J.Ch.
…
VVVVVRugaciune
Catre Dumnezeu,
Tatal Ceresc Sfant si Vesnic Viu :
Vineri 7 august
2015,
Ora 18h23
VVVVVDumnezeule Tata Ceresc, Te iubesc !
Astazi este ziua Ta, La multi ani, Dumnezeule Bun Parinte Ceresc Vesnic
Viu, Izvor de Viata Sfant !
Ieri noapte am avut un vis, in care a aparut Isus, Fiul Tau, Isus Domnul,
Dumnezeu :
Era o zi luminoasa, calda, de vara, insorita, dar soarele nu se vedea pe
cerul senin.
O casa simpla, patrata, alba, varuita in alb, dar nu vedeam intreaga
casuta, scunda, fara niciun etaj, ci numai unul din zidurile, peretii sai
exteriori, si atat.
Langa zidul exterior al casutei scunde, patrate, cu peretii albi, complet
albi, se afla Isus Cristos, imbracat in tunica Lui alba, lunga, simpla.
In fata lui Isus se aflau in sir, in rand, cativa oameni, cae stateau la o
mica distanta respectuoasa, unul fata de altul, in rand.
Acesti oameni erau imbracati si ei in haine lungi albe, pana in pamant,
insa chipurile lor, ale caror trasaturi nu le distingeam, erau brune, aproape
negre, negre, erau chipurile unor arabi, cum sunt arabii care au tenul aproape
negru, cei care sunt in centrul si Sudul Algeriei de exemplu, cam asa cum ii
vedem chiar pe cartile postale din Algeria.
Din acea zona unde peisajul e desertic aproape, chiar daca nu ne aflam
chiar in Sahara propriu-zis.
Fiecare dintre acesti oameni asteptau sa le vina randul in fata, si cand le
sosea randul, fiecare dadea mana cu Isus care Isi intindea Mana Sa, in care
strangea mana acestor barbati, caci nu erau decat barbati.
Nu numai ca erau doar barbati, dar ai fi spus ca au toti aceeasi
infatisare, ca erau toti la fel, in mai multe exemplare.
Ce insemna ca dadeau mana lor, cu Mana lui Isus, ca strangeau Mana lui Isus
?
Insemna ca erau apreciati, felicitati de Isus, pentru ca, iata, se incheiase
o etapa din viata lor, sau toata viata lor, mai degraba se incheiase viata lor,
sau o perioada de timp pe care o avusesera la dispozitie aici pe pamant, si
pana la capatul acestei perioade, acesti oameni, acesti barbati isi pastrasera
“cununa”, adica credinta in Isus Cristos si dusesera o viata de credinta din
care raul, faptele rele, lipseau cu desavarsire.
Acesti barbati erau felicitati de Isus Cristos pentru ca isi tinusera
promisiunea, cuvantul, si nu se indepartasera, abatusera de la El, de la
credinta.
Acum ei se aflau la capat de drum pe pamant, incheiau o etapa importanta,
poate chiar, sau chiar viata lor, si Isus, rand pe rand, pe fiecare in parte,
ii intampina, aici pe Pamant, langa zidul varuit alb al unei casute scunde,
patrate, albe, intr-o zi cu cerul senin, se vedea o parte din cerul albastru
deschis, senin, curat, iar Isus in umbra zidului casutei, ii astepta, ii primea
pe rand, si ei inaintau, si Ii intindeau mana si Isus Isi intindea mana Lui, si
o strangea cald, in intregime, pe a lor.
Eram si eu prezenta in visul meu : insa nu ma vedeam, ca si cum eram
invizibila de-a dreptul, insa stiam ca ma aflam acolo, si, intr-un fel, parca
ma aflasem si eu, sau facusem parte din sirul acela de barbati bruni, negri, cu
capul negru, dar iesisem din rand si ma aflam acum langa Isus, de o parte, usor
mai in spatele Lui, privind scena stransorii Mainii Lui si a mainilor lor.
Eram, intr-un fel, unul din acesti barbati, si aratam ca ei, dar eram
invizibila, nu ma vedeam, nu aveam chip, si nici trup.
Si in acelasi timp stiam ca sunt eu, aceeasi eu din realitatea noastra,
adica eu insami Olivia Maria Marcov.
Dar cu parul mai lung, pentru o clipa, silueta mea, o silueta putin
vizibila, ca si cum atunci se contura, atunci se “intrupa”, a aparut in dreapta
si usor mai in spatele Lui Isus, eram un fel de fiinta transparenta, o fiinta
prin care trecea lumina zilei, ii vedeam mai mult conturul, acea fiinta eram eu
insami, cam asa cum aratam eu prin clasa a noua, si poate si prin anul 1990,
parul era lungut, ondulat, usor cret pe alocuri, eram tanara ca in acei ani ai
clasei a noua de liceu, la inceputul liceului, sau ca in anul 1990, nu ma durea
nimic, eram perfect sanatoasa, si fiinta aceea care eram eu insami era diafana,
lejera, usoara, era practic, transparenta, vedeam totul si nu eram vazuta de
barbati.
Numai Isus stia ca sunt acolo si privesc scena stransorii mainilor.
Aceasta aparitie a fiintei mele, transparente, a durat foarte, foarte
putin, eram o prezenta, o data aparuta, prezenta, peste foarte putine clipe, am
si disparut de acolo.
De asemenea eram mai inalta ca o fiinta umana, ca un om obisnuit, oricat de
inalt ar fi un om, chiar daca un om ar masura 2 metri inaltime, in visul meu,
fiinta mea, aceea diafana si transparenta, translucida putea fi inalta, mare,
nu cunostea limite, nu era tinuta de conturul pielii, de limitele carnii,
trupului material, de limitele trupesti.
Si in visul meu, la fel ca acei barbati, dar parca inaintea lor, stiam ca
obtinusem cununa, sau aprecierea lui Isus, si eu parca, dadusem mana mea cu
Mana Lui.
Asa stiam in visul meu, ca se intamplase.
Cat despre barbatii aceia, merituosi, erau bucurosi, usor sobri, seriosi
mai degraba, dar bucurosi, fara mandrie insa pe chipul lor.
M-am intrebat ce inseamna acest vis ?
Apoi, m-am gandit ca pe cand transcriam unele Rugaciuni scrise de mine de
mana si notate in caietele mele de rugaciuni, am aruncat privirea peste o
rugaciune in care Iti spuneam Dumnezeule Tata, ceea ce anterior, inainte de a
asterne in scris, ma rugasem in gand de atatea ori, Iti spuneam deci, ca mi-ar
placea ca toata Algeria sa devina crestina, sa se boteze in Duhul Sfant si in
Sfanta Treime, sa se crestineze, si astfel, celelalte tari ale Magrebului, ale
Africii chiar, vor dori poate, pesemne, sa se crestineze si ele.
Adesea in rugaciunile mele, si cam tot timpul, ma rog pentru ca toti
oamenii sa ajunga sa Te cunoasca, Dumnezeule Tata, sa se boteze si sa devina
astfel crestini si cu totii sa fie in Mana Ta si sa fie condusi de Tine !
Acum ma gandesc ca poate visul meu de noaptea trecuta a insemnat ca unii
dintre algerieni se vor crestina.
Dar mai inseamna, pesemne, cred, inca ceva.
Un al doilea aspect.
Dupa ce m-am rugat ca algerienii sa se converteasca, sa primeasca botezul
si sa devina crestini, am avut clipe in care ma intrebam : “Da, dar oare, dupa
ce se vor crestina, acesti oameni vor putea ramane fideli, credinciosi pana la
capat ?”
Pentru ca, din nefericire, arabii asa sunt ei, sunt firi imprevizibile si
instabile, nu pot sta locului si cu ei nu stii niciodata la ce sa te astepti.
Al doilea aspect al visului meu ar fi acesta :
Daca acei barbati din visul meu erau arabi, poate chiar algerieni,
crestinati, atunci din visul meu rezulta ca ei au tinut cununa pana la capat,
pana la capatul vietii lor, deci, ei se crestinasera, dupa aceea au continuat
sa ramana buni crestini : pana la capat.
Si acum, ajunsesera la capat, la capatul vietii lor pamantesti, erau in
picioare si pe picioare, erau sanatosi, erau inaltuti, slabuti, drepti, cum
sunt algerienii, arabii, nu ii durea nimic, nu mai erau tineri, insa nici nu
aveau parul alb deloc, ci parul negru, cam aspru si usor ondulat, cret, desi nu
se distingea bine in visul meu.
Cand sosea randul unui barbat, sa dea mana cu Isus, Isus, care statea pe
loc, nemiscat, isi inclina usor Trupul Sau inainte, intindea Mana Sa calduros,
o Mana cu palma uscata, si strangea mana barbatului cu capul negru, imbracat si
acela in alb, care se afla in fata Lui.
Dar, in clipa imediat urmatoare, cum isi strangeau mainile, imediat dupa
aceea, barbatul disparea complet, ca si cum nici nu fusese, disparea, se facea
nevazut !
Apoi, venea la rand urmatorul barbat din sir, si scena se repeta : Isus ii
intindea Mana Sa, barbatul ii strangea mana, dupa aceea, in clipa imediat
urmatoare si acest barbat disparea, se facea la fel, nevazut.
Nu stiu unde dispareau acesti barbati, poate se inaltau la Cer ?
Nu erau cu totul, prea multi, sa fi fost vreo trei, vreo patru, cel mult
cinci, poate nu chiar cinci...
Astazi, pe youtube, am gasit o secventa video, continand mesajele lui
Dumnezeu, din cadrul True Life in God, din cadrul seriei mesajelor pe care i le
transmiti Vassulei Ruden, si am putut vedea ca nu a fost numai un mesaj, cu
privire la unificarea datei Pastelui, ci mesajul acesta s-a repetat, au fost
mai multe mesaje in timp, pe aceeasi tema.
Mesajele sunt, incepand cu anul 1985, din anii 1990.
In anul 1985 in Romania ne aflam in plin comunism si nu puteam spera la o
deschidere cum avem azi, cand, multumita totusi internetului ( asa lent si
defectuos cum este ), retelelor de socializare, site-ului youtube, suntem
totusi in legatura, macar cat de cat, cu lumea, cu restul lumii.
Pentru mine, anul 1985 a insemnat clasa a XI-a de liceu si inceputul clasei
a XII-a de liceu, la liceul Nicolae Balcescu din Bucuresti, fostul, si
redevenitul dupa 1990, Colegiu (National) de la Sfantul Sava.
In anii mei de liceu am avut un profesor de limba franceza, care tinea la
mine pentru ca stiam limba franceza, se numea Michel Sternberg si era evreu.
In clasa a XI-a, anul scolar 1984-1985, profesorul Michel Sternberg a
insistat sa participa la Olimpiada de limba franceza, la care am participat si
in anul urmator, in clasa a XII-a.
Eu nu eram deloc doritoare de competitie sau de afirmare, si niciodata nu
mi-a placut acest stil, dar tineam la acest profesor, si pe urma, ar fi fost
greu sa il refuz.
Insa, desi la un moment dat, m-am calificat, odata cu examenul pe capitala,
- m-am calificat pentru etapa urmatoare, pe tara, in acelasi timp cu mine, sau
in total, am obtinut note bune vreo cinci elevi, de la diverse licee, teoretic,
ar fi trebuit organizat un examen de baraj, concret insa, si fara sa ne anunte
nimeni nimic, numai unul din noi a mers mai departe la etapa pe tara.
L-am cunoscut si era un tanar, un baiat care stia bine limba franceza,
sosea din Franta, unde, parintii lui, mai ales tatal lui cred, lucra in
Ambasada Romaniei la Paris, astfel ca fusese scolarizat in Franta o perioada de
timp.
Nu se putea spune ca nu cunostea franceza si ca nu merita sa se prezinte pe
tara la olimpiada nationala de limba franceza.
In acei ani, cel care castiga olimpiada pe tara, din oficiu, avea un loc
rezervat la facultatea de limbi straine, la Franceza, a Universitatii
Bucuresti, si nu mai era tinut sa dea examenul de admitere la facultate.
Cu totul, in fiecare an, la Limba Romana, la Limbi Straine, la aceste
facultati ale Universitatii Bucuresti, mai ales la facultatea de limbi straine
erau, se spunea, maxim sapte locuri.
Cine sa reuseasca mai intai ?
Mai intai olimpicii, care aveau locul rezervat, si apoi, se spunea, elevi,
absolventi de liceu cu mari relatii sau pile.
Nu stiu cat de mari.
Cred ca prin acei ani chiar, nu mai devreme, dar nici mai tarziu ( sigur nu
mai tarziu ), prin 1985, cu ocazia participarii mele la olimpiada de limba
franceza, etapa pe Bucuresti, am inramat si agatat pe perete in camera mea,
atunci aveam numai eu camera mea, o icoana, o carte postala-icoana, cu statuia
Fecioarei Maria cu Pruncul Isus in brate, pe care o primise mama, prin posta,
din Franta, din Gap, de la Soeur Dominique, calugarita Doctrinei Crestine si
invatatoarea mea din anii mei de scoala primara din Constantine, de la Scoala
Catolica.
Agatasem icoana aceasta deasupra patului recamier si stiu cat am plans sub
ea, facuta ghem in pat, cu lacrimi fierbinti si amare, pentru ca am fost in asa
mod urat si neplacut, incorect, izgonita de la etapa pe tara a olimpiadei de
limba franceza.
Nu dorisem sa ma duc la olimpiada.
Stilul in Romania nu imi placea, nu exista o reala comunicare intre elevi,
colegi.
Se simtea o nemultumire, o tensiune si in viata profesorilor.
Michel Sternberg nu se insurase niciodata si m-a intrebat “Cu cine sa ma
insor, Olivia ?”, cand l-am intrebat de ce nu s-a insurat, imi spusese ca a
calatorit in toata lumea, dar era tot singur !
Profesoara de romana, si diriginta noastra din clasa a noua, anul scolar
1982-1983, doamna Elena Stefanescu, Elena Carabis dupa divortul ei de sotul ei
cu care nu a avut copii, ne spunea ca ii plac copiii si nu poate avea.
Pana la urma a divortat, si cea mai mare parte a vietii ei, a petrecut-o
singura.
Daca ceva te uimea in Romania in acei ani, era normalitatea si indiferenta
cu care oamenii priveau singuratatea semenilor lor !
Cand am terminat liceu, multi munceau, adica invatau pentru a intra la
facultate, caci nu toti au intrat din prima incercare, in timp ce ceilalti,
care au reusit admiterea in anul absolvirii liceului, cautau sa se
casatoreasca.
Faptul ca Elena Stefanescu a fost o femeie singura, era privit cu
indiferenta, cu o mare lipsa de sensibilitate.
In acei ani era si invidie uneori, dar era, cand era, parea ca era serios,
intre fete, daca incepeau sa aiba un prieten, un baiat cu care sa petreaca un
timp impreuna, desigur fara vreo garantie de stabilitate, casatorie si iubire
pana cand “moartea ne va desparti”.
Acestea au fost aspectele negative ale anilor comunismului in Romania, care
i-a facut pe oameni rai, sau si mai rai, desi eu cred ca un om bun, ramane un
om bun, care cel mult se poate apara de atacurile, directe, indirecte, din
partea altora, fatise, sau mai greu de vazut, de identificat – adica cred ca un
om bun, se apara, se fereste, dar nu devine un om rau in sensul cuvantul rau,
adica capabil sa puna la cale si sa infaptuiasca raul in viata semenilor sai,
sau in viata vreunui semen al sau.
Da, te poti supara, si te doare, daca vezi ca nu esti privit cu ochi buni,
daca sunt unii care iti vorbesc neplacut, cu ironie sau dispret, in care simti
lipsa de iubire, in mod clar au fost dintre noi care chiar au fost educati
anticrestineste.
Nu numai ca nu au fost educati crestineste, dar au primit o educatie
anticrestina.
Anul 1985, pe urma si 1986, dar tin minte 1985 a fost un an cu iarna lunga,
in luna martie ningea, era zapada inalta, erau geruri si plesnisera
caloriferele din fonta grele care erau in clasele noastre, in liceu, de forma,
caci in acei ani caldura era complet oprita.
Intr-un week-end s-a raspandit apa pe parchetul liceului, izvorand din
caloriferele unei Sali de clasa, elevul de serviciu si profesorul de serviciu
au carat apa cu covorul de pe scara frumoasa, superba, a profesorilor.
Cand am sosit la scoala luni, parchetul vechi era imbibat cu apa, era frig
in clasa si te lua cu frig de la picioare.
In acei ani, pe durata iernii, orele de clasa aveau numai 40 de minute si
pauza era de 5 minute, pentru ca eram extrem de frig, si nu puteam invata in
acele conditii vitrege.
In ce ii priveste pe colegii mei, luati individual, au fost mai ales copii
frumosi si au ramas frumosi, dar imi pare sincer rau, mai ales acum cand au
trecut anii si privesc inapoi, de anii aceia in care au fost crescuti, si buni
de au fost ei, totusi, egoist.
Comunismul nu a fost cu gandul la binele tuturor, desi doctrina politica
asa ar fi afirmat, ca se gandea la toti, dar in acelasi timp, comunismul
propaga lupta intre clasele sociale, impartirea oamenilor in clase sociale si
lupta intre oameni, prin urmare, comunismul nu se gandea la binele tuturor
oamenilor, era o contradictie aici.
Copiii aceia frumosi din acei ani... indiferent de ce simt eu, sau cred eu,
pesemne va veni ziua in care isi vor da seama ce au facut cu viata lor.
In mare au trait frumos, da.
Se pare ca, - nu stiu daca, dar e foarte posibil – multi dintre cei din
generatia noastra nu mai traiesc, au murit ei la revolutia din 22 decembrie
1989 ?
Se pare ca nici acest aspect nu intereseaza.
Nu stiu daca asta trebuie sa inteleg, din spusele doamnei profesoare
Mariana Polgar care ne preda istoria, in anul 2006, in iulie, in 7 Iulie, ne-am
reunit, pentru prima data dupa erminrea liceului in iunie 1986.
Polgar Mariana, profesoara noastra de istorie, a venit la intrunire, la
reuniune, mai intai, a facut partea dintre profesorii care inca traiau si
traiesc, caci unii au murit, profesorul Sternberg Michel, si profesorul Armand
Caloianu de matematica din treapta a II-a de liceu, doamna Polgar ne-a spus in
2006 : “Este pacat, putini dintre voi stiu, ca unii dintre voi nu mai sunt !”.
Nimeni nu a intrebat – poate stiau ? – de ce spune asta.
Unii colegi au plecat in tari straine, in Canada, in SUA, sau si in alte
tari, in Europa, insa nu stiu daca Mariana Polgar se referea la cei stabiliti
in strainatate, care absentau la Bucuresti la Colegiul Sfantul Sava in ziua de
7 Iulie 2006, si in acea vara, cand s-au reunit toate clasele promotiei 1986,
sau s-a referit la colegi de liceu care pur si simplu nu mai traiesc.
Toti elevii de altadata care au fost elevi de scoala, liceu, facultate, in
timpul comunismului, nu au reusit si mai rau, nu au incercat, o comunicare
fireasca, simpla, autentica, naturala, intre ei, relatiile au ramas distante,
reci.
Este o drama, o tragedie.
Unii dintre noi am fost respinsi de Romania in Romania, nu stiu exact
motivele, poate motivele au fost de la caz la caz, specifice fiecarui caz.
Poate au fost niste criterii anume, poate statul român comunist nu ne suporta
pe unii “judecand” dupa anumite criterii.
In martie 2007 l-am revazut pe colegul Andrei Dobrescu, el a spus ca in
Romania, dupa terminarea facultatii de Medicina, unde a intrat cred in vara
1987 ( sau chiar 1988 ? ), adica nu de prima data, nu in 1986 la terminarea
liceului – Andrei spunea ca el murea de foame in Romania, tara unde a crescut
si a invatat si unde a facut facultatea.
A plecat in Franta, mai intai a plecat sotia lui, apoi dupa vreun an, a
urmat si el.
S-au stabilit in Franta si Andrei s-a casatorit si foarte greu.
In anii mei de liceu, directorul liceului era profesorul Ion Giurgiu, de
matematica.
Tata il cunostea, pentru ca, in tineretea sa, cand era inca student la
facultatea de matematica a Universitatii Bucuresti, tata facuse practica pedagogica
la liceul Nicolae Balcescu unde Ion Giurgiu era profesor.
Cand eram eleva in liceu, tata era de acum lector universitar, la
facultatea de matematica a aceleiasi Universitati Bucuresti.
Intr-o zi, prin 1987, cam asa, in statia de la Poiana Muntelui, de RATB,
l-am intalnit pe profesorul, directorul Ion Giurgiu, care mi-a spus ca
Securitatea recruta elevii de liceu, inca din anii de liceu, de prin clasa a
XI-a.
La scurt timp dupa ce l-am intalnit si am si urcat in troleibuz impreuna,
Ion Giurgiu a si decedat : cancer pulmonar.
De ce, cei care, sau dintre cei care au fost la Securitate, au acceptat sa
fie impotriva colegilor lor, direct, sau indirect, impotriva libertatii
oamenilor ?
Numai pentru interesele lor, pur personale ?
Aparent, da, numai pentru ca ei sa reuseasca in viata.
In timp ce, luptau pentru ca toti ceilalti sa nu reuseasca, sa nu aiba
viata.
Din acest punct de vedere, nu stiu ce au facut, cum au trait, ce actiuni au
avut, daca au avut actiuni rele, concret, colegii nostri din anii de liceu,
recrutati la Securitate.
In mod clar, « peste » ei erau oameni mai in varsta, de seama
parintilor lor, sau si mai in varsta, dintre cei care chiar au aparat
comunismul cu trup si suflet.
Colegii mei nu puteau fi ei, instrumentele raului, de baza, ale comunismului,
dar nici nu stiu daca luati individual, au avut actiuni urate, care pot fi
considerate, care au fost indreptate impotriva vietii, libertatii altor colegi,
altor oameni.
In general insa, colegii mei au trait frumos, pasnic.
Doar ca a “castigat” egoismul, si egoismul era la moda, fiecare a intrat la
facultate cum a putut, si fiecare si-a gasit apoi un loc de munca bun, sau mai
bun, cum a putut.
Erau vremurile repartitiilor guvernamentale, dar multi primeau repartitie
in provincie sau la sat, la tara.
Si vroiau la oras, la Bucuresti, de unde erau.
Multi dintre colegii mei au urmat si absolvit o facultate a universitatii
Politehnice, dar dupa 1990 au lucrat in cu totul alte domenii, si pana azi
chiar, si nicidecum in domeniul lor de competenta.
Au lucrat sau lucreaza mai ales in “Vanzari”, vanzari de medicamente, de
programe de televizor, sau de servicii, sau de masini.
Unii sunt cadre didactice.
Acestia au reusit cel mai bine si cel mai frumos.
Acesta este cadrul anilor 1985 si 1986 din Bucuresti, din Romania, in care
traiam eu si colegii mei de liceu, si al anilor imediat urmatori.
In urma cu putin timp, cu cateva luni numai, un an, m-am uitat pe cartea
postala icoana de la Soeur Dominique, pe care am inramat-o prin 1985 si
agatat-o pe perete in camera mea, zugravita in roz, si pe verso scria de unde
este statuia Fecioarei Maria : este statuia din fata unui Foyer de Charité
infiintat de Marthe Robin, o frantuzoaica care a trait ca o sfanta, a ramas
imobilizata la pat, datorita unei boli grave infectioase, si asa a trait toata
viata ei la ferma parintilor ei, a fost foarte credincioasa, o mistica.
Icoana o infatiseaza pe Notre–Dame du Foyer, sculptata de sculptorul
Hartmann, si este asezata in fata cladirii acelui Foyer de Cahrité din Chateauneuf
de Galaure, din Franta, este alb-negru, dar este foarte frumoasa.
In 7 iulie 2006 cand mi-am revazut colegii de liceu, dupa 20 de ani de la
terminarea liceului, am fost foarte emotionata, mi-au fost dragi desi am fost
si suparata pentru ca nu mi se parea ca exista o buna comunicare, vroiam
relatii colegiale mai firesti, mai naturale.
Dar au fost colegi buni.
Nu stiu daca chiar toti intotdeauna.
Uneori da, ma gandesc la cate un coleg sau colega, insa este greu sa crezi
ca un coleg, o colega au putut avea sentimente negative, neplacute,
dezagreabile, depreciative, este greu, nu e usor.
Semne existau din anii de liceu, unii, unele te evitau, simteai ca nu te
plac, eram tineri si nu aveam un trecut si o viata, eram tineri, eram prea
curati, asa incat ce puteam noi avea de impartit, incat unii sa ii evite, sau
sa nu ii placa pe altii ?
Insa anii care au urmat, si tot ce citim si azi in articole din presa, pe
internet, ne arata ca, pana la urma, nu conteaza regimul politic dintr-o tara,
si fiinta umana, cu al sau caracter, format in anii copilariei, adolescentei,
conteaza omul si personalitatea sa.
Rautati, comportamente urate, chiar care prejudiciaza sau vatama exista
peste tot in lume, in scoli si in licee.
Intr-un fel, pana la urma, am idealizat acei ani de liceu, anii 1982-1986.
Mai ales vroiam sa traiesc simplu si frumos, si daca la inceput nu am dat
importanta, stiu ca pana la urma, faptul ca uneori, existau colegi care
raspundeau, fetele mai mult, asa, intr-o doara, sau simteai ca nu te plac, nu
te respecta, pana la urma ajungea, reusea sa te supere, sa te enerveze, sa te
intristeze mai ales, pentru ca ma intrebam ce nu merge bine, ce motiv au ?
Poti fi iritat odata, hai de doua ori, dar nu e firesc sa nu iti placa un
coleg sau altul, o colega sau alta, pentru ca nu ai, intr-adevar nu ai un motiv
serios.
Pentru ca era iritare din partea unei colege, sau alteia.
Intr-un caz, am inteles foarte bine, ca era vorba de situatia de viata, de
climatul familial al unei colege, si nu m-am suparat, m-am intristat putin,
insa nu m-am putut supara deloc.
Sau, daca m-am necajit pe moment, totusi, mi-a trecut.
Dar erau si cazuri mai multumite, mai “fericite”, de colege carora nimic nu
le lipsea in acei ani, si tocmai acelea erau cele nemultumite sau cu aere.
Luate impreuna, aceste situatii dureau, nu pot
spune ca nu m-au durut, m-au durut si mult.
Dar intelegeam ca fiecare are viata sa si destinul
sãu, si ca trebuie sa ne traim viata in liniste si buna pace.
La olimpiada de limba franceza, eu nu am tinut sa
particip.
Presimteam ca nu va merge bine.
Cred ca pur si simplu ma deranjau si ma scoteau
din linistea mea interioara, competitiile.
Si anii urmatori, toti anii urmatori, din 1990
incoace, au pus in prim plan, spiritul de competitie, concurenta, lupta
oamenilor cu oamenii, uneori pur gratuit, alteori pentru castiguri banesti, iar
societati comerciale, companii cum se numesc, pur si simplu incurajeaza oamenii
sa fie in dusmanie intre ei, in spiritul concurentei si competitiei.
Si astazi mai mult ca oricand cred ca oamenii nu
inteleg ca, desi destinul poate fi colectiv, sub influenta unei doctrine
politice, a unui regim politic, totusi, pana la urma, omul se naste singur si
are de dus crucea sa, are de trait el insusi viata sa, care niciodata nu poate
fi viata altuia, chiar daca sa zicem, in tinerete, sau toata viata, are uratul,
nefastul, penibilul obicei, defectul de a barfi, de a observa viata altuia, cu
rautate, de a interveni, sau de a incerca sa intervina pentru a face raul.
Oricum ar fi, oamenii au de dus crucea lor, au
viata lor, individuala, adica omul cu el insusi, si fiecare are pana la urma
faptele sale, gandurile sale, bune sau rele, dusmanoase, care planuiesc raul,
care il pun la cale, sau la polul opus, ganduri frumoase, pasnice, bune, si
fapte bune sau cat mai frumoase, sau macar o viata linistita, neutra,
abtinandu-se de la a face rau.
Si cred si azi ca adultii nu reusesc sa inteleaga
ca omul se naste singur si ca are in fata lui aceasta viata, calatorie pe
pamant, care este a sa, si numai a sa, si de care pana la urma, - chiar daca nu
ar exista Judecata de Apoi, pana la urma, candva, vine vremea, in care priveste
inapoi, fie cu rusine, fie cu groaza, fie cu seninatate, sau poate chiar cu
mandrie, daca chiar a fost un om bun, care a cautat si urmarit si infaptuit
binele.
E greu de crezut cã anii vietii trec peste om, se
aduna, si omul nu priveste inapoi niciodata, si nu isi revede niciodata faptele
savarsite, viata lui proprie, asa cum a fost ea, cu bine, cu rau, cu
indiferenta fata de binele altora, cu egoism.
E greu de crezut ca oamenii nu se gandesc
niciodata la semenii lor, niciodata.
Da, multi spun, zilele trec repede si trebuie sa
traiasca, totusi e timp.
Viata e scurta, dar este timp destul, se gasesc
minute, ore, zile chiar, in care nu se poate sa nu ai timpul sa te gandesti la
cei pe care ii cunosti, i-ai cunoscut, alaturi de care ai petrecut o bucata
buna din viata, sau importanta.
Adrian Stefanescu e unul din colegii de clasa de
liceu, care nu a fost deloc gasit.
In timp ce, despre ceilalti colegi s-a stiut unde
se afla, in ce tara, sau in ce oras, iar restul au venit, au fost prezenti in 7
iulie 2006 la Colegiul Sf Sava la revederea de 20 de ani dupa liceu, despre
Adrian Stefanescu, un coleg mai brunet, nu s-a aflat nimic, nu a fost gasit
deloc, nu se stia ce face, unde mai traieste, care e viata lui.
Dintre profesorii care nu mai traiau au fost :
Michel Sternberg, limba franceza, Armand Caloianu, matematica clasele a XI-a si
a XII-a, si directorul liceului nostru profesorul de matematica Ion Giurgiu,
care locuia peste drum de noi, in Drumul Taberei, intr-un bloc cu 4 etaje de
langa scoala generala nr. 191, printre blocuri, de la statia Poiana Muntelui,
de RATB in sensul dintre Piata Moghioros, spre Valea Ialomitei, cativa pasi, nu
prea multi si se zarea scoala, si langa ea era un bloc de 4 etaje care privea
spre curtea scolii.
Si Armand Caloianu locuia in Drumul Taberei,
intr-un bloc de vreo 10 etaje, undeva inspre Frigocom, dar cred, nu ajungeai
pana acolo.
Domnul Caloianu in tineretea sa facuse inot de
performanta, dar in bazin a prins un microb si s-a imbolnavit de poliomielita,
a ramas cu sechele si a trebuit sa se reorienteze, a devenit profesor de
matematica.
Era casatorit si avea mai multi copii, mai ales
fete.
Ei bine, insa a venit Revolutia din 22 decembrie 1989.
Au urmat anii 1990, care au fost intens
politizati, politica reinviase in forta, renascusera partidele istorice,
alaturi de care partidul PDSR, socialist, democrat, era un partid extrem de
activ, toate devenisera active si iubeau politica.
Oamenii nu vedeau altfel, realizarea intereselor
lor legitime, decat intrand in partide politice si activand in acestea.
Nici inceputul anilor 2000 nu a fost prea lax,
dimpotriva, politica s-a simtit puternic si a continuat sa tina in chingi viata
societatii.
Generatia colegilor mei de liceu a fost dominata
insa de generatia parintilor nostri, si acestia la randul lor, poate au fost
dominati de oameni, care au facut politica, mai mari ca varsta chiar decat ei.
Generatia mea a fost o generatie oarecum “tampon”,
care a facut trecerea, de la generatia parintilor nostri, la generatiile de
dupa noi, mai tinere.
Mi s-a parut o generatie sufocata, de pilda in
invatamantul superior posturile au fost blocate multi ani, inainte chiar de
1989, lectorii universitari nu puteau fi avansati in grad, si abia dupa 1990,
tata a devenit profesor universitar.
Elena Ceausescu ii dorea lectori universitari pe
toti, si numai cativa erau profesorii universitari, vechimea in munca nu mai
conta, anii treceau, promovarile erau blocate.
La randul lor, parintii nostri, cei de varsta
parintilor nostri si mai mari, au ocupat posturile lor, doctori, profesori, iar
de ce tineri nu era loc.
Multi se gaseau care nu ii doreau pe cei mai
tineri.
Si pana in ziua de azi, un articol scris de o
tanara doctorita, arata ca doctorii, batrani azi, sa ii numesc asa, dar in
functie, le vorbesc urat tinerilor, si ii trateaza de tampiti, sau de putin
inteligenti si chiar nu ii doresc in spitale la practica.
Totusi acesti tineri sunt deja doctori, si pe mana
lor incap vietile noastre.
La Drept, la Stat, in 1996, fratele meu care a
fost student acolo un an, nu stiu daca mai mult, a spus ca unii profesori le
spun ca ei nu vor intelege Dreptul, ca nu sunt inteligenti, cred ca la fel, ii
tratau de prosti sau tampiti.
Ce mediu, ce viata !
Pana la urma intre generatii s-a produs o mare
ruptura.
Continuu oamenii se dau la o parte unii pe altii,
pentru afirmare, pentru locul de munca.
Si totusi toti au dreptul la un loc de munca.
Exista multi bolnavi care au nevoie de doctori, la
sate nu sunt nici azi doctori.
Tanti Florica, Floarea Dachim din Piatra,
Teleorman, nepoata bunicului meu Paraschiv Mardale, acum cativa ani nu avea
doctor in sat, doctorul lipsea, nu venea, o durea ochiul, dupa operatia de
cataracta.
Exista multi certareti, justitiabili care au
nevoie de judecatori.
In continuare e nevoie de oameni care sa isi ajute
semenii prin munca lor, in diverse domenii ale cunoasterii si de activitate.
De ce generatiile se dau la o parte, unele pe
altele ?
Exista oameni, boli, nedreptati, exista inca
migrare, plecari si sosiri, deci nevoie de notari si de acte, oamenii isi pot
gasi cred un rost, sau ar trebui sa poata.
In acelasi timp este o oarecare, intr-un fel,
“invazie” sau putin preaplin de intelectuali, si nu mai sunt cum erau inainte
de 1989, industrii, deci fabrici, uzine, combinate.
Sa traiesti cu Dumnezeu, cum a trait Vassula Ruden
este o mare binecuvantare !
Pentru ca, se spunea ca munca innobileaza omul, si
realitatea a dovedit ca omul se abrutizeaza, munca devine rutina, monotona,
programul lung din fiecare zi, mereu acelasi duce la surmenaj, la oboseala, se
munceste intr-un climat de stres, tensiune, adesea angajatii sunt pusi de pilda sa spuna vreunui sef ce fac ceilalti
colegi ai sai de birou la lucru, sau sunt incurajati in cadrul aceleiasi firme
comerciale, sa fie concurenti, de pilda, sa aduca clienti mai multi, fiecare,
patronului, clientii firmei, astfel doi colegi se vor “lupta” ca fiecare sa ii
castige patronului mai multi clienti, apare rivalitatea, stresul, frica ca nu
ai de unde gasi mereu tot mai multi clienti, ca ramai in urma.
Nu m-am putut abtine sa nu ma gandesc ce a
insemnat anul 1985 pentru mine, pentru noi elevii de liceu de atunci.
Anul 1985 in care pentru prima data, Dumnezeu S-a
aratat, i-a vorbit Vassulei Ryden si de atunci continuu pana astazi, toata
viata a fost alaturi de ea.
Insa Vassula a trait in ceea ce se numea Lumea
Libera, sau mai libera.
Lumea Libera era considerata lumea occidentala, de
dincolo de Cortina de Fier, care despartea Statele Occidentale – Lumea Libera,
de Statele Comuniste – Lagarul Comunist.
Astazi avem 46, 47 de ani unii, daca traim,
teoretic vom trai, avem inca o parte buna din viata inaintea noastra, avem inca
o bucata destul de mare, suntem in fond, la jumatatea drumului, sau am trecut
putin de jumatatea drumului, calatoriei noastre pe pamant.
Daca viata s-ar asterne frumos, daca s-ar linisti,
daca la suprafata nu ar mai fi oamenii rai, cu comportamente chiar de golani,
de derbedei, nici nu stim in fond, nu ii cunoastem.
Dar colegii mei de liceu, oricum, ei au cautat sa
isi faca viata lor, nu sunt ei aceia care au condus Romania incepand cu 1990 si
nici azi nu conduc ei Romania.
Si cetatenii straini care au venit si au stat,
temporar in Romania, aici in Romania se comporta urat, isi arata defectele de
caracter, si pentru ca viata aici nu ofera prea mari beneficii sau avantaje,
cred ca prind ura pe noi toti.
Poate si azi, se poate afla, s-ar putea afla,
poate si azi exista servicii secrete care lovesc oamenii in nestire, in Romania
si in alte tari.
Sa fii lovit din toate partile, si de cine ?
De cine ?
Numai criminalii se pot purta asa.
Si nu au scrupule, nu au frane interioare, nu au
constiinta, lovesc in nestire.
Pana nu vor primi ce meritã, din crimele lor nu se
vor opri.
Ceea ce am invatat la psihologia judiciara : un
criminal nu se opreste niciodata din crima sa, nu poate.
Dar multi nu sunt considerati criminali, sau
oameni care lovesc in viata altor oameni.
Nu.
Sunt lasati sa loveasca, sau poate inca, instruiti
sa loveasca in continuare.
Nu stiu cum se face, dar toate caracterele rele,
urate, isi gasesc “chemarea” in viata politica, in Parlament, in servicii
secrete, in servicii speciale fel de fel, in orice servicii si posturi si
functii, in care au in mana, direct, ori indirect, viata omului, vietile
oamenilor.
Faptul cã putini sunt oamenii care doresc sa poata
trai linistit, este ingrijorator.
De prea multe ori, comportamentele urate, care ne
prejudiciaza, sunt atat de socante, incat ni se face nouã rusine sa vorbim
despre ele.
Acum, in cartierul nostru Drumul Taberei, si de
cativa ani, a inceput constructia metroului.
In Bucuresti suntem cred singurul cartier fara
metrou.
Drumul Taberei este unul dintre primele cartiere
ale Bucurestiului, din anii comunismului.
Prin jurul anului 2013 am citit in ziar ca Nicolae
Ceausescu, dictatorul comunist, in mod intentionat a refuzat ca Drumul Taberei
sa aiba metrou construit, intrucat ar fi fost considerat un cartier de
burghezi.
Si nu e asa, in Drumul Taberei nu au locuit
burghezi, sau numai burghezi, poate cate un om sau altul, chiar a fost burghez,
dar majoritatea nu au fost deloc burghezi inainte de 1948.
Acum, se pare ca, pe bulevardul Drumul Taberei sau
strada Drumul Taberei, s-ar circula oarecum mai dificil, intrucat este in curs
constructia metroului.
Ar fi o explicatie poate, pentru circulatia
intensa, prea intensa, a masinilor pe strada noastra mica Delinesti.
Si asa, viata noastra a fost la bunul plac al
unora sau altora, care cum a vrut, ne-a ridicat obstacole fel de fel, lipsa
metroului, traficul supra-incarcat din Drumul Taberei, masinile care opreau
ingramadite in dreptul Bisericii de la Razoare, Biserica Sf.Parascheva si care
nu puteau trece de acel semafor, circulatia lenta, care chiar stagna pe Drumul
Taberei.
Cum sa iesi din cartier, pentru a ajunge in
centrul Bucurestiului sau in alte directii ?
Daca Dumnezeu nu intervine, omul nu intervine,
contributia omului e slaba, anii trec rapid peste noi si viata noastra, relativ
scurta, biologica.
Se poate ca oamenii care vor o viata linistita sa
evite politica, si atunci politica, posturile de functionari, cele politice,
cine sa o faca, cine sa le ocupe ?
Nici politicienii nu pot nimic, daca nu gasesc
“colaboratori” din randul oamenilor simpli, care nu fac politica.
Si nu cred cã numai ei sunt de vinã.
Caractere urâte sunt peste tot.
S-au ridicat oameni care nu s-au gandit decat la
stomacul lor.
Parca ar fi niste stomacuri si atat. Punct.
Dintr-un trup omenesc, cu cap, maini, picioare,
cei care ne-au condus au fost numai un stomac si atat.
Dornic mereu de acumulare, de bunuri
personale, de faima.
Daca au avut si alte motive de a face
raul, de a nu face binele, Tu Dumnezeule stii !
Mai mult, acesti oameni nu au dat dovada de
sanatate mentala, pentru ca ei nu au suportat ca toti oamenii sa isi câstige
decent viata.
Nu. Ei au tinut ca ei sa acumuleze bani, societati
comerciale, afaceri, “glorie”, “slava”, sa se auda vorbind in Conferinte,
Receptii, reuniuni, seminarii, sa dea autografe, in acelasi timp sa ne conduca
si tara, destinele, de la inaltimea unui post obtinut multumita politicii.
Oameni care au cultul personalitatii.
Un individ scuipã, trece pe strada Delinesti si
scuipa, nu mai pare un om tanar.
Dar ce conteaza varsta la omul care scuipã ?
Scuipã cu tot sufletul lui macabru, negru, jegos.
Suflet de Iad, iesit din Iad.
E ora 21h15 la Bucuresti si s-a lasat intunericul.
Masinile au fost agitate azi pe strada Delinesti,
acum se aud greierii in liniste noptii.
Anii 1990, anii 2000 : cine a facut legea in Romania, cum s-au purtat cu noi ?
Si am ajuns in 2015.
Dar, cu ce perspectiva de viitor ?
Afara, cineva il strigã pe un baiat sau barbat
Daniel.
Mai trece si cate o motocicleta.
Limbajul oamenilor in general nu e prea frumos,
nici tonul vocii ingrijit, nici timbrul vocii placut.
Maine am sa caut sa continui sa transcriu
rugaciunile mele din caietele de rugaciuni.
Poate ar fi trebuit ca din toate rugaciunile
facute in gand, de multi ani, sa fi inceput mai demult sa le astern pe hartie.
Dar, am inceput totusi, acum.
Dar uneori situatia era atat de rea, incat daca
incepeai sa scrii, parca nu gaseai prea multe lucruri bune sau frumoase de
consemnat.
Poate in anii din urma, poate, romanii si Romania,
macar unii, simt nevoia de mai multe deschidere.
Daca viata de pana acum a fost asa de neplacuta,
caci placuta nu stiu daca poate cineva spune ca a fost.
Cineva mai demult, pentru servici, spunea “scarbici”, spunea ca merge la scarbici.
De la cuvantul “scarba”, “sila”, “dezgust”.
Daca ar fi considerat cã viata ii e placuta, ar fi
spus ca merge la servici.
Este important ca omul sa aiba alti oameni de
varsta lui, in viatã.
Sa aiba martori ai vietii sale.
Sa nu fie singur.
Pentru cã tendinta puternica este ca oamenii sa se
adune la un loc, se simt puternici mai multi la un loc, in grup, in grupuri de
interese, si sa loveasca in cei mai singuri.
In aceste conditii, ruptura intre generatii s-ar
putea adanci si mai puternic.
O societate normalã are oameni de toate varstele.
Dar nu se mai considerã asa de multisor.
Mai devreme chiar, fara sa il deschid, numai din
titlu si primele randuri, un om care a fost doctor la viata lui, si care azi e
in varsta, trecand pe strada, a primit in cap niste ouã, aruncate voit, de
niste tineri.
Pentru colegii mei m-am rugat si ma rog,
rugaciunile mele sunt aceleasi.
Cu precizarea ca ma rog si ma voi ruga in
continuare pentru colegii mei, cred ca ma voi opri aici in seara aceasta
calduroasa de august.
VVVVVTe iubesc Dumnezeule Bun si Te rog sa ai
grija de noi, avem mare nevoie !VVVVV
Da, criminalii, infractorii inraiti, cu sau fara
cazier, cei care se comporta urat, “turbatii”, nerusinatii, cei fara
constiinta, fara scrupule, vor plati, intr-o buna zi.
Va veni ziua sa plateasca si ei.
Dar mintea lor e asa stramta, incat nu realizeaza
si nici nu le pasã.
Lor nu le pasã de viata lor, ceea ce aratã
degradarea in care se aflã.
Sau poate stiu cã si-au câstigat locul in Iad,
poate se stiu atat de inversunati in rau si in fapte rele, incat nu vor sa se
opreasca, si atunci stiu ce ii asteapta.
Nu ii mai intereseazã, sunt atat de corupti
sufleteste, atat de rai, spurcati, incat de acum drumul lor e numai la vale, in
jos, tot mai jos, si cred, asa cred, ca telul lor de acum este sa traga cat mai
multi dupa ei.
Altfel nu se explicã de ce manifestã tenacitatea
in rãu, desi existã în om instinctul de conservare care il orienteazã pe om spre
Viata, si nu spre moarte.
VVVVVDumnezeule Tata Ceresc, Te iubesc mult !
La multi ani, Dumnezeule Tata Ceresc Bun si Atent,
dar in fiecare zi este Ziua Ta, pentru cã Tu esti Vesnic, Tu esti Viu, Tu esti
Sfant si fiecare zi a ta este Sfântã !
VVVVVIsuse Doamne, Domnul meu si Dumnezeul meu,
Te iubesc !VVVVV
VVVVVDumnezeule Tata Ceresc Sfant si Vesnic
Viu, Te iubesc !VVVVV
VVVVVMaicuta Domnului, Te iubesc !VVVVV
07.08.2015 21:45:14
Luni 7 august 2015, Bucuresti
Olivia Maria Marcov.
