In casa bunicilor : Cel din urma basm, de Ionel Teodoreanu ( 2 )

In casa bunicilor : Cel din urma basm, de Ionel Teodoreanu ( 2 )

În casa bunicilor. Cel din urmã basm, de Ionel Teodoreanu ( 2 )

În casa bunicilor. Cel din urmã basm, de Ionel Teodoreanu ( 2 )

Cel din urmã basm ( 2 )

...Do-re-mi-fa-sol-si-do... do-si-la-sol-fa-mi-re-do...

Sunetele gamei alergau unele dupa altele, mereu-mereu, ca un cârd de scolãrite în cãmesi de noapte, pe paturile dormitorului : dintr-un capãt în celãlalt si iar îndãrãt.

Stefãnel se desteptã, neluând în seamã gamele.

Gândi doar atat : “Nu cântã Suzica”.

Asta însemna cântã Sonia.

Desi treaz de-a binelea, nu se hotãrî inca sa deschidã ochii ; mai zãbovi în el.

Clipa care-i acoperea ochii cu mânutele ei era darnica si lenesa domnitã a clipelor lui.

Cand era mic, ea ii spunea cã peste noapte au venit si au ramas sub perna lui : alune prãjite, migdale zãhãrite, grãmãdite în cornete de hârtie coloratã ; sau mere, calde ca dintr-un cuibar ; ori soldati de plumb, ori rãtuste de celuloid pentru bãile de frunzã de nuc.

Si nu-l amãgea !

Pe atunci trãiau bunicii !

Trecuserã anii copilariei – avea cincisprezece ani trecuti, acum.

Sub pernã, fireste, nu mai gãsea nimic, decat doar cartea din ajun, dar aceeasi clipã stiutã de mult îi aducea bucuria ori supãrarea pe care celelalte clipe ale zilei nu fãceau decat s-o împartã între ele, ascultãtoare...

...Do-re-mi-fa-sol-la-si-do... do-si-la-sol-fa-mi-re-do...

Delaolaltã cu gamele, nãvãlirã bucuriile ; vacanta abia la început ; cãrti de citit din belsug ; libertate nestânjenitã ; si mai era ceva...parcã...poate...

Nemaigãsind nimic, deschise ochii : holditze de soare îmbelsugau covorul.

Coborându-se din pat, se îndreptã spre fereastrã, cãlcând lenes cãldura de pe jos.

Deschise geamul, rãsturnând în odaie urciorul de rãcoare, uitat de noapte pe pervaz.

Se auzea cotcodãcitul gãinilor, guruitul hulubilor, piuitul vrãbiilor si alte sunete blajine sau istete.

Stefãnel privi o clipã pe afarã si, lacom si înfrigurat, începu din nou sa-si adune, sa-si socoatã bucuriile lui.

Si le însirã pe toate, pretuindu-le una cate una ; si pe masura ce si le însira simtea cã-i piere voiosia de la început, cã se posomorãste.

Era nedumerit : ce i se intamplase ?

Se întoarse ganditor spre pat...

Lasand la o parte bucuriile, se gandi la suparari... dar nu prea avea !

De la o vreme, descoperi cã intr-adevar ar avea o pricinã de nemultumire, dar atât de neînsemnatã : Sonia.

Odatã cu venirea ei, îsi pierduse mai intai odaia lui de totdeauna : odaia cu zarzãrul de la geam, apoi –intaietatea in casã.

Sonia ii fermecase pe toti : incepand cu mama lui, pe care – de cand venise Sonia – n-o mai înãbusea fumul de tigarã, numai fiindcã Sonia fuma...urmând cu Suzica si cu Nuni, care hotarâserã cu mintea lor copilãreascã, ce-i drept, cã Sonia cântã la pian mai bine “chiar decat mãmica” si cã e “mai desteaptã decat Tefãnel”... si încheind cu Pachita, care se jura “pe ochii ei’ cã “duducuta se îndoaie pe spate mai tare decât cuconasul Stefãnel”.

-         Fleacuri !

Atunci ?...

Ostenit de-atata trudã în desert, necajit ca-si stricase dimineata si poate ziua intreaga, Stefanel hotarî cu glas tare :

-         Bine ! Atunci sunt trist ! ! N-am decat sa ma culc !!

Se culcã fara chef : nu-i mai era somn... Si nemaigandindu-se la nimic, se pomeni, din senin, vesel, usurat, ca un strengar pus la colt pentru vreo ispravã, când zãreste, trãgând cu coada ochiului, prin oglindã, surâsul ingaduitor al pãrintilor.

...Do-re-mi-fa-sol-la-si-do... do-si-la-sol-fa-mi-re-do...

Dimineata era naivã cu soarele si cuiburile ei.

Sonia cânta sonatine.

Cand si cand degetele ei poposeau pe luciul sonor, sprintene ca dupã o alergãturã prin rouã, dupã fluturi.

Atunci, piuitul cuiburilor de sub stresini îngâna candoarea sonatinelor.

La spatele Soniei, Nuni, suitã pe un taburet – ca sa fie mai inalta decat clapele – privea mai mult decat asculta.

Ea cunostea pe nume fiecare deget al Soniei.

Agerimea, felurimea miscarilor muzicale si uneori repeziciunea lor o minunau ca o joacã de bãieti.

Cãpusorul ei plinut si rumen de papusa a piersicilor se apleca pe nesimtite.

Mânutele ei pluteau ritmat deasupra acordurilor, parand cã dezmiardã si scuturã lãcrimioare îmbrobonate.

-         Sonia, da’tu de ce nu porti inele ? sopti ea la urechea Soniei, vrand parca sa nu afle sonatina de intrebarea ei.

-         Aici imi erai, floarea-mirãrii ?

Lasand sonatina neisprãvitã sã murmure fãrâmitatã în coardele metalice, ca o ploitã pe un talger, Sonia înãltã pe Nuni de subtiori, asezand-o pe genunchii ei.

Un bondar castaniu intrã pe fereastrã, târând în zborul lui o notã zbârnâitoare de violoncel.

-         Sonia, ne mananca !

Închizând ochii, Nuni îsi ascunse capul, cu o spaimã prefacuta la pieptul Soniei... Bondarul zburã afarã. Nuni învie.

-         Sonia...spune-mi o poveste !

Sonia privi romanitele neastamparate din ochii fetitei, ii dezmierdã pãrul, se gandi, si incepu zambind :

-         Sã vezi... Era odatã un motan tare cumsecade – Motanschi-Voevod – cãrunt de batran ce era, si cam fudul de urechi...

-         Cuum !?

-         Adica auzea cam greu... Ei... si motanul nostru sedea tolanit toata ziulica pe o canapea si motaia. Asa : mo-tzã-ia...Si soricutii, dacã au vãzut ei si-au vazut cã Motanschi doarme mereu, au inceput sa-i fure mancarea.

-         Asaaa ?

Mirarea zburã din gurita lui Nuni, lasand-o ca o cireasã ciugulitã.

-         Asa !... Si bietul Motanschi, nemaivând de mancare, slãbea vazand cu ochii si se tânguia : “Sãrac de mine, sarac, mã uitã stapanii, s-am sa ma prapadesc !”

-         Sãracu’ ! Sonia, da’ Motanschi stia sa vorbeasca ?

-         Sigur, invatase el asta, fiindca era batran !

-         Sonia, da’ de ce nu s-a plans Motanschi stapanilor ?

-         Stiu eu ! ... Fiindca nu vroia sa-i supere... Ei, s-atunci sa vezi minune ! Zâna-Laptelui, care iubeste pe motani, s-a dus târâsh-târâsh pânã-n cãmarã la Zâna-Zahãrului si la Zâna-Vaniliei si le-a rugat sa pedepseasca pe soricuti, cã altminteri bietul Motanschi moare de foame. Si atunci...

-         S-atunci ?

-         S-atunci Zâna-Vaniliei, impreuna cu sora ei, Zâna-Zahãrului...

-         Sonia, erau surori ?

-         Sigur, Nuni !... Si, cum spun, Zânele amandoua – suparate ele mai demult pe soricuti, fiindca soricutii nici pe ele nu le lasau in pace – s-au gandit ce s-au gandit si au nascocit un pian mic, mic de tot, ca o cutiuta de bomboane, cu clape albe de zahar si clape negre de vanilie, si l-au asezat in taina pe canapeaua lui Motanschi... Bun ! Si soricutii, mirosind a dulce, au venit gramada – cu mic, cu mare – s-au catarat unul cate unul pe canapea, au cercetat pianul cu de-amanuntul. Si unul dintre ei, mai inimos, si-a ridicat lãbutele de dinainte, le-a lasat pe clape si, vazand cã nu-i primejdie, a inceput sa rontãie feliutele de zahar si bastonasele de vanilie. Si pe cand rontaia el mai bine, iata cã pianul incepu sa cante. Si...

-         Sonia, cum cânta soricutul ?

-         Uite-asa, Nuni.

Luand manutele fetitei in mânile ei, Sonia incepu sa le picure, deget cu deget, pe clapele cele cu sunet subtire.

-         Ce frumos !... Sonia, si pe urma ?

-         Si pe urma Motanschi-Voevod a deschis un ochi...Adica nu ! Pianul era fermecat, si cum a inceput sa cante, soricutii au inceput sa tupãie, sa tzupãie...fara sa se mai poatã opri. Si ce sa vezi ! Un soricut, în focul jocului, îl calcã pe Motanschi tocmai pe coadã ! Atunci...

-         ...Motanschi a deschis un ochi, urmã Nuni aprinsã.

-         Daaa...L-a deschis si pe celalalt, si-a zburlit mustãtile, s-a stropsit, a întins laba...si...

-         Si ?

-         Si iac-asa a facut...

Încruntându-se amarnic, Sonia cuprinse capul fetitei cu degetele întepenite în chip de gheare, si îl acoperi cu sãrutãri.

-         Sonia, Sonia, se scuturã Nuni, nu i-a mancat Motanschi pe soricuti ? ?

-         Nu ! ! I-a iertat, fiindca erau mititei si jucau frumos.

Nuni oftã usuratã.

Apoi, gandindu-se la incruntarea motanului si la spaima soricutilor, incepu sa rada cu toti clopoteii hazului copilaresc.

Stefanel, asezat pe divanul din fundul salonului, cu cartea pe genunchi, întoarse fila surâzând.

Incepand randul de sus al filei urmatoare, bãgã de seamã cã ascultase povestea în loc sa citeasca :

-         Nu mai am liniste in casa asta !

Din odaia de alaturi se porni un ropot, o nãvalã.

Usa se deschise cu zgomot.

Si Suzica dãdu buzna in salon, urmatã de Pachita, strigand pe nerãsuflate :

-         Poftim la dejun, Sonia. Eu am ajuns inaintea Pachitei !

-         Vã pofteste cuconita la masã – uf ! era sa ma rastoarne ! Glasul gros al Pachitei si glãsusorul Suzicãi rãsunarã odatã.

Sonia închise pianul si se îndreptã spre usã, tinand fetitele de mana, de o parte si de alta a ei.

Alaiul trecu prin dreptul lui Stefanel.

-         Bunã-dimineata, Stefanel. Cand ai intrat ? Nu te-am auzit !

-         Bunã-dimineata, domnisoarã – mai demult – citeam.

-         Pachito, ce-avem la dejun ?

-         Numai poftã de mancare sa ai, duducutã, c-avem : mãmãligutã cu cas [ cash ] proaspat si cu ochiuri, miel fript cu salatã de feticã...

...Dupa ce iesirã toti, Stefanel se ridicã de pe divan, morocãnos : “Gãlãgiosi mai sunt !”

Plecand spre usa, zãri o batistã cazuta pe covor.

O ridicã : Initiala S brodatã într-un colt arta cã e a Soniei.

Cu o miscare nepregetatã, de copil care priveste prin gaura cheii, o apropie de nãri : mirosea simplu, a olandã de curand spãlatã si a levãnticã : “Sa i-o duc ...? “

Dand din umeri, o lãsã sa cadã jos.

Trecand prin fata oglinzii, se opri : isi trase in jos, de jur imprejur, marginile bluzei rusesti ; isi netezi cu amandoua mainile pãrul castaniu, descoperindu-si fruntea scurt arcuitã ; se privi lung : ar fi vrut sa fie foarte frumos, fara sa stie de ce !

Oare era ?...

...În salon rãmase numai batista pedepsitã.

Extras din cartea “In casa bunicilor”, de Ionel Teodoreanu, Colectia  Biblioteca Pentru Toti Copiii,  Editura Ion Creanga – Bucuresti, 1979

La castel in poartã oare cine bate ?, In casa bunicilor, de Ionel Teodoreanu ( 2 )

La castel in poartã oare cine bate ?, In casa bunicilor, de Ionel Teodoreanu ( 2 )

-         Eu sunt, bunicule, eu...

Soneria parcã s-a dus hãt departe, ca o vorbã trecutã din gurã în gurã, din strajã în strajã, pana sa ajungã tocmai în fundul cetãtii.

Apoi a nins mult si bine asupra nepotului cu geamantanul, cu geanta si cu inima, învechindu-i asteptarea, mosnegindu-l.

Nu-i târziu – acasã nici nu s-ar fi pus la masã, - dar parcã-i miezul noptii.

Tipenie de om.

În brazi, ciorile vorbesc rãgusit într-un fel de tigãneascã, fãcându-si semne negre.

Câinii nu mai latrã.

Ninsoarea fâlfâie si tremurã.

Vântul si-ascultã glasurile când de lup si când de cucuvaie.

Mutã, întunecatã, ninsã si oblonitã, casa bunicilor e zmeiascã.

Daca n-ar sti cã înlãuntru sunt bunicii, surghiunitul ar lãsa geamantanul la usã si ar fugi fara sa mai priveasca in urmã.

Dar fiindcã stie cã-s bunicii, stã, si-i pare rãu cã stie.

Obloanele usii se crapã pocnind si scârtâind ca un dulap care de ani si ani nu a mai fost deschis.

Cu scufã albã de pichet, apare capul bunicului.

-         Da, bunicule, eu sunt.

Intrã.

-         Bagã de seamã sa nu te tragã, - rãsunã de dincolo glasul bunicei.

Nepotul începe, glãsuind zgribulit si ponosit ca greierul în casa furnicii.

Bunicul îl ascultã alb, dã din cap, ridicã din sprâncene, ofteazã si iar dã din cap.

Miroasã a sobã caldã si a fum albastru de rîsinã.

Vine si motanul, alintându-se pânã-n vârful cozii, de picioarele bunicului.

Bunicul obloneste usa.

Peste cãmasa de noapte are halat lung de pichet cu picãtele rosii.

Asa aveau si nepotii cand erau mici.

Halatul a intrat la spãlat si i-a rãmas prea strâmt la umeri.

Fatza bunicului e mult mai turtitã si botitã decât ziua.

Bunicul e ca o bãbutã cu mustatã albã.

Fiindca il are inaintea ochilor numai pe bunic, nepotul povesteste mai cu usurintã despre boala fratilor si hotarârea mamei.

Soba de fier din antretzel are un fel de scufã, ca si bunicul, o oalã cu apã care fierbe, târâind somnoros.

-         Noi tocmai ne culcasem, spune bunicul. Dezbracã-te mata, drãgutã.

-         Poftim ? ! Si unde-am sa-l culc ? rãsunã aprig de dincolo, din nevãzute, glasul bunicei.

Bunicul ofteazã.

Glasul bunicei a venit ca buzduganul Zmeului.

-         Bunicã, sa nu mã dezbrac ?

-         Cine ti-a spus una ca asta, berechetule ? Doar n-ai sa dormi cu paltonul !

-         Dezbracã-te mata, drãgutã, vorbeste în soaptã bunicul, cu mâna la gurã, fiindca n-are dantura.

Nepotul se dezbracã obidit, asa cum in poveste fata mosului dezghioacã pãpusoii babei.

Bunica se dã jos din pat – rãsunã, tare framantat, scartaitul telurilor – si se îmbracã.

Acum e acum !

Vine, aruncand o umbrã care creste pe linia nepotului.

Apare. E legatã cu tulpan.

Numai nas, ochi si sprancene.

-         Ia sa te vad.

Îl înhatã de mânã, zmucindu-l subt lampã.

-         Scoate limba... Alecule, dã-mi ochelarii.

Fostul procuror general aduce ochelarii.

Motanul, dupa el.

-         Cascã.

-         Pentru ce, bunicã ?

-         Fiindca-ti zic. Zi : aaa.

-         Aaa.

-         Mai tare.

-         Uaaaa.

-         Vã zghihuiti toatã ziulica. Parc-aveti viermi în ceia ! Lasã cã te satur eu... De ce nu mi-ai pupat mâna ?

Nepotul o sãrutã.

-         Sãrutã si mâna lui bunicu-tãu.

Sãrutã.

-         Pune paltonul în cuier.

Pune.

-         Si caciula.

Si.

-         Mi-ai festelit antretul, strânge sosonii.

-         Unde, bunicã ?

-         Unde ? Unde ? Unde se strâng sosonii.

Unde s-or fi strângând sosonii ? Ai bunicilor nu se vad.

Nepotul se uitã inocent si la cuier.

Apoi la bunica.

Or fi având sosonii o colivie sau o cuscã în casa bunicilor ?

-         Îi, da’ nu te mai codi atâta, mocositule. Pune mâna.

Pune.

-         Ia o gazetã. Dã-i mata, Alecule, o gazetã.

În timp ce bunicul cautã o gazetã, bunica ia de dupã sobã mãtura si farasul, si adunã omãtul adus de nepot.

Apoi sterge bine geamandanul cu o peticã.

Bunicul asteaptã cu gazeta în mânã ; nepotul, cu sosonii.

Nimeni nu stie ce se va intampla.

Bunica ia gazeta din mana bunicului, smuceste sosonii din mana nepotului, pune gazeta desfacuta jos, sosonii peste gazetã, si bate palmele una într-alta, parcã scuturând fãrmituri.

-         Ai vãzut ?

-         Am vãzut.

-         Si-acum ce stai ca prostul ?

-         Ce sa fac, bunicã ?

-         Sa-ti duci calabalîcul în odaie, cã doar n-are sa ti-l care bunicu-tãu.

-         Unde-l culci, Elencu ?

-         N-ai grijã mata. Oi gãsi eu unde sa-l culc in casa asta. Mata mai bine culcã-te, cã-i tare târziu.

Pornesc.

Bunica în frunte, bunicul dupa bunica, motanul dupa bunic, nepotul dupa motan.

În etacul bunicilor bate toaca un ceasornic de pãrete.

Arde numai o lampã cu glob albastru de portelan cu medalioane de trandafiri.

Parcã abia s-au stins stelele pe cer si noaptea începe sã zâmbeascã aburit.

Bunicul se suie în pat.

Motanul i se culcã la picioare.

Se prãvãleste un stâlp de stejar în sobã, cu scântei.

E tare târziu în casa bunicilor.

Minutarele aurite ale ceasului din pãrete aratã nouã.                                                        

Zâmbeste ceasul ? bunicul ? nepotul ? soba ? sau lampa cu trandafiri ?

Cu somnul motanului la picioare, bunicul adoarme.

-         Hait ! spune bunica nepotului, mãturându-l cu palma.

Si l-a pus bunica la treabã

Parcã a intrat fatã în casã la bunica.

Numai pestelca îi lipseste, cã încolo-i ca o “proastã de la tarã”.

-         Pune-un lemn în sobã.

Deprins cu mânile bunicii, lemnul se uitã cu mirare la mânile nepotului.

Soba râde cu gura pana la urechi, si lemnul zâmbeste cu jarul, înainte de-a izbucni in flacari.

-         Închide bine gura sobei, - se stropseste bunica.

L-a dus în odaia de lângã etac.

E ultima odaie a casei din sirul celorlalte.

Acolo a copilãrit si tata.

Într-o parte, pãretele cu viscolul ; în cealaltã, usa etacului bunicilor ; si la mijloc, nepotul în capcanã.

Chiar langa sobã, în jurul unei mãsute rotunde, douã fotolii cu pernute pe speteazã si taburete la picioare joacã tabinet.

În fund e un dulap zbârcit de lemn mahoniu cu o oglindã de ceatã în luminis.

Subt piciorul schiop, bunica i-a pus un cãlcâi de hârtie.

Grozavã e insa canapeaua imbracatã cu iutã întunecat rosie.

E mare ca o corabie de pitici.

Nepotul simte cã are sã fie bine pe canapea.

E moale si cufundãtoare chiar la privit.

Îi vine sã caste.

Dar bunica nu-i dã rãgaz.

-         Scoate-ti daravelele din ceia. Hait.

Nepotul deschide geamandanul.

Deasupra si dintâi apar mandarinele tinându-se de mânã.

Trei mandarine, trei, la fel gãtite, tustrele vesele si sprintene, gata de râs in soare.

-         Sireacu el, tatã-tãu, - dã din cap bunica, munceste si vã-ndoapã ca pe curcani. Si voi, trântorilor, cãscati si nu sunteti buni la nimic. Dã-le-ncoace.

Bunica ia mandarinele.

S-a isprãvit cu ele.

Au fost odatã trei scufite aurii...

-         Am niste bomboane pentru mata, bunicã.

Bunica dã din cap a pagubã.

-         Noroc cã ti-ai adus aminte. Da’ asta ce-i ? A dat de pijamale.

-         În loc de cãmesã de noapte.

-         Auzi ! Da’ fustã n-ai, mã rog ?

-         De ce, bunicã ?

-         În loc de pantaloni, - îl îngânã bunica. Auzi dumneata bazaconie ! Sã dormi cu surtuc si pantaloni ! Vã rãsfaaaaatã ! De asta vã luati voi nasul la purtare !

Asta-i pentru mama.

-         Mãi-mãi ! Bujmachii de piele ! Hm !

Papucii nepotului aflã cã-s bujmachii : hm !

-         Si sopon de glicerinã ! Aista-i de nasul tãu ?

Sãpunul trece la bunica între mandarine.

-         Ce stai cu mânile-n brâu ? Astepti sa-ti creascã burduhan ?

-         Ce sã mai fac, bunicã ?

-         Tot n-ai învãtat ? Da’ cu sosonii ce-ai fãcut ?

-         Mata ai fãcut, bunicã.

-         Iaca mãi, te-ai facut cucoanã mare ! Nu-i fi poftind sa-ti pun eu gogeamite ceia la loc ?

-         Geamandanul ? Unde sa-l pun, bunicã ?

-         Unde te taie capul ?

-         Stiu eu ? Poate sã-l împing sub pat...

-         Mãi cã puturos mai esti ! se bate bunica cu palma peste obraz.

Apoi se-ncruntã si izbucneste rãstit :

-         Suie-l pe dulap, trântorule !

Suie trântorul.

Bunica deschide dulapul din care vine miros de livãnticã si de camforã, rânduieste pe un raft zestrea nepotului, iar de pe altul adunã cele trebuitoare somnului.

Înfatã perna, - zice bunica.

Înfatã oghialul, - zice bunica.

Dã ceia, - zice bunica.

Fã ceia, - zice bunica.

Unde ti-s ochii, - zice bunica.

Nu s-aude decat glasul bunicei si suspinul alb, cu miros de livãnticã al albiturilor somnului.

-         Na, c-ai fãcut o treabã cât o nucã !

Si ce-a fãcut nepotul, desface si reface ea.

Va avea nepotul un culcus de cocon domnesc. Oghialul e un sal turcesc cãptusit cu fulgi.

-         Asta-i de nasul tãu, ofteazã bunica. Mândretã de sal de Tarigrad. Cinci galbeni l-a costat pe babaca. Pe unul ca tine n-as da nici un pitac bortelit... Mã rog, si sã nu-mi faci harababurã. Te dezbraci cu binisorul, pui tãti-cele la loc...

Bunica se opreste deodatã, otãrâtã.

-         Nu cumva îi fi sforãind ?

-         Dã, bunicã, stiu eu. Cred cã nu.

-         Sa nu te-aud, cã te-arunc în stradã. Ofteazã adânc.

-         Asta-mi mai lipsea ! Buclucuri la bãtrânetã ! Ce stai ! Dezbracã-te.

Nepotul se codeste.

-         Ti-o fi rusine de bunicã-ta ! Iaca mãi ! Hai, cã mã duc.

-         Noapte bunã, bunicã. Sãrut mâna.

-         Sãrutã, nepricopsitule. Mare pãcat si-o fãcut maicã-ta cu mine.

Extras din cartea “In casa bunicilor”, de Ionel Teodoreanu, Colectia  Biblioteca Pentru Toti Copiii,  Editura Ion Creanga – Bucuresti, 1979