Jurnalul Oliviei Maria Marcov, luni, 9 mai 2016 – 15 IUNIE 2016 ( cateva zile din mai-aprilie, iunie 2016 )

Jurnalul Oliviei Maria Marcov, luni, 9 mai 2016 – 15 IUNIE  2016  ( cateva zile din mai-aprilie, iunie 2016 )

Miercuri 15 iunie 2016 :

Ieri noapte, inainte sa adorm am spus o rugaciune, pe care am gasit-o pe pagina Fb “Du Saint Esprit avec Marie pour Jésus », in limba francezã, o rugaciune scrisa de Thierry Fourchaud inspirat de o rugaciune a Surorilor (calugaritelor) lui Cristos-Rege.

Rugaciunea se numeste : “+ Prière pour la libération intérieure et la conversion ».

Rugaciunea este si pentru familia celui care se roaga.

Inca de ieri, mama a inceput sa se pregateasca pentru azi, ziua in care vine acum domnul Doru, Postasul care aduce pensia parintilor.

Intotdeauna se grabeste si nu stiu de ce, si se agitã cand intrã in contact social cu o persoana.

In casa am, avem icoane si iconite si sunt vizibile, si, normal, mama stie si vede, si ea are iconitele ei pe care le are de la manastiri cumparate, sau poate primite uneori, sau cumparate de la Biserica.

Ceea ce vreau sa spun este ca mama, fiind mama, stie si cunoaste casa, apartamentul nostru.

Si astazi m-am trezit, catre ora 10h00 pentru ca mama a spus ca vine domnul Doru, ceea ce i-am spus ieri noapte fratelui meu : “Maine dimineata ne trezim la 10 !”, era cam ora 2h00 A.M. cand fratele meu a sosit acasa, de la locul sau de munca.

El mi-a raspuns cu multa siguranta in glas : “Maine te scoli TU ( apasand pe TU ) la ora 10 !”, aceasta pentru ca eu cand vorbesc, el apreciaza ca eu spun prostii si mai ales ca scriu prostii “pe net”, astfel incat “vede toata lumea ca esti iresponsabila”.

Si de data aceasta, fratele meu vroia sa lase de inteles ca nu stiu ce spun, pentru ca i-am explicat, cu alte cuvinte, ca ora e tarzie in noapte si sa dormim pentru ca a doua zi de dimineata nu putem intarzia in pat cu somnul.

I-am raspuns ca : “Maine vine domnul Doru cu pensia parintilor, deci toata casa se scoala de dimineata !”

A tacut.

In trecut s-a mai intamplat, ceea ce azi de dimineata s-a intamplat, adica mama mi-a aruncat, eu cred ca le aruncase, probabil nevrand, probabil, alta logica nu vad, si nici alta explicatie, un medalion cu doua fete, oval ca forma, pe o fata fiind Isus Cristos si Inima Sa Preasfanta si pe fata cealalta fiind Fecioara Maria si Inima Ei Imaculata, medalionul este pus ( asa este de cand l-am cumparat, in urma cu ani ) pe un siret negru, de asemenea, in afara lui, si o iconita imbracata in plastic a Sfantului Efrem Cel Nou, pe care mama insasi mi-o cumparase, imi placuse, vazusem la ea, si s-a dus special sa imi cumpere si mie, insa mi-a facut o surpriza, eu nu am stiut.

Deci pastrez iconita Sfantului Efrem Cel Nou.

Iconita Sf.Efrem Cel Nou si medalionul oval sunt asezate intre pãturi, peste plapuma am doua pãturi pentru ca este frig, si intre pãturi este medalionul, este si iconita, langa perete, langa tãblia din lemn a patului.

De asemenea, si inca mai demult, sub perna pe care imi asez capul noaptea, am o cruciulita din lemn, sfintita, adusa de la Muntele Athos din Grecia si pe care mi-am cumparat-o de la Biserica Rusa din str.Ion Ghica 9, sector 3, Bucuresti, precum si o pernuta mica, mica, pe care nu eu am cumparat-o, cred ca mama si ea mi-a oferit-o (adica nu fratele meu) pe care este cusuta icoana Sf.Nicolae.

Pe mine mama ma uimeste, pentru ca, da, este si varsta si nu mai vede bine.

De aceea ar trebui sa fie si mai atenta.

Dar cum nu prea ma suporta...

Azi dimineata am coborat din pat, stiind si vazand ca mama incepea sa mute cartile de pe masa din sufragerie, pentru a lasa loc pe masa unde vine Postasul si lasa pensia.

Cum am coborat si m-am dus la baie, in urma mea mama s-a repezit sa stranga cuverturile, pãturile.

Cand am iesit din baie, stransese o parte din ele, si am constatat ca nu mai gasesc iconita Sf.Efrem Cel Nou si nici medalionul oval !

Nu e prima oara ca patesc asa, cand mama strange prin casa, aceasta, in ultimii ani.

S-a mai intamplat, cel putin de doua ori, sau de doua ori au fost situatii mai importante, mai marcante, de tinut minte adica.

Imi venea sa plang, mi-am spus ca le-a aruncat, nevazandu-le.

Pentru ca stransese paturile de pe pat si mi-a spus ca a scuturat patura in casa.

Personal nu cred ca a scuturat in casa patura, mai intai ca in casa ea nu scuturã si nici nu se scuturã.

Am tacut, dar imi veneau lacrimile, vazand ca nu le gaseste, caci a inceput sa le caute pe sub pat, a aprins veioza mea si nu erau sub pat, nici nu aveau cum, ele erau in pat.

In fine, pana la urma am luat patura si era impaturita, asezata temporar pe spatarul unui scaun din sufragerie, asteptand sa ii faca loc, sa o mute si de acolo, dar, patura stransa, unde puteau fi medalionul si iconita ?

I-am spus totusi mamei ca nu sunt si nu sunt si ca le-a aruncat probabil cand a scuturat, ca se agita cand vine dl Doru si in general cand vine cu cineva in contact.

Desigur, ca mama parca “ia foc” cand ii vorbesc eu.

Ce a facut mama ?

A iesit din apartament, pe palier, de aici, nu stiu unde, si dupa mai multe minute s-a intors in casa, si pe un ton de mare repros la adresa mea – rezulta ca eu trebuie sa ma simt vinovata ca ea a pierdut sau aruncat, fie si din neatentie medalionul si iconita, si ca nu mã simt ! – mi-a aratat si adus medalionul !

M-a intrebat pe un ton suparat : “Asta este ?”, “Poftim!” si l-a asezat pe masuta de la capul patului, pe rol de noptiera.

Mi l-a asezat acolo ca si cum cine stie ce cerusem, ce pretentie avusesem si am suparat-o rau de tot cu “pretentiile” mele.

Ma facea – sau te facea, daca cineva s-ar pune in locul meu, macar asa, in minte, in imaginatie ! – te facea sa te simti vinovat, cumplit de vinovat ca mereu ai ceva de cerut, cum imi spune mie mama, “tu mereu VREI”, te facea sa te simti vinovat(a) ca nu ii dai liniste si pace, ei, mamei.

Am intrebat-o unde a gasit medalionul, convinsa ca l-a adus in casa, fie de jos, de afara, caci a spus ca a scuturat patura, fie de la ghena de gunoi aflata pe palierul etajului nostru.

Macar sa stiu, pentru ca daca o fi zacut, afara, pe jos bietul medalion !

Si eu il asez in patul in care dorm, intre pãturi !

Insa iconita Sf. Efrem nu a aparut.

Am intrebat-o deci pe mama, daca de afara a adus medalionul si pe un ton certaret, de cearta, de sfadã, iritat, nervos, mi-a spus : “Nu de afara, DIN CASA, era in casa !”, “Pai, unde era in casa, spune-mi si mie unde anume era in casa ? Arata-mi !” – i-am raspuns eu.

Desigur ca nu am primit niciun raspuns.

Singurul ei argument in astfel de situatii este tonul de cearta, de iritare cumplita, de nervi, siguranta certareata care nu ingaduie replica si cu care iti vorbeste.

Iti inchide gura adica.

Si pe urma, daca ii raspunzi, oricat de calm, rezulta si fratele meu ii tine isonul, o “acompaniaza”, rezulta ca eu caut cearta si eu fac scandal.

Orice as spune, nu pot spune, orice vorba as vrea sa spun, pentru ca mama si fratele meu sar si spun ca eu fac scandal.

Nu imi ramane decat sa fiu muta, dar muta de-adevaratelea, muta la propriu.

Dupa putin timp am intrebat-o : “Ei bine, daca ai gasit medalionul, NU GASESTI SI ICONITA SF. EFREM IN CASA, UNDE AI GASIT MEDALIONUL, IN ACELASI LOC ??” “POATE O FI ACOLO !”, - spun eu.

“In locul cel misterios din casa”, - completez eu in sinea mea, - si cu voce tare ii spun : “dar eu nu cred ca in casa ai gasit medalionul, pentru ca ai iesit din casa, pe palier si apoi te-ai intors in casa !”, si dupa aceea, imediat atunci, mi-ai gasit, mi-ai dat medalionul gasit de tine.

Mai trec niste minute.

Intre timp eu m-am dus la bucatarie, mi-am pregatit cafeaua, am venit si in dormitor unde am deschis computerul.

Dupa alte minute deci, ma intorc cu cana mea de cafea (portia mea zilnica de cafea, mai mult imi face rau, imi creste tensiunea si nu beau mai multa intr-o zi) venind din bucatarie si indreptandu-ma spre sufragerie ( distanta e foarte mica), pentru ca de acolo sa pot ajunge in dormitorul-birou-biblioteca.

Ei bine si aici e aici !

Cand m-am apropiat de usa sufrageriei, mama ii spunea cred tatalui meu ( toti trei erau in sufragerie, mama, tata si fratele meu somnorosul, noul lui loc de munca nocturn l-a vindecat de insomnii, acum ar tot dormi ! ), ei bine eu asa am auzit, dar daca nu a spus ea asa, nu a spus si gata, totusi eu am auzit ca ea ii spunea lui tata : “MAI VREA ???”

S-ar putea ca eu sa fi auzit corect, pentru ca in trecut mama a avut aceasta intrebare pe care i-a spus-o lui tata, dupa ce ma certase, in fond ma cearta din orice, si nu ingaduie sa ii spun nimic, dar nimic, si dupa ce cauta cearta si ma cearta, tot ea se supara, in trecut am auzit-o cu uimire si cu tristete ca ii spune lui tata cu privire la mine : “Mai vrea ???”

De unde am tras concluzia ca mama poate face constient ce face, adica imi cautã pricinã cu intentie directã.

Cand am intrat cu cana mea de cafea fierbinte in sufragerie, mama deschisese usa vitrinei unde isi tine ea de cativa ani iconitele ei.

Pe moment m-am gandit ca va cauta sa imi dea o iconita identica, insa a ei, cu Sf Efrem Cel Nou, si vroiam sa ii spun ca nu doresc iconita EI, ci o doream pe a mea, caci aveam si eu una, la fel, si inca, ea, mama mi-o cumparase mai demult.

Da, un alt incident a fost cand mama mi-a aruncat vata, o bucata de vata pe care mi-o daruise fratele meu, adusa de la racla cu moastele Sfintei Parascheva de la Iasi, unde fara sa stiu, fratele meu fusese, oarecum in pelerinaj, adica s-a dus pur si simplu la Iasi, la Sf.Parascheva, la Catedrala “ei”.

Calugaritele acolo puneau bucati de vata pe racla cu moastele Sfintei si oamenii care doreau luau o bucatica de vata care a stat pe moastele Sfintei Parascheva si asa a facut si fratele meu, a luat cateva bucati, si la intoarcere acasa la Bucuresti mi-a oferit si mie o bucata.

In acelasi mod, intr-o zi bucata a disparut, dar nu intr-o zi – nu mai stiu exact cum a fost – nu stiu daca legat de sosirea domnului Doru, Postasul.

Vata aceea nici nu a mai aparut vreodata !

In acea imprejurare mama a inceput la fel, exact ca o victima, sa caute prin iconitele ei, sa imi dea bucata ei de vata, caci si ei ii adusese una fratele meu.

I-am spus atunci ca nu vreau vata ei, caci aveam si eu una, si ea sa si-o pastreze pe a ei.

Exact, mult timp am crezut ca e o victima, dar pentru ca e si este asa, rautacioasa, si nu imi place ca ii vad rautatea, sau o parte din ea ! m-am gandit ca totusi, este si ceva intentie rea, pentru ca ea este rea cu mine.

Totusi, dupa un astfel de incident, ai impresia ca eu ii cer luna de pe cer, dupa ce imi pierde iconite, bucatica de vata, ca sunt absurda, rea, si ca ea este o victima de la care eu continuu am pretentii si cer mereu cate ceva !

Eu m-am rugat pentru ea si vad ca nu e bine, imi spun ca e varsta si viata pe care a avut-o, totusi mama si-a ingreunat mult viata pentru ca intotdeauna e suparata si vrea sa se supere.

Eu m-am rugat mult pentru mama si cand am inceput sa tin Caiete de Rugaciune in caiete m-am rugat pentru ea, in rugaciunile mele scrise.

Ma gandesc ca altfel, daca nu ma rugam pentru ea, daca nu i-o incredintam lui Dumnezeu Cel Sfant si Vesnic Viu, dupa cum este ea de rautacioasa, azi o apucau bataielile, precum vedem in secventele video ca se intampla in lume, oamenilor care nu sunt credinciosi.

Mama mea merge la Biserica.

De mers, merge, cum sa nu !

Dar de atatia ani in casa nimic nu se schimba, este la fel de certareata si chiar mai certareata, incat nu mai stii ce sa intelegi ?!

Cand am aparut azi in sufragerie cu cana mea de cafea fierbinte in mana, ce sa vezi ?

Pe masuta-noptiera de langa patul meu, langa statueta micuta din fosfor a Fecioarei Maria, aparuse iconita Sfantului Efrem Cel Nou, am luat-o sa vad daca nu mi-a dat-o mama pe a ei, daca este chiar a mea ? Si aparent este chiar a mea, pe care ea mi-a adus-o mie mai demult, pentru ca iconita mea era usor indoita intr-o parte, pe lateral.

Nu sunt urme de praf, ca si cum a cules-o de pe jos, sau de la ghena de gunoi.

Medalionul cand l-a adus in casa, dupa ce a intrat in casa, iesise pe palier, a revenit in casa si atunci mi-a dat medalionul ( si spune ca « Era aici in casa ! » pe un ton care nu ingaduie replica si de cearta, si mi-a spus si ca sunt idioata, “Era aici in casa, idioato !” ), mama il scutura oarecum, cu mana, ii curata parca, stergea parca siretul negru de praf, dar in rest nu avea nimic, era curat.

Si asa, azi mi-a spus de vreo doua ori “Idioato !”, pentru ca dupa ea, eu nu inteleg niciodata nimic, sunt idioata si nu pricep.

Iar fratele meu completeaza : “Mai pui si conditii ?!”

In ultimul timp, fratele meu cand spun ceva in casa, cum am intrebat “Tata, nu stii, mi-au disparut niste fotografii, ne-au disparut si din casa, si mie din calculator !”, fratele meu sare cu replica si imi spune : “Tu mai pui si conditii !”

Este o fraza care se repeta la el in ultima vreme, imi spune asa : “Tu mai pui si conditii !”

Pentru ca eu i-am spus lui tata si am mai povestit aceasta : “Cine a luat fotografiile, ei bine, sa le si aduca la loc, cine le-a luat !”

De la acest incident s-a ajuns la altceva :

Tata a inceput sa spuna, intarat de fratele meu care are o obsesie adevarata ca « tu scrii pe internet ! », ca “Mai scrie tu mult pe internet” – zice tata, “Si or sa-mi taie pensia !”, si nu inteleg ce are una cu alta ?!

Si nu au legatura.

Pensia lor e pensia lor de munca, de vechime si batranete, adica de limita de varsta, li se cuvine, chiar si oamenii care nu sunt sanatosi au pensie si au dreptul la o pensie.

Iar parintii mei au pensie pentru ca au muncit si au vechimea in munca si mai mult chiar (tata, mama nu stiu, probabil si mama), au mai mult decat cere legea, s-au pensionat la termen, pentru limita de varsta, iar vechimea in munca numarul de ani cerut de lege, cel putin tata il depasise sigur !

M-au exasperat, ca le taie lor pensia pentru ca eu “scriu pe internet”, sa “stie toata lumea”, “ce facem noi”.

Acum, pentru ca am scris despre cele intamplate in aceasta dimineata de miercuri 15 iunie 2016, am sa povestesc un incident de cand eram studenta la Drept :

IN Aprilie 2008 eram studenta in anul III, semestrul 2, la facultatea de Drept.

Intr-o dimineata si aveam cursuri in ziua aceea, m-am pregatit sa plec la facultate.

Eu port in casa ochelari de vedere iar afara lentile de contact.

Dar atunci nu aveam decat ochelarii de vedere ai fratelui meu, ii luasem la purtare, desi nu e recomandabil sa porti ochelarii altuia de vedere.

Vreau sa spun ca nu aveam ochelarii de vedere pe care ii am si azi si acum cand scriu, ai mei, adaptati dioptriilor mele si ochilor mei.

Insa aveam lentile de contact, in 2008.

Cand plecam de acasa, inainte cu putin, mi le puneam.

Iar ochelarii fratelui meu, pe care el nu ii mai purta, aveau dioptrii mai mici decat am eu, totusi acasa ma ajutau.

In ziua aceea, in aprilie 2008, mai intai a fost ziua in care mama dintr-o data s-a apucat sa stranga prin casa, sa faca curat, asa, pur si simplu, nu stiu si nu cred ca venea Postasul cu pensia.

Si mi-a aruncat cruciulita din lemn si pernuta Sf.Nicolae de sub perna, cand a strans ea, grabita, patul meu, parca cine o grabea ?

Dar, mai ales, cand ma duc la bucatarie unde in bufet, pe un raft, sus, tineam lentilele de contact, NU LE MAI GASESC.

LE ARUNCASE.

Da, da, mi-a aruncat lentilele de contact !

Si nu le-am mai gasit niciodata.

Am inceput sa plang, nici nu vedeam bine, cum sa plec la facultate ?

Bani nu aveam sa imi fac altele, dar nu vedeam bine si deci nu mergi bine afara daca nu vezi bine, mai ales ca dioptriile mele au crescut continuu (desi nu ar trebui mi-a explicat doctorul oftalmolog, dupa o anumita varsta, sa mai creasca).

Am inceput sa plang, eram DISPERATA.

Pur si simplu imi aruncase lentilele de contact.

Si ele costa scump.

In clipa aceea si desi nu s-a manifestat, l-am simtit insa chiar si pe tata intrigat, nelinistit si iritat de faptul ca mama imi aruncase lentilele de contact !

Desi tata, orice face mama, tace si tace si acceptã.

Nu m-am asteptat la ce avea sa urmeze.

Tata s-a imbracat si mi-a spus ca mergem sa imi cumpere lentile de contact.

Am plecat impreuna la Optinova la Unirii in cladirea care la parter multi ani in anii ’90 a adapostit Banca Internationala a Religiilor, care pe un colt, coltul care dã fata in fata cu Palatul de Justitie, are un magazin de optica, OPTINOVA.

Optinova acesta, cativa metri mai sus, numai cativa, continuã cu Biserica Domnita Bãlasa, care deci se afla numai la cativa pasi mai sus.

Asa am ajuns eu la oftalmolog, cu tata, mi-a examinat ochii, mi-a dat reteta si pentru ochelari de vedere si pentru lentile de contact.

Pastrez si azi bonul, in 21 aprilie 2008, tata a platit lentilele si ochelarii.

257 de LEI NOI, o pereche de lentile de contact la Optinova de pe Splaiul Independentei, dupa cum scrie pe bonul fiscal.

Si cu pretul ochelarilor de vedere, tata a platit 649 LEI NOI pe 21 Aprilie 2008.

Lentilele m-am dus a doua zi sa le iau, caci nu le aveau in magazin, le faceau dupa reteta doctorului oftalmolog si mi le aduceau din Laborator sau depozit, la magazin, la Optinova unde m-am dus a doua zi sa le iau, pe 22 aprilie 2008, iar ochelarii de vedere au fost gata peste cateva zile parca, deci nu chiar in aceeasi zi cred, da, mai ales ca am miopie si dioptrii diferite la fiecare ochi si am si un astigmatism la un ochi.

Astigmatismul nu cred, nu mi se pare ca oftalmologul l-a mai mentionat, decat dioptriile.

Insa m-a examinat cu atentie si mi-a spus ca la varsta mea nu mai trebuie sa creasca dioptriile, mi-a spus chiar ca ele nu se datoreaza cititului.

Eu am spus ca poate voi face cataracta ( bunicul meu a avut la ambii ochi si s-a operat pe rand ) si raspunsul doctorului a fost scurt : “Nu inca.”

Mie mi-a sunat sec, deci “Nu inca.”  nu inseamna ca nu voi face cataracta, mi-am spus eu in sinea mea.

In ziua aceea, adica pe 21 aprilie 2008 cand mama mi-a aruncat lentilele de contact, ea facuse curat la bucatarie in vechiul nostru dulap si le aruncase, cu o zi inainte cred.

Mama a simtit ca, de data aceasta, e prea de tot (ce facuse) si a simtit iritarea, nemultumirea deja, a tatalui meu (care care tace si ii ingaduie orice, cel putin orice e in legatura cu mine) si ea care e infipta si nu admite replica, si orice face ea, pe tine te invinovateste, oricum ar fi, tu esti din oficiu vinovata Olivia, ea, mama cea infipta a spus, catre tata, oarecum, asa, pe un ton de oarecare justificare : “Dar nu mi-am dat seama [ce fac], nu mi-am dat seama !”, si cred ca aici a mai spus “le-am aruncat”.

Facand curat probabil a aruncat mici lucruri vechi, sau consumate.

Sa explic, in dulap pe raftul de sus, in bucatarie, la noi sunt sticlute du sirop de tuse, pot fi goale, demult goale, sau cu tinctura, de pilda fratele meu intr-o vreme isi cumparase tinctura de Echinaccea, acolo am eu si sticluta cu tinctura din plante medicinale pentru inima, de la firma Meridian-Rafael-Steaua Divina (se gaseste la Plafar).

Pesemne mama, facand curat, a aruncat sticlutele goale si in acelasi timp si lentilele mele de contact !

Cu privire la mica cruciulita din lemn de la Muntele Athos pe care o aveam, da, tin minte ca in aceeasi imprejurare mama a aruncat si cruciulita, nu stiu, nu cred ca am gasit-o.

Dar stiu ca m-am dus la Biserica Rusa si mi-am cumparat alta la fel.

Oricum am mai cumparat cel putin una la fel de la Biserica Rusa, pentru ca in noiembrie 2008 cand l-am vegheat pe unchiul meu Dumitru Andrei, in sicriu, in garsoniera lui care fusese pana in urma cu cateva zile numai, cabinetul sau individual de avocat, atunci, in seara si noaptea aceea eu i-am pus in buzunarul de la costumul sau elegant, gri, cu care il imbracase sotia lui, matusa mea, Sica Andrei, cruciulita mica din lemn sfintita, de la Muntele Athos cumparata de mine de la Biserica Rusa.

In ce ma priveste eu am inca azi o cruciulita din aceea sub perna pe care pun capul noaptea si dorm.

Fratele meu nu suporta sa scriu pe internet.

Acuma, atatia oameni au fost care au scris nu numai carti, dar si viata lor, buna sau mai putin buna, exact cum a fost ea, eu nu am spus ca scriu carti, dar nu vad de ce nu am voie sa scriu despre viata mea asa cum este ea ?!

Buna sau mai putin buna, aceasta e viata mea si nu vad cum ii poti lua unui om dreptul de a-si povesti viata de zi cu zi.

Pe urma, ma gandesc, si asa si este, sa privim scriitorii, au avut talent unii dintre ei sa scrie carti, povestiri, in care actiunea aproape nu are loc, sau e prea putina, dar cartile si povestile lor au iesit minunate si ne incanta !

Ma gandesc chiar la “In Casa Bunicilor”, carte scrisa de Ionel Teodoreanu care contine si alte povestiri, in care aproape ca nu este actiune, sau intr-o povestire nici nu apar sau nu prea apar numele personajelor.

Dar cu talent, scriitorul acesta delicios care mi-a incantat vacantele cand citeam “La Medeleni” romanul sau in mai multe volume, dar am si plans moartea Olgutei personajul sau cel tanar si minunat si care a murit de cancer, cu talentul sau Ionel Teodoreanu in putine cuvinte, in putine descrieri de oameni sau fapte sau actiuni, reuseste sa incante cititorul cu Povestirile sale.

Adica din fapte de zi cu zi, intr-un fel, din putin material, reuseste sa teasa o Povestire fermecatoare, frumoasa, care oricum ar fi, insa nu plictiseste, ci dimpotriva place cititorului.

As vrea sa nu mai fiu amenintata de fratele meu si nici de parintii mei.

Mama astazi ( 15 iunie 2016 ) mi-a spus : “Dar du-te cu Dumnezeu !”.

Sus pe rafturile noi de biblioteca, de cateva luni bune stã in sufragerie la noi, icoana LUI DUMNEZEU, TATAL CERESC, am asezat-o acolo sus, pentru ca Dumnezeu sa ne vada de sus pe toti cei din sufragerie, din casa.

Si mama imi spune, pe tonul ei suparat, enervat, teribil ton, iritat, certaret, artagos, rautacios : “Dar du-te cu Dumnezeu [ Olivia ] !”, si eu azi i-am replicat : “Dar du-te Tu cu Dumnezeu ! TU, de ce nu te duci cu Dumnezeu ?”, “Dumnezeu e si aici !”, - am continuat eu. « Dumnezeu e pentru toti ».

Peste cateva minute am revenit si precizat : « Dumnezeu e aici cu noi, acolo sus e icoana lui Dumnezeu, El e aici cu noi, si noi stãm toti aici !”

Mama : “Sa faci bine sa-ti gasesti locuinta, si sa pleci !”

O viata intreaga a fost patrunsa de faptul ca ea si-a facut casa, iar eu urma sa plec, mi-a spus de cand eram in clasa a XI-a, si apoi a XII-a de liceu, dar eram foarte tanara si nu credeam ca ea spune serios ce spune : sa plec din casa ei, “la 18 ani, te mariti si pleci din casa MEA !”, spunea mama, “Sau crezi ca o sa te tina taica-tau toata viata ?”

Din casa ei ar fi trebuit si tata sa plece, daca divortau cand s-au intors din Algeria, cand au inceput certurile dintre ei, in 1976, chiar inainte sa se nasca fratele meu in iunie 1977, daca imi aduc bine aminte.

Iar casa au cumparat-o impreuna parintii mei.

Mama manifesta o respingere continua fata de mine si aceasta deci, din anii mei de liceu, de cand ma apropiam de implinirea varstei de 18 ani.

Continuu a spus, la intervale, mai scurte sau mai putin scurte de timp, dar constant, “Sa pleci din casa mea !”

In acelasi timp insa mama nu a suportat ca eu sa am o relatie cu un tanar, adica sa ma casatoresc, pe de alta parte nici nu aveam cu cine, daca aveam cu cine si intalneam un om si un barbat, cred ca se poate spune ca daca era si om si barbat (adica om de caracter) m-as fi casatorit.

Insa mama nu suporta sa ma auda macar ca deschid gura si pronunt numele vreunui baiat de seama mea sau barbat, nici macar sa povestesc ceva in care “personajul” putea fi un baiat, un barbat, adica o persoana de sex masculin.

Apoi, am incercat sa le spun alor mei, dar ei nu ma asculta : “Stii, eu m-am nascut (adica in opinia ta, mama !) sa te chinui pe tine ! Cum a facut demonizatul cand L-a vazut pe Isus, i-a spus : “Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, ai venit sa ma chinui [ pe mine ] ?”, insa, am vrut eu sa adaug, dar am fost intrerupta de ai mei, “insa eu nu am puterea lui Iisus de a scoate demonii”.

Mama a fost de parere cand am spus ca Dumnezeu e si aici in casa cu noi, ca in casa “aici e altceva/altcineva”...

Adica se referea la cel Rau, la satana.

Intrucat eu sunt oaia neagra a familiei parintilor mei, va dati seama unde il cautã mama sau apreciaza mama si fratele meu cã se aflã cel rau, desigur la oaia cea neagra a familiei.

Mama, cel putin nu cu voce tare, nu am auzit-o niciodata, nu vorbea urat.

Recunosc ca eu mai scapam cate o vorba urata, aceasta mi s-a intamplat dupa anii in care am lucrat la tribunal, grefiera si chiar in anii aceia, pentru ca acolo nu se vorbea foarte “academic”.

Un tribunal e un tribunal.

Nu imi placea si cautam sa nu vorbesc urat, dar cand ma suparam, da, recunosc ca mai foloseam cate un cuvant urat.

Si mereu imi spuneam sa incetez, pentru ca sincer nu imi placea.

A fost si acesta un motiv pentru care m-am hotarat sa plec, sa nu mai lucrez in instantele de judecata, in lumea judecatoriilor, a certurilor.

Mama insa, oricat era de certareata, cu voce tare insa nu vorbea urat, nu folosea cuvinte urate.

Insa de catva timp a inceput chiar sa ma trimita undeva, prima data nu mi-a venit sa cred, dar in clipa urmatoare mi-am spus ca daca e mereu nervoasa si rea, fireste ca trebuia, ca o consecinta, sa vina si momentul in care avea sa vorbeasca urat.

Ma trimite undeva si ce mai, incepuse sa vorbeasca urat.

Ma trimite si la cel rau.

Cunoasteti vorba spusa cuiva sa se duca dra.... ului, cand am vazut ca mama spune asta nu mi-a venit sa cred.

In casa tata obisnuia, da, el obisnuia sa dracuie.

Se dracuia si pe sine, cand citea si scria matematica si nu ii iesea vreun calcul, singur spunea, isi spunea tare : “Fir-as al dracului !”

I-am spus ca nu e bine sa dracuie in casa, si nici sa dracuie, si sa se trimita acolo pe sine.

Intr-o vreme, chiar si mama i-a spus acest lucru.

Seara, noaptea, mai intru in camera parintilor, in dormitor unde stau ziua, ei se culca si mama mai citeste ziarul Libertatea.

Ma duc la bucatarie si dupa ce mananc, tarziu deci, se face ora 22h00, si mai tarziu, ma intorc incet in dormitor, daca nu gasesc ziarul, sa vad daca nu il citeste, daca il are mama langa patul ei.

Daca era treaza, in ultimul timp imi raspundea, vorbind ca pentru sine : “Du-te dracului !”, insa rostea cuvintele si eu le auzeam, chiar le spunea.

Daca nu dormea, o intrebam daca are ziarul, daca chiar il avea, o intrebam daca mi-l da si mie sa il citesc, daca dormea ma uitam usor langa pat, daca nu l-a lasat pe jos langa pat.

Ma gandesc ca am procedat bine rugandu-ma mult, nu putin, ci mult, pentru sanatatea parintilor mei, intotdeauna m-am rugat in Biserici ( in BISERICI ) pentru parintii mei, intotdeauna, si de cand tin Caietele mele de Rugaciuni m-am rugat si in Scrisorile mele-Rugaciune catre Dumnezeu-Tatal Ceresc Sfant si Vesnic Viu Atotputernic Atoatecreatorul.

15/06/2016 13:11:53

Jurnalul Oliviei Maria Marcov, luni, 9 mai 2016 – 17 MAI 2016 ( cateva zile din mai-aprilie 2016 )

Jurnalul Oliviei Maria Marcov, luni, 9 mai 2016 – 17 MAI  2016  ( cateva zile din mai-aprilie 2016 )

Marti 17 mai 2016 :

In aceasta dimineata ne-am trezit foarte greu, fratele meu, desigur, ieri a sosit noaptea tarziu de la serviciu.

Dimineata m-am trezit, de mai multe ori, din cauza problemelor mele cu vezica urinara si mai ales cand este frig, ma trezesc destul de des, cam la o ora, apoi la ore si jumatate astazi dimineata, nu dorm bine, si din aceasta pricina si fratele meu dormea, in casa era liniste, brusc, mama – care plecase la cumparaturi – a intrat in casa, s-a intors din drum practic, si ne-a spus : “Sculati-va ca vine domnu’ Doru cu pensia [ parintilor ] !”

Este clar ca nu se astepta, pesemne dl Doru venea in ziua de 18 a lunii, in anii trecuti mama il astepta si el adesea sosea dupa ziua in care se obisnuisera locatarii din bloc, pensionari, sa il astepte.

Acum e un progres, el vine mai devreme, ceea ce pe mama o bucura, firesc !

Tata, de dimineata – caci fratele meu se trezise, se sculase, dar apoi s-a culcat la loc – il ruga pe Silviu sa ii dea telefon [ el, tata ] profesorului Ieronim Mihaila, fratele meu i-a raspuns pe un ton cam urat, mie nu mi-ar fi placut deloc, “lasa, mai, mai tarziu !’ si i-a intors spatele.

Fratele meu se orienteaza intotdeauna spre persoana sau persoanele de care depinde, in vreun fel, dar in mod cat mai direct, iar celorlalti le intoarce spatele, sau, am ajuns eu la concluzia, daca nu depinde de tine, nu te respectã.

In fine, ne-am sculat, era tarziu, da, si ce greu m-am sculat, nu imi place ca dorm tarziu dimineata, dar uneori imi e imposibil sa ma trezesc, altfel m-as trezi.

La ora 12h55 a sosit si a si plecat, repede, domnul Doru, postasul cu pensia, deci nici nu a stat mult in casa, numai mama era acasa, tata plecase.

Tata a plecat, sa fi fost ora 10h33 ( ?), daca a vazut ca fratele meu – si nu inteleg de ce a recurs la el – nu vrea sa il ajute sa ii dea telefon profesorului Mihaila, s-a imbracat si a plecat, singur.

Desigur, am spus ca nu dorm bine noaptea, e si frig, se simte umezeala in lipsa caldurii caloriferului, in apartament, in baie, unde mama spala rufe, unde se face dus, unde speli chiuveta, cada, deci unde mereu spalam, unde se fac si aburi.

Dupa ce m-am trezit astazi, de-a binelea, si ne-am dat si jos din pat, mi-am adus aminte ca ieri noapte, in toiul noptii am avut un vis care m-a impresionat, m-a trezit din somn, cand m-am uitat la ceas, ceasul pe ecranul telefonului meu mobil, pe care il tin langa mine, arãta ora 4h26 A.M. – noaptea, sau dimineata – insa, deja era ora la care visasem, visul se terminase si eu ma trezisem din somn, din pricina acestui vis.

Mi-am spus ca nu voi uita sa il notez de dimineata, cand ma voi trezi.

Prin urmare, in noaptea de 16 mai 2016/ 17 mai 2016 am visat, si acum voi scrie ceea ce mai tin minte din visul meu :

Ma vedeam in vis, nu eram singura, mai eram cu cineva, una sau mai multe persoane pe care nu le vedeam, dar erau langa mine, ma aflam pe o faleza.

Era ca un fel de faleza, intrucat o faleza este legata de uscat.

Dar in visul meu, aceasta faleza pe care stateam, ma aflam, era in mijlocul apelor, al marii sau poate al oceanului.

De pe faleza aceasta betonata, ma uitam, si eu si persoana de langa mine, din spatele meu, undeva in fata noastra, departe, in mijlocul marii, apei mai limpede spus.

Era – si in visul meu – era noapte, dar era lumina in acea noapte, poate o noapte luminoasa, dar luminile nu veneau numai de la o noapte luminoasa.

 [ Fac o paranteza pentru a spune ca in decursul anilor am avut vise premonitorii, si de aceea si consemnez acest vis, cum am notat si altele, pentru ca unele vise mi-au anuntat fie intamplari care, intr-un fel sau altul, s-au intamplat in viata mea, fie intamplari care s-au intamplat in viata tuturor. ]

Priveam apa, marea, si sa vedeti pe mare ce se intampla !

Pe mare, in mijlocul apelor erau mai multe nave, nave, as zice, de razboi, nave din acelea mari, de dimensiuni foarte mari, care au si port-avion, de pe care avioane sau elicoptere pot decola si unde pot si ateriza.

Deci, erau nave de razboi.

Intre aceste nave de razboi – dintr-o data – privind de pe faleza, noi toti, dar in vis eram numai eu, si stiam ca in spatele meu mai sunt si altii, si oamenii isi spuneau : “Priviti ! Vai ! priviti ce se intampla acolo !”

Ce se intampla ?

Navele erau conduse de ofiteri in uniforma de Armata, si o nava era condusa de.... da, de Generalul Charles de Gaulle, si in visul meu, visand, eu ma intrebam daca nu murise, caci stiam ca de Gaulle nu mai traia, ci murise.

Dintr-o data, una din navele conduse de De Gaulle s-a napustit, impreuna cu o alta nava, - toata actiunea se petrecea pe apele marii, noaptea – asupra altor doua nave.

Aceste nave, toate, erau conduse, asa cum un conducator auto, un sofer conduce, sa zicem, o masina decapotabila, incerc sa explic asa.

Sau cum un om conduce o salupa.

O barca cu motor.

Dar, vedeti, erau nave de razboi de dimensiuni foarte mari !

In fruntea navei, era de Gaulle, conducand bataios nava lui, alaturi de care se alinia la ordin o alta nava – acestea doua impreuna, s-au napustit si au inconjurat, brusc, neasteptat, doua nave ( tot de razboi ), si de pe faleza, oamenii s-au speriat, martorii oculari, si exclamau : “Vai, ce le face ! Veniti sa vedeti ce le face !”

Au inconjurat navele, de Gaulle si cealalta nava, aceasta din urma nu se vedea de cine este condusa.

Dar, sa vedeti ce s-a intampla dupa aceea !

Dupa aceea, odata cu aceste nave inconjurate, nu se stie de ce, dar astfel, aceste nave au fost luate captive, au pierdut o batalie, nu stim, nu stiu ce batalie anume, dar era o batalie, dar infrangerea acestor doua nave a insemnat pentru toti oamenii de pe planeta intreaga instalarea si instaurarea GUVERNULUI MONDIAL, si a fost cumplit !

Aici, in acest punct, visul meu era foarte clar, foarte viu, foarte precis, incat in vis fiind puteam crede ca, intr-adevar, traim toate acestea aievea, adica ca este real !

Dintr-o data – de la un fel de megafon nevazut, de la un difuzor, microfon nevazut, foarte tare, s-a auzit glasul lui de Gaulle care a spus :

“DIN ACEST MOMENT, SUNTEM GUVERNUL MONDIAL, S-A INSTAURAT GUVERNUL MONDIAL, SI TOTI SUNTETI PRIZONIERI !”

Anuntul acesta, facut de pe o nava de razboi, si nu vedeam uscatul, ca si cum planeta  nu mai avea sol, pamant, continente, ci numai ape, mare, sau poate ocean, anuntul acesta era clar, raspicat, cu voce tare, limpede, SI TOTI OAMENII PE TOATA PLANETA L-AU AUZIT SI IL AUZEAU SI ERAU TREJI.

Senzatia a fost cumplita, chiar si in vis, pentru ca eram “sigura” in vis, ca traiesc un eveniment concret, real, adevarat, care chiar ni se intampla, si ca nu dorm.

Anuntul acesta a cazut peste oameni ca un fulger, imprevizibil, neasteptat, dar in acea clipa, toti oamenii au inteles ca acest eveniment a fost indelung pregatit de cei care se numeau Guvernul Mondial.

Si, dintr-o data, era evident, si oamenii au simtit INSTANTANEU, PE LOC, IMEDIAT, PROFUND, acest lucru, toata realitatea, realitatea tuturor oamenilor  S-A SCHIMBAT CA INTR-O FRACTIUNE DE SECUNDA, SI OAMENII AU INTELES ACEST LUCRU, IL SIMTEAU.

Nimeni nu se mai purta cum ne comportam acum cand citim ziarele, auzim, vedem la TVR, sau radio, sau pe internet, despre partide, politici, oameni politici, intalniri la nivel de presedinti ai Statelor, granite, frontiere, etc.

Nimic nu mai exista, si asta, in cateva clipe !

Toate oranduirea (organizarea) aceasta a societatii internationale, pe State si tari, se topise, si inca, CA SI CUM NU EXISTASE !

Dintr-o data, eram singura si nu stiu de ce, am intalnit in calea mea, eram intr-o cladire, o prajitura cu frisca si stiam ca fratele meu se transformase in acea prajitura si nu puteam crede, cum sa fie Silviu o prajitura cu frisca ?

Am vrut sa trec mai departe, apoi am revenit si am luat prajitura, mi-am spus, “daca e Silviu, cum sa il las aici, sa ne despartim, sa ne despartim pe veci unul de altul ?”

Caci momentul era crucial pentru toti oamenii.

Am luat deci prajitura cu frisca, in mana tineam un portofel rosu, pe care in realitate mi l-am cumparat in anii facultatii, dar nu aveam bani in el, iar banii nu mai foloseau la nimic, nimanui.

Apoi il cautam pe Silviu, iarasi, nu stiu cum, de ce, alaturi de o alta fata/femeie, am vazut, intalnit doi actori, ei jucau intr-un film, filmau o scena, o femeie si un barbat indian din pieile rosii adica indian cu codite impletite, foarte subtiri si eu il trageam de o codita, pentru ca, vroiam sa stiu daca se desprinde sau nu, si nu stiu de ce, il puneam in relatie cu o prajitura, daca codita ceda, il gaseam pe Silviu.

Codita nu a cedat.

Apoi m-am mirat ca acei oameni se mai ocupa sa filmeze, cand toata lumea deja traia o alta realitate.

Dupa aceea, dintr-o data, la acelasi megafon sau microfon-[cu] difuzor nevazut, s-a facut urmatorul ANUNT pentru toata lumea :

Anuntul era facut de aceeasi voce, deci, probabil tot a generalului de Gaulle si ne spunea tuturor oamenilor asa :

“SUNTETI ACUM IN GUVERNUL MONDIAL, TOTI, SUNTETI PRIZONIERI ( “ca sa intelegeti mai clar” – parea sa spuna ), NIMENI NU MISCA, CU TOTII MERGETI LA RECENSAMENT, PENTRU A FI INREGISTRATI !”

Anuntul privea toata omenirea si parea sa spuna : “mergeti la recensamant si sa nu faceti prostii, sa nu cautati sa va revoltati, sunteti in puterea guvernului mondial !”

Si ma aflam acuma la un subsol, al unei cladiri, eu stiam numai unde eram, in acel subsol, era lumina electrica aprinsa, pe jos parea sa fie ciment, pe podea, nu erau parchet, linoleum, gresie, sau alt fel de “sol”, ci ciment de culoare gri inchis.

Nu ii vedeam, dar stateam la coada, la rand, in fata mea erau oamenii la rand, sa se inregistreze.

NU MAI EXISTAU GRANITE, INTR-O CLIPITA, GRANITELE LE UITASEM, TOTI OAMENII UITASERA, INTELESESERA CA TRAIAM IN ACEA CLIPA O REALITATE NOUA, CARE ERA INSA VIE PENTRU NOI.

Adica oamenii priveau clipa, viata, in prezent, dar nu se mai gandeau la trecut, si nici la cum fusese in trecut, pana in urma cu cateva clipe.

Langa mine se afla un cetatean – vorba vine, acuma nu mai existau propriu-zis cetateni – dar, un cetatean, stiam eu, american, din SUA, un om obisnuit de altfel, si ne-am uitat unul la altul, si am inceput sa vorbim ca si cum ne cunosteam dintotdeauna, foarte normal.

Ca sa fac o paralela, acest soi de familiaritate si uneori, de solidaritate, putea fi intalnit in Romania pe vremea presedintelui Nicolae Ceausescu cand oamenii, cetatenii romanii sedeau multe ore la rand, la coada, pentru a reusi sa cumpere, fie un pui, fie niste oua, un carton cu oua, maxim, sau alt aliment care nu se mai gasea demult pe piata, in comert.

Atunci, oamenii isi opreau loc la rand si acolo stateau cu orele, multe, multe ore uneori.

Si incepeau unii sa discute intre ei, familiar, pentru ca in fapt, cu totii noi aveam o aceeasi viata, acelasi mod de viata, constrans, cu drepturile restranse, si traiam toti in acelasi “stil”, ni se opreau apa calda, lumina electrica, nu aveam caldura in apartamente la calorifer, se oprea liftul, etc.

Exact acelasi gen de familiaritate-solidaritate se crease acum brusc, intre oameni, care sedeau la randuri interminabile, va dati seama, era toata populatia planetei la randuri ! – pentru a se inregistra.

Americanul de langa mine era un om scund, un barbat cu parul foarte alb, cret, ondulat, altb, cam aspru, tuns scurt, cu ochii albastri sau verzi, cu pielea alba, destul de plinut, grasut, imbracat foarte simplu, in pantalon negru, in impermeabil bleu-marine, si el astepta, era langa mine la rand, se daduse cu un pas in dreapta mea, ca si nu stam in rand, strans.

Devenisem brusc asa familiari, ca si cum o viata fusesem, sa zicem, vecini in bloc, si ne intalneam zilnic si ne stiam de ani si ani.

Nu mai existau niciun fel de diferente, de cetatenie, trecut, nu mai exista “senzatia” ca oamenii nu sunt din aceeasi tara, sau de aceeasi origine.

Revenind acum la inceputul visului meu acestuia :

Navele de razboi din largul marii erau conduse, desi foarte mari, cu multa dexteritate, erau niste nave care erau manevrate ca niste “fulgi”, destul de usor, adica aveau o greutate, o masã, dar erau si puteau fi manevrate extrem de usor, insa de niste maini sigure, puternice, mai puternice decat mainile oamenilor pe pamant, aceste nave, conduse de de Gaulle, si nava cealalta, ( care era tot la ordinul lui de Gaulle ), faceau manevre bruste, intorceau, roteau, partea din fata a navei se ridica, inalta din apa si luau viteza, ca o barca cu motor, deci, niste nave imense in fapt, erau conduse ca si cum erau niste “simple” barci cu motor si inca erau mult mai performante, flexibile, manevrabile.

Cu cetateanul american vorbeam, mi se pare, chiar in limba romana, sau chiar parca vorbeam si nu se auzeau cuvintele, iar el in mod firesc ma intelegea, ca si cum stia limba romana.

Si el imi raspundea, nu stiu ce, parca nu auzeam cuvintele, dar fie vorbea in limba romana, fie vorbea in engleza si eu intelegeam ca si cum pentru mine era limba romana, atat de simplu si clar, ca si cum era limba mea materna.

Visul meu s-a oprit aici.

M-am trezit din somn, apoi dupa cateva secunde mi-am spus sa ma uit la ceas si ceasul era ora 4h26 A.M.

Acuma, si desi nu am vrut sa tin cont de ele, vreau sa spun ca vise premonitorii exista si au existat si la mine, si ele, intr-un fel sau altul, mi-au anuntat un eveniment anume, in mod precis.

Care eveniment, mai devreme sau mult mai tarziu, chiar s-a petrecut.

Am sa va spun ca, asa cum stiti, in iunie 1986 am terminat liceul Nicolae Balcescu, am incercat la facultate, dar am inceput sa invat pentru Medicina, din septembrie 1986, apoi am renuntat dupa ce am incercat de vreo 2, 3 ori la Medicina, eram foarte numerosi pe un loc, - dar acum nu asta e cel mai important, nu in acest context adica – apoi am schimbat, am pregatit si un examen de admitere la facultatea de Limba Franceza a Universitatii Bucuresti, am intrerupt pregatirea, am plecat in primavara-vara 1991 in Franta, la Enghien les bains, la 8,5 Km Nord de Paris.

Atunci am avut ocazia sa plec, si am plecat.

Dupa aceste incercari am renuntat sa mai dau admitere la facultate, dar am renuntat la ideea facultatii.

In 1990 s-a infiinta prima Universitate particulara care se numea, din cat imi amintesc, “Athenaeum”, nici nu stiu nimic despre ea, caci se auzise la judecatorie unde lucram de acuma si eram grefiera de sedinta, ca, desi exista ( si ) facultate de Drept, studiile nu sunt deloc recunoscute.

Ca sa nu lungesc vorba, desi in jurul meu am primit si indemnuri sa fac facultatea, sau am fost intrebata “Cum ? Tu de ce nu faci Dreptul ?”, pana la urma, si avand mult de lucru la judecatorie, renuntasem la ideea ca as mai face facultatea.

Vreau deci sa insist asupra faptului ca renuntasem, si nici nu am mai avut dorinta sa fac facultatea.

Pe urma, tarziu, prin 2002, 2003, si vazand ce necaz cumplit am avut, in sensul ca am fost reclamata la Psihiatrie, in sensul ca, din experienta mea, si pot spune oricand, si azi, munca nu era respectata, nici a mea, nici a altora, in toate locurile de munca unde am muncit, am vazut aceeasi lipsa de respect, o profunda, o totala lipsa de respect atat a romanilor nostri, cat si a francezilor, sau a unul “delegat” ( asa se numea functia lui, era un sef ) elvetian cu care am lucrat la o fundatie umanitara, Terre des hommes la Bucuresti – nu credeam ca oamenii au coborat sub nivelul speciei umane – pentru ca fie ai nostri, fie cei din – cum spunem noi – Occident, Occidentul care a fost privit de noi ca fiind civilizat, ei bine nu mai este civilizat deloc – pentru ca toti, negresit, nu respectau munca.

Dar toti intr-un fel “se laudau” ca muncesc.

Vazand acestea, mi-am spus ca, desi nu vreau, nu mai vreau, va trebui sa fac facultatea.

Dar, intre anii 1991 – 2002, 2003, vedeti, la mijloc sunt multi ani.

In tot acest interval de timp, eu renuntasem la dorinta de a ma inscrie la facultate, fie ea si particulara, in plus trebuiau bani si salariul de grefier de sedinta nu era mare deloc.

Dimpotriva, salariul era mic.

De fapt in Romania, salariile au fost foarte mici, intre 1990-2000, 2004, apoi cam din acest moment au inceput niste decalaje intre salariile unora si altora.

Multe salarii au ramas mici si foarte mici, insa au existat categorii de persoane care au inceput sa fie foarte bine platite, existand astfel o diferenta penibila, care arata ca oamenii nu duc o viata ordonata, si ca nici mintea si gandirea nu le e ordonata.

Adica nu poti plati niste oameni foarte mult, sau foarte foarte mult, si pe toti ceilalti putin si foarte putin.

Oricum, acesta nu e un indiciu pentru o societate dezvoltata, normala, civilizata.

Oligarhia, primitivismul au caracterizat si anii 2004 pana cam in zilele noastre.

Sa vedem ce va mai fi.

Intre 1991-2003 si pana in 2005 cand m-am inscris in anul intai la facultatea de Drept a universitatii Spiru Haret din Bucuresti, dar in aceeasi vara, a anului 2005 si dintr-o data, nu stiu cum, dar a venit, a revenit si ideea, si am primit si sprijinul tatalui meu, financiar, cu greu obtinut, numai pentru anul intai, dar m-am si imbolnavit in acea vara, la inceputul toamnei, in septembrie, brusc, cu vezica urinara si rau de tot, asa incat nu mai puteam munci si tata mi-a platit, da, intreaga facultate.

Intre 1991-2003-2004 si pana in ultima clipa in 2005 cand m-am inscris la facultatea de Drept, eu renuntasem la ideea facultatii.

Prin 2002- 2003, da, am avut ideea NECESITATII DE A FACE FACULTATEA, intrucat am dobandit convingerea ca nu esti lasat sa traiesti daca nu ai facultate, ca pur si simplu oamenii au devenit barbari si nu iti dau voie sa traiesti, te calca in picioare, mori de foame.

Penibila situatie, o spun sincer, imi este rusine ca acestia sunt si pot fi numiti oameni.

In 2002-2003 am fost la Biserica, si, desi nu a fost prima mea rugaminte si rugaciune catre Dumnezeu, insa in fata icoanei lui Isus, in fata lui Dumnezeu, a Maicii Domnului, L-am rugat pe Dumnezeu sa ma ajute sa fac facultatea, i-am spus sincer, cum scriu acum, ca daca nu fac facultatea, nu ma lasa oamenii sa traiesc, si ca nu am incotro, ca sunt nevoita efectiv nevoita, sa fac facultatea si ca Il rog sa ma ajute !

Insa, trebuie sa spun tot sincer : nu asteptam o dezlegare a acestei probleme, desi m-am rugat lui Dumnezeu, pur si simplu, eram sigura ca Dumnezeu nu ma vrea cu facultate, din moment ce nu am facut-o atata timp, si deci eu eram chiar sigura ca nu voi urma vreodata, nicicand, facultatea.

Insa, intre 1991-2002 eu am visat, la intervale de timp, ca eram studenta la facultate.

Si este ceea ce vreau sa scot in evidenta, desi renuntasem si imi luasem gandul de la facultate, continuu, continuu, si au fost ani in care efectiv nu ma gandeam la facultate, eram grefiera, ma gandeam numai la termenele de judecata din dosare care te “goneau din urma” sa rezolvi ceea ce grefierul trebuie sa “rezolve” intr-un dosar al instantei, lucrarile ce tin de el.

Apoi a fost preocuparea pentru viata personala, in 1998 m-am logodit la sfarsit de an.

Am fost ceruta in casatorie, ma gandeam la o familie si sa am un copil.

Si totusi, cand si cand – nu exista, cred, nu pot spune, o “regularitate”, dar pur si simplu de-a lungul acestor ani, m-am visat studenta la facultate.

In aceste vise, ma aflam intotdeauna intr-un amfiteatru, sau altul, alaturi de multi, multi, multi, colegi studenti.

Amfiteatrul era poate mereu altul, dar un amfiteatru intotdeauna.

Alteori ma visam la poarta, afara, la poarta unei facultati, in jurul gardului care imprejmuia cladirea unei facultati.

Nu era o facultate anume, nici de Drept, nici de Medicina.

Da, o data, poate de doua ori, parca se facea in vis ca eram studenta la Medicina.

Apoi insa, in toate visele, eram studenta si cam atat.

Altadata m-am visat in curtea unei cladiri, si eu stiam ca sunt in curtea [ unei ] facultati unde eram studenta.

Fie dadeam admitere, fie eram deja studenta, cu multi alti studenti eram la cursuri si aveam si profesori, o data am visat multi profesori foarte tineri, care erau, parca erau, parca nu erau, straini, poate francezi, si ei erau profesorii nostri si in amfiteatru eram alaturi de multi colegi studenti.

Sub diverse variante, visul acesta, in care eram studenta, s-a repetat, constant, de-a lungul anilor, intre 1991-2002,2003, si chiar dupa aceea.

Ba, mai mult, acum pot spune ca prin 2013, 2014 am avut un vis in care ma aflam langa o Biserica, stiam ca e o Biserica, zidul exterior, de culoare gri, si cineva spunea “Te asteptam, esti asteptata !” “Bine ca ai venit !”, si nu stiu cum, de ce, dar apoi, in vis, stiam ca aceea este o facultate de Teologie.

In vara 1988 sau poate chiar in vara 1989, sau in primavara ?

Am visat un camp cu iarba verde, cu flori inalte, cu iarba inalta de tot, si in mijloc, undeva in fata mea se afla Corina Resl(ova) colega mea de banca de la Pensionatul Surorilor Franceze ale Doctrinei Crestine din Constantine, Algeria, care murise insa, brusc, in luna IUNIE 1986.

Corina Reslova, in visul meu, era in rochia ei alba, aceea din fotografiile din ultima zi de scoala la Pensionat in iulie 1976 ( pe care tatal ei, doctorul Jaroslav Resl ni le-a facut noua elevelor si Surorilor (calugaritelor) ) (care fotografii sunt si pe blogurile mele), si din mijlocul campului, iarba o inconjura si era inalta cat Corina, dintr-o data pe camp au aparut flori, parca flori albe, inalte si ele, cu tijele inalte, si printre ele Corina sau Corinka in rochia ei alba....

Era putin de tot mai inalta decat florile, si imi facea cu mana, la inceput imi facea cu mana, si apoi parca ma chema si pe mine sa vin la ea.

Eu stateam si o priveam, si ma bucuram ca o vad.

Visul a fost limpede, Corina in campul cu iarba inalta, facandu-mi cu mana, nu parea necajita deloc, nici chiar fericita, dar parea bucuroasa, multumita, sau serioasa, dar nu necajita.

Apoi, fie in acelasi vis, in alta secventa, fie in alta noapte, am visat un camp de lupta, ca in razboiul mondial, pe jos era tarana, pamant de culoarea maro, a pamantului, si in locul campului cu iarba verde, proaspata, inalta, aparusera brusc niste soldati in uniforma Armatei, cu cascheta de metal pe cap, si cu arme in maini.

Nu erau foarte multi, dar nici putini.

Era prin 1988, sau cel mai tarziu, vara 1989.

Personal, cand revolutia din 22 decembrie 1989 a inceput, pot spune sincer ca nu am stiut ca va veni, a fost o surpriza pentru mine, totala Revolutia din Romania, care a condus la caderea regimului comunist si la, in cele din urma, moartea dictatorului Nicolae Ceausescu.

Deci in gandul meu, tocmai ca nu existau ganduri cu privire la vreo revolutie, nu m-am asteptat cand a izbucnit revolutia.

Cu alte cuvinte, inainte de revolutia din 1989, luna decembrie, am visat soldati pe campul de lupta, si nu pot spune ca in subconstientul meu erau “idei”, “ganduri” despre vreo revolutie viitoare in Romania.

Ciudat este, imi spun eu, ca am mai visat o data niste soldati pe un camp de lupta, de data asta erau si niste garduri de sarma ghimpata, era pustiu, nu erau iarba, vegetatie, flori, ci numai un pamant, o tarana goala, uscata, si soldatii in uniforma de lupta, se aflau ca la o granita, la o frontiera.

De data aceasta nu pot data visul meu, dar pot spune ca eram sau deja fusesem o grefiera de sedinta ( am fost grefiera intre anii 1993-1999 ), ca il cunosteam de acum pe unchiul meu, fostul magistrat-judecator militar si judecator al Tribunalului Suprem din R.S.R. si avocat in Baroul Bucuresti din 1990 (1991), pe Dumitru ANDREI.

De ce ?

Pentru ca in visul meu era si unchiul meu Dumitru Andrei, avocatul, si era si o tanara fata, avocata, la inceput stagiara unchiului meu, apoi avocat definitiv, era si Carmen Pascu ( Tunaru acum, dupa numele sotului ei ).

Dar mai ales era unchiul meu Dumitru ANDREI.

Pe acel camp de lupta, in ce ma priveste vedeam soldati si gardul de sarma ghimpata, pe jos, pe sol, pamantul uscat, aproape deshidratat, aproape secetos, fara fir de iarba, nici beton sau strazi nu erau.

Sarma ghimpata si pamantul secetos, si soldatii imbracati de lupta, si atat.

Unchiul meu si Carmen Pascu erau si ei acolo, in acesti peisaj.

Si eu, nu stiu cum, nici de ce, trebuia, incercam sa ajung la Dumitru Andrei si imi era teama, toti stateam ascunsi, eram civili, si ii lasam pe soldati sa astepte, in garda, o batalie ce urma sa fie data, nu stiu contra, impotriva cui.

Ar fi trebuit sa ajung la unchiul meu Dumitru Andrei si stateam ascunsa si imi era frica, caci terenul putea fi minat, si imi era teama sa ma expun.

Cred ca unchiul meu, si el ascuns, mi-a spus, cred, - in vis, acum descriu visul acela ! – “Hai, vino, Olivia, hai mai !” si indemnul parca i se adresa si lui Carmen Pascu.

Dupa ce m-am trezit atunci din somn, sa fiu sincera, m-am gandit si intrebat ce urmeaza sa se intample in Romania ?

Pentru ca, in 1988 / 1989 vara, visasem la fel, soldati, intr-un fel, “aceiasi soldati”, si ceva se intamplase, izbucnise in 22 decembrie 1989 revolutia care a dus la caderea dictatorului Nicolae Ceausescu si a regimului sau comunist.

Dar, de data aceasta, ca ne aflam candva mult dupa 1990, poate in 2000, 2000 si ceva, ce ne mai astepta ?

Unchiul meu era in viata, traia, cand am avut eu acest vis.

Unchiul meu, sa reamintesc, a decedat in noaptea de 14/ 15 noiembrie 2008, la orele 2h00 dimineata, sau noaptea, deci la 2h00 A.M.

Pe 12 noiembrie ( 2008 ) fusese ziua mea de nastere.

Pe 15 noiembrie ( 2008 ) – si era cred o zi de duminica ? – era ziua de nastere a unei verisoare, deci a unei rude din familie, care il cunostea bine pe unchiul meu Dumitru Andrei.

Am sa ma opresc acum aici, am vrut mai mult sa consemnez visul meu de noaptea trecuta, din 16 mai spre 17 mai 2016.

Tot astazi, au oprit apa calda putin pentru niste reparatii, afara s-a auzit gura canalului care era deschisa.

Apoi apa calda a venit totusi, pentru ca Silviu se pregatea sa isi faca dus, sa plece la serviciu.

Dar dupa ce a si plecat el de acasa, pe la 14h25, tata m-a anuntat ca apa calda se va opri astazi, pana maine, pana chiar poimaine, pentru o reparatie.

Acum vreo 10 minute, inca nu se oprise.

Acum e ora 16h15 la Bucuresti.

In general insa, apa calda nu e fierbinte, e aproape rece sau calduta, cum ii spunem, calaie, si vine greu calda, sau fierbinte, dupa ce deschizi robinetul si lasi apa minute intregi, in sir sa curga, sa curga, apometrele inregistreaza consumul de apa, dar apa calda e rece si nu poti sa te speli cu ea rece.

Noaptea, noptile nu este apa calda.

In mod firesc, si noaptea trebuie sa avem apa calda.

Interesant ca oamenii nu platesc factura de apa calda, numai pentru durata zilei, si pe durata noptii nu o platesc, ci platesc apa calda zi si noapte, da, dar noaptea nu avem apa calda ( decat foarte ! rar ).

mardi 17 mai 2016 ; 17/05/2016 16:18:09, Bucarest, Roumanie