu.
Institutul Francez din Bucuresti pot spune ca, intotdeauna a avut 2 categorii de Personal : cel francez, intotdeauna pe perioade determinate si in special de conducere a Institutului, si cel român, constant, alcatuit in special si nu numai, din profesorii români care la Bucuresti predau la liceul francez ( Scoala Centrala ), dar tin si cursuri la Institutul Francez.
La Scoala Centrala din Bucuresti a urmat liceul si Iulia Tâlvescu.
Pe 13 mai 2013, la etajul II nu s-a putut deci urca, si a trebuit sa "luam act" de modificarile survenite in interiorul Institutului, de reamenajarea salilor, a spatiilor.
Insa, intotdeauna din anul 1997 si pana in anul 2005 si chiar anii imediat urmatori, dar nu stiu pana in ce moment anume, in Holul Institutului s-a aflat o angajata a Institutului Francez, care avea un birou, o masa de lucru, in dreptul caruia sau deasupra caruia, depinde cum era amenajat, era o placuta pe care scria cu majuscule : ACCUEIL.
Stiu ca, in anii facultatii ( 2005 - 2009 ) eu am fost la Institutul Francez si se prea poate, voi cauta sa verific concret, sa imi fi reinnoit Abonamentul anual, dar in tot cazul daca nu de 2 ori, insa o data sigur am fost si mi-am facut atunci, in fapt, un alt Abonament, dupa cerintele si exigentele acelui moment.
Pe acesta nu mai retin daca l-am si reinnoit atunci, in acei ani, dar fiind studenta, tariful ( pretul, costul ) era redus, adica am platit pe jumatate decat plateau cei care nu erau studenti ( sau someri sau nu mai stiu care sunt toate categoriile care beneficiaza de un Tarif Réduit ).
O singura persoana s-a ocupat dintotdeauna de abonamentele la Biblioteca sau / si la Sono-Videoteca IFB, dupa cum doreai, la alegere.
Ei bine, pasind in holul Institutului pe 13 mai 2013 nu am mai gasit si zarit pe nimeni si nici spatiul numit ani de-a randul "ACCUEIL" nu l-am mai gasit.
Poate e mai bine asa.
Sau ea, sau nimeni.
Dar care "ea" ?
Ea.
Tanara fata blonda, cu parul ei bogat si stralucitor, cu ochii albastri si scunda, frumoasa si linistita, atat de cuminte si silitoare si totusi atat de prompta si vioaie.
Elena Nicolae.
Am coborat la Subsol, acolo unde dupa anul 1997, si de fapt poate chiar dupa 1999 sau chiar 2000 s-a mutat biroul de Inscriere la Cursurile IFB, sau Spatiul de Limba, cum este denumit el in franceza "Espace Langue(s)" - Departamentul de Cursuri.
In fapt, lunea trecuta am vazut un birou deschis acum chiar la parterul IFB, in holul cel mare, in stanga cand intri in institut pe locul incaperii Sono-videotecii, avand ca destinatie tot Cursurile IFB.
Dar, coborand la subsolul institutului unde se afla multe sali de cursuri si laboratoare chiar, unde poti audia cursurile de limba la casti mari, atunci cand esti inscris la un curs anume, ai dreptul la niste sedinte sau vizite, cand vrei si daca vrei, in ce zile doresti tu, intre anumite ore si stai cat vrei tu, la un Laborator de Fonetica, sau nu stiu cum se mai cheama azi, unde asculti materialul de la curs, care ti se preda la cursul cu prezenta - preferabil - obligatorie si avand un Orar determinat ( ca la scoala, liceu sau facultate ).
La acel Laborator de Fonetica mergi deci numai daca vrei, poti sa nu mergi deloc si niciodata, insa numai pe durata cursului la care esti inscris.
Un curs intensiv dureaza cam 2 luni de zile pline, avand cate 3 sedinte a cate 3 ore fiecare, pe saptamana.
Adica 9 ore de curs pe saptamana, timp de 2 luni si putin chiar cu examenul final, cu tot.
Cursurile fiind intre ora 17h00 si 20h00.
La Laborator mergi deci optional, insa la cursurile la care esti inscris trebuie sa participi, sa fii prezent.
La subsol am cautat-o si, minune, am gasit-o pe Ruxandra Boitan.
Pe Ruxandra Boitan, Elena Nicolae si profesoara Elena Giuroiu le-am cunoscut atunci, in primavara anului 1997.
Ruxandra mi-a dat vestea teribila : la Institutul Francez a avut loc un val de pensionari si s-au pensionat astfel, Elena Nicolae, Elena Giuroiu, si chiar si ( Andreea ? ) Creanga de la sono-videoteca.
A mai ramas numai profesoara cea buna, Ioana Matei, iar Emmanuelle Leclerc - ele doua au fost profesoarele mele la cursul din 2004-2005 de franceza juridica, am lucrat atunci la curs cu 2 profesoare, una româncã si o jurista franceza - a plecat, "demuult", mi-a spus Ruxandra Boitan.
Dar, despre domnul Philippe Guillien mai stii ceva Ruxandra ? - am intrebat-o eu.
Ruxandra a inceput sa fluiere, fluierã ca un baiat.
I s-a parut ca o intreb de vremuri indepartate, disparute, si cine s-ar fi gandit ca voi mai intreba ?
In fapt, in 1997 paseam pentru prima oara in Institutul Francez din Bucuresti.
La parter, unde azi scrie pe usa, in dreapta, in hol "Bibliothèque Jeunesse", se afla Departamentul de Cursuri de Limba din IFB, al carui director era profesorul francez, de limba engleza de felul sau, Philippe Guillien.
Ruxandra Boitan era asistenta directorului de cursuri, a domnului Philippe Guilien impreuna cu care imparteau incaperea spatioasa, mare, de la parterul IFB, ale carei ferestre dau in curtea institutului pietruita cu pietris mic, alb, avand peste drum cladiri impunatoare, poate sediile unor ambasade straine, pe Bulevardul Dacia.
A fost un om foarte cumsecade si intelegator, uman, Philippe Guillien, insa in vara 1997 el a fost nevoit sa paraseasca tara noastra, caci se afla cam din 1991 in Romania, pentru un "mandat" de 3 ani, reinnoibil o singura data ; ori el il reinnoise.
Inalt, zvelt, cu pielea alba si ochi mici, rotunzi si vii, albastri, cu parul blond si poate putin rarit si poate si putin ondulat natural, tuns insa regulamentar, foarte ingrijit si corect, un om foarte bine pregatit, cand il vedeai iti spuneai si se adeverea, are scoala serioasa, are scoli serioase, insa un om natural, firesc, modest ar spune poate unii, adica prin opozitie cu atitudinea unora care avand diplome si studii sunt aroganti, infatuati si rai.
In partea de incapere care se apropia de ferestrele inalte, prin care lumina intra generoasa, curata si parca bucurandu-se sa ii vada pe Ruxandra si Philippe, parca vazandu-i ca muncesc frumos si prin munca lor benefica, astfel deci, fac numai fapte bune, se aflau fata in fata, biroul cu computerul asezat pe el, al lui Philippe Guillien exact in fata geamului mare, inalt, si in fata acestuia, un birou putin mai mic al Ruxandrei Boitan, pe atunci "mana lui dreapta".
Apoi, prin anul 1999 sau 2000, dupa plecarea in 1997 din Romania a lui Philippe, pe Ruxandra am gasit-o tot la parterul Institutului, in hol, intr-o incapere mare in care in 1997 se afla Libraria cu carti la vanzare, a Institutului, o librarie amenajata ca o biblioteca, era o incapere mare si mai spatioasa parca, insa mai putin luminoasa, azi nu stiu ce se afla in acea incapere, aflata as spune, cand intri in holul institutului, exact pe diagonala, in fata ta, in coltul din stanga, trebuie sa strabati holul IFB pe diagonala, piezis.
Ferestrele incaperii trebuie cã dau in curtea din spatele cladirii Institutului, de aceea in interior este mai putina lumina.
Dupa aceastã datã insa, dintr-o data, Ruxandra si birourile au fost mutate la subsolul IFB unde se aflau si salile de curs, adevarate sali de curs.
De atunci si pana azi, locul ei a ramas in diferite incaperi dar toate aflate la subsolul institutului si mi-ar placea, as vrea sa o regasesc din nou la parter, ca altadata, cred ca si ea e putin necajita cã se aflã la subsol.
Philippe Guillien, am spus si intrebat eu, discutand cu Ruxandra lunea trecuta, pe 13 mai, era, nu-i asa, din Poitiers - Angoulême ?
Asa imi spusese chiar Ruxandra in anul 1997, am vrut parca o reconfirmare de la ea.
De altfel, atunci in 1997 am avut ocazia sa discut de vreo numai 2, 3, 4  ori cu Philippe Guillien si din discutie a rezultat acelasi lucru, ca el de origine ar fi din partile Poitiers-ului si ale Angoulême-ului.
Poitiers este un oras si centru universitar francez, ori Philippe era profesor de limba engleza in Franta.
Ambele orase se afla in Vestul Frantei, pe coasta dinspre Oceanul Atlantic.
Philippe Guillien avea 40 de ani pe atunci, iar Ruxandra era mai tanara.
Lunea trecuta, Ruxandra mi-a spus cand am intrebat-o cati ani are - uitasem si nu imi amintesc prea bine cam ce diferenta de varsta era intre noi - ca, mai intai nu stie cati ani am eu, si auzind cati am, 44 de ani, mi-a spus : "Draga mea, eu sunt (mult) mai mare ca tine !"
Si totusi, incerc sa imi aduc aminte, atunci in 1997 am stiut cred, in primavara-vara anului 1997, nu cumva Ruxandra avea vreo 35 de ani ?
Iar eu aveam 29 de ani inca neimpliniti, fiind nascuta in noiembrie.
Daca ar fi asa, diferenta nu ar fi prea mare.
Am spus ca, atunci cand intrai in holul institutului, in primavara 1997, in dreapta imediat, incaperea din colt, spatioasa si luminoasa era aceea pe care scria : "Departamentul de cursuri de limba", sau poate "Espace Langue(s)", si acolo, intrand o intalneai pe Ruxandra Boitan.
Dar, pana sa intri, la usa acelei incaperi si in apropierea si totodata in spatele scarii din lemn ce conduce la etajul I si pe care urca sau coboara numai angajatii Institutului, se afla biroul sau masa de lucru a Elenei Nicolae si serviciul " ACCUEIL".
S-ar fi spus ca Elena cea mica si blonda, sta de strajã discretã la usa Ruxandrei si a lui Philippe, iar mai tarziu, peste cativa ani biroul ei s-a mutat, tot in holul institutului, dar in fatã, in partea dreapta, langa ascensorul ce ducea la etajul II la Biblioteca IFB.
Azi nu as mai sti cum s-a intamplat, dar atunci in 1997, pur si simplu am intrat in vorba cu Elena Nicolae si cu Ruxandra Boitan.
Am tinut si tin la amandoua.
Ce pacat ca uneori in viata nu aveam ocazia sau ne gandim ca, de ce am spune asa ceva, de ce le-am spune celor la care tinem ca ne place prezenta lor, ca ii admiram pentru munca lor si calitatile lor, si asa timpul trece si in fond, ce e frumos sau si important uneori, ramane nespus.
Pentru ca e intotdeauna important sa tii la cineva, sau cineva sa tina la tine.
I-am spus Ruxandrei ca " Elena era atat de tanara !" si ea mi-a raspuns ca " Nu isi arãta varsta ! ".
Sigur, mi-am dat seama, am si stiut in 1997 ca Elena e mai mare ca mine, totusi in 2005, poate in 2006 sa mai fi trecut pe acolo, era inca atat de tanara si la fel de tanara, aspectul ei era neschimbat, poate putin mai insingurata, mai rezervata, mai retrasa, mai preocupata si mai ocupata, in rest, avea aceeasi infatisare intru totul.
Ei bine, si cum o fi astazi Elena Nicolae ?
Pentru ca Elena nu poate fi batrana.
Sunt sigura ca la fel de tanara a iesit la pensie, ceea ce imi produce o senzatie ciudata si este un efect ciudat !
Elena la pensie, este ca si cum ai scoate un om tanar la pensie, cu adevarat imi tot repet in sinea mea, si nu ma dumiresc.
Si cand au trecut toti acesti ani ?
Si cum de a sosit clipa aceasta ?
Elena Nicolae, intr-un fel, judecand dupa aspect, ar fi putut sa fie sora mai mica a lui Philippe Guillien.
Cu parul ei lungut si drept, foarte lejer ondulat, foarte blond, bogat, cu ochii ei foarte frumosi, limpezi si albastri, cu chipul ei luminos si radios, era asa de tanara in 1997 !
Foarte vioaie si cuminte, proaspata si eleganta, cu pielea ei atat de alba...
Zambea frumos si parea ca se bucura cu adevarat cand vorbea cu tine.
Parea adica ca participa cu adevarat la un dialog, un schimb de cuvinte.
Ruxandra nu are niciun fir de par alb, desi imi spune ca e vopsita, nu o cred, pur si simplu nu are par alb deloc, desi, da, este putin vopsita, dar radacina permite sa vezi ca are acelasi par al ei, natural, de culoarea castanei inchise.
Elena ca si Ruxandra sunt, dupa atatia ani, adevarate femei franceze, des femmes françaises.
Bine pregatite si foarte capabile, rezistente desi atat de fine si gratioase, nici nu te-ai astepta sa aiba o asemenea rezistenta.
Mi-o amintesc pe Elena Nicolae, poate chiar ultima data, prin 2005 cand mi-a spus cu privire la barbati : "Da ! Tot noi ii ducem in spate !" si nu stiu daca a adaugat si cã " toata viata".
Cred ca au fost ultimele cuvinte pe care Elena mi le-a spus intr-un scurt dialog, clatinand ferm din cap, vorbind nu mai stiu cum, despre barbati la modul general.
Elena Nicolae la IFB, in primavara insorita a anului 1997, purta fuste drepte si frumoase, pana la nivelul genunchilor si bluze foarte frumoase, vaporoase, din triplu voal sau din alte materiale frumoase si fine, cu volane uneori si un sirag frumos si lung de margele fine, era toata numai tinerete si splendoare.
Nu puteai decat sa o admiri si sa taci.
Elena in anul 2005, sa fi fost prin iarna, purta un pulovar din lana gros albastru si o fusta dreapta, poate chiar neagra si ciorapi lungi grosi de tot, foarte grosi, negri, incaltata cu pantofi negri, numai parul ei blond si bogat era acelasi, exact aceeasi nuanta de blond dintotdeauna, pentru ca atunci parea usor infrigurata, ocupata, ca si cum dintr-o data devenise prea ocupata sau avea prea multe atributii, sau poate avea vreo grija acasa cine stie ? Deasupra ochilor albastri, sprancenele blonde, fine dar consistente, se impreunau aproape cand Elena se incrunta si ochii ei albastri pareau ca fac un usor efort sa auda si sa asculte ce doresti, cu aceeasi amabilitate, dar parca preocupati de altceva.
Ruxandra prefera tinutele mai practice, pantalonul, si lunea trecuta in 13 mai, am gasit-o in pantalon, cu o vesta din piele, de culoare gri si o camasa fina si subtire cu maneci lungi, alba, ca de obicei avea mult de lucru si mai avea inca de lucru, ceva de facut, desi trebuie sa fi fost deja orele 16h00 sau chiar trecut de ora 16h00.
In 1997, o tin minte pe Ruxandra imbracata in albastru.
Ochii ei mari, caprui si rotunzi pe fondul acela albastru al hainelor ei, dar si al culorii incaperii.
Mi-a spus atunci ca este casatorita si are un copil - mic ? da, mic..., pentru ca iata lunea trecuta, pe 13 mai 2013 sa imi spuna ca fiul ei a crescut si s-a facut mare, mare si stã pe facebook, pe o pagina invizibila, astfel ca mama lui sa nu il poata gasi si vedea.
Am intrebat-o cati ani are acum fiul ei si Ruxandra mi-a raspuns simplu : 17 ani.
In curand va deveni major am spus eu, iar Ruxandra a spus ca da, si daca va dori sa paraseasca "le nid familial", cuibul familiei, este liber sa o faca, ea nu se opune, insa deocamdata fiul ei nu dã niciun semn ca si-ar dori sa plece din casa parinteasca.
Este singura care a ramas in IFB, singura dintr-o adevarata generatie de angajati "pe viata" ai institutului si atat de devotati acestuia.

Elena Giuroiu a fost prima mea profesoara de limba franceza la Institutul Francez, la primul meu curs pe care l-am urmat la Institut, acela de Perfectionare a limbii franceze, ea, pot spune, avea inca de atunci din 1997 o varsta, era profesoara la Liceul sau Scoala Centrala din Bucuresti.
Apoi, cand am regasit-o in 2004-2005 am auzit ca Elena Giuroiu se pensionase de la liceu, si ramasese, fidela trup si suflet si avand timp mai mult, dedicata muncii in cadrul Institutului Francez, cred ca promovase si organiza chiar ea insasi, cursurile de limba franceza.
In anii trecuti, prin 1999, 2000 la Biblioteca IFB de la etajul II al cladirii se mai aflau doi angajati despre care nu am spus nimic.
Nu stiu daca astazi ei se regasesc in peisajul Institutului, printre angajatii sai.
La Biblioteca, la biroul unde mergeai si inaintai Abonamentul tau pentru a se marca faptul ca iei cu imprumut o carte, sau ca o aduci inapoi la IFB, o masa de lucru, un birou aflat langa ascensor, unicul mijloc de acces in Biblioteca ( cu exceptia scarilor de serviciu ) se afla o tanara angajata, si in alte zile, un tanar angajat.
Nu stiu ce s-a intamplat cu ei. Daca azi ei mai lucreaza in institut.
Dar....
Cand, in 2010 am intrat pe Facebook, imaginati-va ca am gasit, nu numai pagina de FB a IFB, dar si pagina personala a unui tanar care imi parea cunoscut !
Era chiar tanarul acela din anii 1999 si 2000 de la biblioteca IFB care inregistra cartile luate cu imprumut de abonatii bibliotecii si aduse inapoi de abonati.
El are insa un nume de familie cu rezonanta straina, germanica, si nu l-am retinut, iar atunci cand frecventam Biblioteca IFB, pe atunci nici nu l-am stiut.
Am schimbat cateva cuvinte cu el pe FB si el a postat o fotografie, avea de altfel mai multe in albumele sale, pe pagina sa, la un moment dat, cu baietii sai, mici si cu sotia sa.
In acea fotografie care mie mi-a placut, el a facut remarca intr-un comentariu pe facebook ca : "Nu vezi cum suntem ? Fiecare priveste in alta parte in poza asta, parca nu suntem impreuna !", iar in poza aceea erau asezati pe o canapea, acasa, sotia lui cea tanara, el insusi si cei doi copii ai lor mici, fiecare in bratele si in poala unui parinte.
Apoi, peste un timp mi-am spus ca tanarul nu datase fotografiile sale, si in fond nu stiu din ce an sunt ele.
Dar nu am vrut sa il intreb.
Mai mult, privind pe pagina de FB a acestui tanar, am descoperit ca el este chiar sotul tinerei bibliotecare din anii 1999 si 2000, poate chiar 2001 de la IFB, ea insa are un alt nume de familie, tot cu rezonanta straina, poate cu rezonanta ( dupa mine ) armeana, si impreuna cei doi angajati ai IFB sau poate fosti angajati, au 2 copii minunati.
Pe doamna Creangã am vazut-o foarte putin, si asta de cand, mai tarziu, ma inscrisesem si la sono-videoteca Institutului, cand imprumutam sau mergeam sa restitui casete video clasice, cu filme documentare despre Franta si regiunile Frantei si cu filme artistice franceze realizate cu actori francezi foarte cunoscuti.
Desi la sono-videoteca Institutului am fost de mai multe ori in timp, insa pe doamna Creanga prea putin am vazut-o, ea era intotdeauna insa acolo, prezenta, insa eu ma uitam dupa filme si titlurile lor si cand ceva imi atragea atentia, cautam sa citesc pe spatele casetei, rezumatul filmului pentru a ma hotari daca aleg sau nu caseta pentru a o viziona acasa.
Apoi ii arãtam doamnei Creangã ce am ales, sau ce casete am adus inapoi, si cam la acest scurt dialog de fiecare data, s-a redus intreaga noastra relatie sociala.
Vestea pensionarii acestor persoane cunoscute, angajati ai IFB pe care de ani si ani de zile ii stiam si ii intalneam si gaseam cand soseam la Institut, cred ca unii dintre ei au avut poate sansa de a fi lucrat intreaga lor viata la IFB, pe care Ruxandra Boitan mi-a dat-o luni, pe 13 mai 2013, a avut un efect puternic asupra mea.
Ruxandra Boitan si Elena Nicolae erau atat de tinere si frumoase, ca doua papusi vii, emblema Institutului Francez din Bucuresti pentru cei care obisnuiau sa frecventeze institutul.
Ruxandra Boitan cu  ochii ei mari caprui, i-am regasit zambetul larg, dar si subtire, inteligent si graitor, este neschimbata, absolut neschimbata.
As vrea sa nu se pensioneze niciodata Ruxandra.
Macar ea.
Daca s-ar putea...
In schimb, Ruxandra apreciaza ca mai sunt niste ani pana la pensie si ca "stai sa traim, sa vedem, pana atunci".
Sa fiu sincera, cand Ruxandra Boitan mi-a spus ca nu mai gasesc in peisajul Institutului, atatea persoane cunoscute de mine si care au lucrat in Institut ani si ani de-a randul, m-am speriat.
M-am speriat cumplit.
Am realizat ca a trecut timpul, o mare perioada de timp si ca a trecut si nu se mai intoarce, si o data cu toate aceste persoane fidele, angajate ale IFB, pe care intre 1997 si 2005, 2006 le-am cunoscut si frecventat intr-un fel, cand mergeam la Institut, o data cu ele s-a dus, am inteles si o parte buna, mare, din viata mea.
A mea.
Orologiul Nevazut, acela din Sala Pasilor Pierduti, din Sala Orologiului Palatului de Justitie, de unde in 1997 pasii mei s-au indreptat spre Institutul Francez, si unde se intorceau dupa cursurile de la Institut, acela, tacut, nevazut, dar nemilos si riguros, precis, a masurat toate drumurile mele, toate clipele si secundele vietii mele, toate bucuriile si nelinistile, toata graba de a ajunge din Palat la Institut, intre salile de judecata, de sedinta, publice si salile de curs ale IFB, timp de atatia ani a foarte martorul vietii mele, discret, ascuns dar atat de prezent, ascuns poate in spatele panourilor inalte care blocau accesul in Sala Pasilor Pierduti care astepta in tacere sa fie renovata, in semi-obscuritatea Palatului, a molozului si tencuielii care se desprindea din tavan si cadea in fata usilor salilor de sedinta, in praful de moloz si praful pur de afara, din exterior, de acolo din intuneric si praf de moloz el masura timpul necontenit, ca o clepsidra umpluta cu nisip, pana cand, dintr-o data si BRUSC, intr-o zi calda cu soare luminos din luna mai a anului 2013, mi s-a dezvaluit in toata splendoarea lui, in toata Lumina Alba a Salii Pasilor Pierduti, si mi-a aratat ca un secret adus la lumina, ca un mister pastrat in tacere si care se cere aratat, ca iata, Viata mea s-a scurs, o mare parte din ea, si una din cele mai frumoase parti ale Vietii.
Ultimii ani de zile ?
Incepand cu 1999, demisia din judecatorie, logodna cu Roland Pasteur francezul, plecarea in Franta, revenirea definitiva in tara dupa ruptura logodnei, apoi anii aceia care au urmat presarati mereu cu suferinta fizica, cu boala, munca, cand am putut munci si am gasit de lucru, unde sa muncesc adica, apoi dintr-o data inscrierea la facultatea de Drept dar si, la fel de brusc, manifestarea problemelor de sanatate la nivelul rinichilor, al vezicii, anii de facultate si de efort, de suferinta, de medicamente, si, dintr-o data, iata, adevarul crud, oamenii care erau undeva, acolo unde tu ii stiai, nu mai sunt, au iesit chiar la pensie, se presupune deci cã sunt sau erau batrani ?
Dar cum pot ei sa fie batrani, cand tu ii cunosteai si ii stiai atat de tineri si de plini de viata ?
Ce fac ei acum, cum traiesc, ca niste batrani ?
Nu pot crede, nu ajung sa cred, nu pot accepta.
Un adevar, o realitate care cu greu isi face loc pana la inima mea si chiar pana la intelegerea mea.
Am intrebat-o pe Ruxandra, si ea mi-a spus ca nu tine legatura cu Elena Nicolae si ca, de cand Elena a iesit la pensie nu a mai vorbit cu ea.
Dar de ce se intampla asa ?
Este obligatoriu sa se intample asa, si daca da, de ce, si nu putem schimba asta ?
In fond, nici eu nu am mai vorbit cu colegele mele grefiere, desi as fi vrut si mai vreau si azi, una din ele a iesit la pensie si asta chiar in urma cu niste ani, poate chiar in 2005, sau inainte.
Nici Philippe Guillien si nici Emmanuelle Leclerc nu au mai dat niciun semn de viata, dupa plecarea lor din IFB, si Ruxandra nu mai stia nimic despre ei.
Mai mult, asa este normal, cred ca parea ea sa spuna, judecand dupa expresia chipului ei, adica oameni care cativa ani sau mai multi, sau foarte multi, se aflã sub acelasi acoperis sau acoperisuri, lucreaza, invata, si dintr-o data, ca la un semn nevazut, se imprastie si se indeparteaza si fiecare se indreapta intr-o directie a sa, mereu o directie diferita de a celor care i-au fost candva, mai mult sau mai putin, colegi sau cunostinte.
Si situatia aceasta este definitiva, caci ei nu mai comunica si nu mai iau legatura, sau nu mai pastreaza legatura unii cu altii.
Nu stiu de ce trebuie sa fie asa, dar cred ca nu e numaidecat obligatoriu sa se intample astfel, si ca oamenii care s-au cunoscut ar putea cel putin sa pastreze o legatura, macar minima, macar sa isi dea unul altuia semne de viata, la un interval sau altul de timp.
De la Orologiul Nevazut, ma gandesc acum la Orologiul vazut, acela exterior, cototat sus de tot, pe acoperisul Palatului de Justitie, de acolo de unde se aflã el urcat, cocotat, "perché", el vegheaza si masoara timpul ca un observator extern, ca un om intr-un post de observatie, il masoara concret, in acelasi timp supraveghind intregul peisaj si chiar drumul intre Palatul de Justitie, imprejurimi si Institutul Francez, si ma intreb oare ce ne va arãta el, in clipele viitoare, pentru viitor ?
Pana cand anii nu trec peste tine, pana cand nu simti cum pe parcurs ramai fara cei care o buna perioada din viata, s-au aflat, mai mult sau mai putin dar s-au aflat,  pe acelasi drum cu tine, al vietii si momente, clipe din viata au fost mai mult sau mai putin apropiate, cunoscute, "in comun", nu poti incerca sentimentul atat de ascutit al scurgerii timpului, te intrebi unde sunt acum si cum traiesc cei pe care ii cunosteai si cum am spus, tu ii stiai acolo, undeva, mereu in acelasi loc, si stiai ca ii poti regasi in orice clipa, - este un sentiment nou, cu totul nou acesta, este destul ca sa nu spun dureros, "poignant", si pe mine asa cum am spus mai sus, chiar ma sperie.
Ma sperie scurgerea, trecere inexorabila a timpului.
As vrea ca timpul sa fi ramas in loc, intepenit, as fi vrut sa dureze clipa, dar, iata, cineva, a dat la o parte panourile care, din anul 1993 tineau inchis Orologiul Nevazut in Sala Pasilor Pierduti, acele panouri de constructii de santier care il inchideau, care il faceau prizonierul intunericului si il obligau la o cumplita izolare si singuratate, care impiedicau sa se auda ticaitul sau puternic, si, intr-o zi cu soare din luna mai a anului 2013, Orologiul Nevazut a aparut in lumina alba, alba si cruda a soarelui si a marmurei albe din Sala care il gazduieste, in toata splendoarea lui, dar s-a razbunat crunt pentru anii de intuneric si ne-a pus in fata realitatea dureroasa, aceea a trecerii, ireversibile, a unei parti importante si frumoase din viata noastra.
Acum, Orologiul Nevazut nu mai este in obscuritatea Salii Pasilor Pierduti, el a aparut la lumina frumoasa si calda, dar prietenii mei, aceia din anii in care el ramanea ascuns si tacut, izolat, acei prieteni nu mai sunt ei,  (cei) prezenti.
Daca acum, la varsta aceasta, imi vine atat de greu sa vad ca viata merge inainte, drumul ei se intinde inca in fata mea, dar pe acest drum, nu se mai regasesc oameni pe care i-am admirat, care au fost amabili, prompti, cumsecade, oameni bine pregatiti si atat de placuti, ce va fi peste alti cativa ani, ce voi simti oare ?
Mergem pe un drum si la intervale de timp, unii dintre noi se opresc si ne lasa sa continuam mai departe fara ei, singuri fara ei.
Si este atat de dureros sa simti aceasta realitate si sa ramai fara cei care tie iti erau dragi.
O fi viata frumoasa, dar este si teribil de nemiloasa si dureroasa.
Povestea zilelor insorite de 13 si 14 mai 2013, zilele de luni si marti din saptamana care s-a incheiat, o voi continua in postarea urmatoare, acum ma voi opri aici.
Pot numai sa spun ca, pe 15 mai 2013 am descoperit pe pagina si site-ul Linkedin.com ca judecatorul Adrian Toni Neacsu, care scrie atat de frumos articolele sale, pe orice blog le-ar publica el, mi-a dat ok-ul sau pe linkedin si am devenit astfel cunostinte sau prieteni in reteaua aceasta de socializare.
Pe pagina mea de pe site-ul Linkedin.com am gasit chiar pe 15 mai 2013 un articol, apoi a doua sau a treia zi, alt articol pe care judecatorul Neacsu le-a scris si postat pe un blog numit  blog.wolterskluwer.ro.
Primul articol gasit de mine a fost cel in care, sau sub care, intr-un comentariu, el isi exprima ingrijorarea fata de Regionalizarea Romaniei si reducerea numarului Curtilor de Apel.
Astfel, am spus ca voi incerca sa public si am publicat o parte, un material despre curtile de apel din Franta si despre regiunile din Franta.
Intrucat, din punct de vedere administrativ-teritorial, Franta este impartita atat in : regiuni, cat si in departamente ( "judetele" romanesti ), dar si in arondismente si cantoane.
Cu toate acestea, Franta numara in total 35 de curti de apel.
Si faptul ca exista regiuni si departamente ( cum sunt la noi judetele Romaniei asa sunt in Franta departamentele franceze ) nu are nicio influenta asupra existentei curtilor de apel si asupra numarului acestora.
Pe cand in Romania, judecatorul Neacsu mi-a spus ca, din 18 curti de apel se va ajunge in viitor, dupa impartirea tarii pe regiuni, la numai 7 curti de apel.
De aceea am publicat pe blogul meu un material cu privire la Curtile de Apel din Franta si voi mai publica putin pentru a explica organizarea judiciara in Franta si de asemenea voi scrie putin despre Regiunile din Franta.
Acum s-au facut orele 15h 41 la Bucuresti, este o duminica plina de soare si cred ca voi lua o pauza pentru masa de pranz si poate pentru o odihna activa, pentru a citi in liniste si pace.
De pace si liniste avem atata nevoie !
Va trebui probabil sa revad aceasta postare, sa o recitesc sa nu fie scapari, insa acum cred ca nu voi face aceasta.
Zilele trecute, fratele meu a vizitat o Biserica, a Sfantului Mercurie din Bucuresti ( mercurie.ro, pe site-ul acesta al bisericii se afla si Acatistul Sf. Mercurie care foarte usor poat si descarcat ) si ieri seara, noapte, i-am citit acatistul sfantului dar si viata lui.