Sultãnica (2) ( Barbu Stefãnescu Delavrancea, lucrare apãrutã în anul 1922 )

Sultãnica (2) ( Barbu Stefãnescu Delavrancea, lucrare apãrutã în anul 1922 )

S’acum, in noaptea de sf. Niculae, era vorba sa se vazã.

Mama Stanca dormia.

Sultãnica suflã în vãpaitã si cãzu la icoane. Galbenã ca turta de cearã, dã sã se roage si nu poate sa-si adune gandurile risipite. O sudoare rece îi brobonã fruntea.

Îsi acoperi fata cu amândouã mâinile. Socotise cã icoanele s’au clãtinat, voind sã se întoarcã de la dânsa.

Incet-incet, ca o stafie, se târî pana la gura sobei. La lumina focului par’cã murise si înviase.

“Însel pe mama, necinstesc curatele sale batraneti, însel cele sfinte !” D’odatã lumina ochilor ii scãpãrã. Gura sobei se largeste, buzele-i de pamant se rosesc, rânjesc, se întind ca un gâtlej de balaur ; flacãrile sunt limbi de foc ce se rãsucesc si se desfac ; duduitul din luntru se porneste ca un potop de jale.

Sultãnichii, privind la vâlvãtãile din sobã, i-se pãruse c’a vazut gura si muncile Iadului.

Speriatã, se repezi din nou la icoane si dãdu ‘n genunchi. Se rugã, mormãi “Împãrate ceresc, mângâietorule...” Îndurarea se coborî pe chipul ei. Vedeniile o parasira. Fata i-se luminã si cãzu cu fruntea la pamant.

Si de ce mila de sus sa n’o ajute ? Nu s-a grijit la Paste si la Craciun ? Cine, ca dansa, a mai atins sfantul potir cu atata evlavie ? Si daca dragostea curata e pacat neiertat, cum de atatea fete mari fug cu flacaii, si unele neveste, se dau afund cu targovetii, si tot bine, tot vesele, tot zile albe duc ?

Ispita ei e mai afarã din cale ? Un sarutat o arde trei zile si fitece balarie o amenintã s’o dea de gol satului.

Dupa ce vede pe Drãgan, vestmintele o doboarã ca niste piei de plumb. Indatã ce scapã din bratele lui, e ceva care o încinge si-i zdrobeste oasele. “N’o sa-i mai vie minte la cap. D’ar fi de tâtã si tot n’ar fi asa de proastã si de capie ». Vezi bine... nu se poate... Ce e, dela ea nu e.... nu e dupa cum vrea, ci dupa cum ii e scris sa vrea... Cine ne-a dat inima, sa nu ne fi înfipt dorul si dragostea în ea...

Sultãnica strânse pumnii de-i trosnirã degetele.

In usa tinzii se auzi ciocãnind încetisor.

Sultãnica abia’ si stãpâni rãsuflarea. Îsi netezi parul. Îsi asezã fusta înaintea icoanelor.Vru sa mearga si se clãtinã. Ii amortise un picior. Apoi iesi in varful degetelor, arucand o cautatura speriata. Trasese zavorul prea repede.

Mama Stanca doarme, invartindu-se si p’o parte si pe alta. Chipul ei, zbarcit, uscat si luminat de candelã, par’c’ar fi chip de moaste. Viseaza... Ar voi sa scape de vr’o primejdie... Se ‘ntunecã ...

Se crapã de ziuã. O fãsie de lumina, ca un brau de argint, se întinde spre soare-rãsare. Codrii fumurii par’cã plutesc in departare si ograzile sunt albe de zapada.

Sultãnica gâfâie, scotand, pe gura si pe nas, aburi grosi ce-i cãruntesc parul si genele. Picioarele i-se scufundã pana la glezne. Nasul ei e rosu-vânãt. Lãcrãmile i-au inghetat pe obraz. Se lumineaza. Ea vrea sa mearga mai iute, si cade. Se scoala repede si iarãs cade.

Speriatã, priveste in toate partile. Se taiase in ghiatã. Cateva picaturi de sange cazura pe zãpada albã.

Un vant usor scuturã, din ramurile pomilor, o puzderie de ninsoare.

Sultãnica apucã o pârtie acoperitã cu zapada marunta, ce sare ca praful sub pasii ei pripiti. In dreptul morarului, pune capu’n pamant, furisand o uitatura numai cu coada ochiului.

Un mârâit de câine o face sa tresara, s’un tipat de gâscan i-aruncã inima din loc. Isi încordeazã puterile s’o rupe la fugã. Case, plute batrane, troeni cat dealurile, ograzi de pruni, toate fug si s’afundã in urma ei. Într’o clipã trece podul de peste râul Doamnei. Nu s’ar mai uita înapoi s’o poleesti cu aur.

A ajuns acasa. Lãbus, cainele curtii, cu par ca de lup, incepe a lãtra s’a se gudura pe langa dansa.

Sultãnica pune mâna pe clantã, dar nu indrazneste nici sa deschida, nici s’o traga innapoi arsã de ger.

Pielea degetelor i-se prinse de clantã.

-         O nãlucã, mamã, a sfântului Niculae, m’a fãcut sa alerg, sa caz, tinandu-ma într’una dupa acel mos, cu barba albã, in sfintele odãjdii...

Batrana cu frica Domnului în sân, crezu. Se sperie vazandu-si fata sângeratã. Ii legã mâna in cârpe curate. Nu stia ce sa mai faca ca s’o preasca din plans.

Atât odor mai are Stanca. Atâta nãdejde. În fata ei vede pe Kivu, vede bielsugul d’odinioarã, zilele senine si noptile petrecute pe prispã afarã. In fata ei vede cãminu-i cum era, cand era. O durere d’a Sultãnichii ii curmã viata ce abia se mai tine într’o atã.

Un dor, o înduiosare, când se zugrãveste in chipul fetei, face pe bãtrâna, desi vestejitã si uscatã ca o frunzã de brumar, sa-si învieze în adâncul ei ceea ce a simtit cand a dat ochii cu Kivu pentru întâiasidatã.

D’ar fi dupa gandul ei, Sultãnica, “plãpândã si frumoasã ca o cocoanã”, ar trebui sa fie si mai si, decat nevasta arendasului. I-ar da calesti cu telegari, postalioane cu opt cai bidivii, si cate’n lunã si’n soare. Da, s’ar robi turcilor numai s’o stie bine. Si cand se gandeste ca nu poate nici pe sfert din ce ar dori, îi vine sa se dea cu capul de pereti, sa intre in pamant de vie.

-         “Odorul mamei, odorul mamei !” îngânã mama Stanca, leganand capul fetii pe pieptul ei, mãluros si mort.

Sultãnica sughitã. Pe umerii obrajilor ii joacã si se schimbã douã pete ca niste nisfele de rumenealã. Privirile-i ascutite, scapate din umezeala ochilor, trec prin geamuri si se înneacã in zarea zilei. Gura-i pare mai mare ca de obicei, mai rasfranta. Buzele, aprinse, le simte calde de sarutari. Sfârcurile urechilor îi ard. Parul e mototolit sub marama ce cade pe spate. Rochia, sucitã pe trup. Nãjitele opincilor, deslegate. Se pipãe. Îsi închee cãmasa la gât. Clipeste zorit. Ş’ascunde ochii în umãrul osos al mamei Stanchii.

Daca ar putea sa se arunce la picioarele mã-sei ! Sa-i sarute talpile si sa marturiseasca tot... ! Daca s’ar arunca in râu ... ? Dac’ar lua lumea in cap si ş’ar pierde de urmã ... ?

-         “Odorul mamei, odorul mamei !” îngânã mama Stanca, leganand capul fetii pe pieptul ei, mãluros si mort.

Pe Sultãnica o tãie aceastã mângâere curatã.  Sãri din bratele mãse-i si s’aruncã în pat, cu fata într’o pernã, coprinsã d’o jale cu lacrãmi cari ard pe unde picã.

Drãgan Cãprarul câstigase rãmãsagul cu Ion al Ciausului, cã va veni de hac Sultãnichii. Un junc mai mult si fala flãcãilor. Cum o sa-si rasuceasca mustata grozav printre tineret. O sa calce din pod. Câtã-i curtea hanului de mare, ca p’o beizadea, n’o sa-l mai încapã locul. Leicutei i-a facut rãvas de drum. Bãrbati sunt si pentru ale sãrace. Fiecare cu norocul ei. Daca i-a placut, a vrut. Si ce, nu e tot ea ? Multe a vazut, multe a prefirat el prin ãl Bucuresti. Doarã n’a tãeat câinilor frunzã. Sporovãia la cazarmã, Negoţoi vistavoiul, si de cocoana d-lui Maior. Cã n’o sã cazã el, Cãprarul, în patarama d-lui Sub-Locotenet. Doamne, ce bãtae i-a tras ţiitoarea. A doua zi la “rivizie” era cu ochii ca fundul cãldãrii.

Olio-lio ! greu i-a fost lui sa faca ce-a facut, cã d’aci în colo merge gãitan. Pentru o cotoroantã ş’o pitpalacã, un pumn, si le-a luat mirul.

Mitrana Tãlugã a Ţuţuienilor are sezãtoare, nu glumã.

Douã lumânãri de seu ard p’o masã rotundã cu trei picioare. Nu e niciun flãcãu. Altfel nu e chip sa ai le sezãtoare nici pe fata popei, nici pe fata primarului.

Fitece nevastã tinericã, fitece fatã mare s’au fãcut poala maldãr de fuioare. Da, mai încurcã lumea cateva fetiscane ce nu s’au prins în horã si li-se scurg ochii sa fie si ele printre cele mari.

Fusele zbârnâe alene într’un râs cu hohote. Un pisoiu, cu cercei rosii, cu ochii ca doua scantei, sare dela un fus la altul, si par’cã le cantareste, in labele lui neastamparate. Doi coilasi, cu chica ciuf, asteaptã sa scoatã daica Mitrana cartofii din spuzã si dovleacul din cãldae. Si se tot sterg la nas cand le vin aburi dulci cu miros de godinã.

-         Asa soro, zise Ciauşanca, a început sa cârcâie fata Kivului. Vezi unde au dus-o gandurile, c’o s’o ia Drãgan. E împelitat Cãprarul, nu-i dai de fund. Cu ramasagul, i-a pãpat neichii juncul cel mai gras.

-         Iatã colo, strigã Mitrana, de umplu casa, fitece pasãre mãeastrã isi gaseste vanatorul. Macar de ş’ar clãdi cuibul în clopotnitã ori sub streasina primãriei, tot sa o cânte, cã nu se poate.

                  

“Dar un hot de vânãtor

Smulse trei fire de pãr,

Le fãcu un lãtisor

Si mi-l puse de picior ».

                          

-         De, dadã Mitranã, grãi Marica, fata primarului, dând ghies fetei popii, ci-cã si vanatorul-i zice mãestrei :

“Cântã-ti puicã cântecul                                                                                                

Cã mi-e drag ca sufletul”.

Toatã pasãrea pe glasul ei piere. D-ta spui una, eu alta, cum o taie capul pe fiecare.

Marica e un boboc de fatã. Cam putinticã, dar ce sa-i faci, cand omul e nurliu duce ziua dupa el. Mãrica de râde, ti-aratã doua sirulete de margaritare. E prelunga la chip, codalbã, cu ochii viorii si se strecoara printre surate ca un prichindel. Si gluma cu glumã bate, si spune basmele si snoavele batranesti cu atata limbutie cã par’c’ar citi pe slove.

Mitrana simti cuvintele Marichii, ca si cum o piersicase cu urzici. Tusi, cântã ceva pe nas, apoi se duse sa ia aminte de mezelic, cum se cuvenia dupa bunele datini.

Safta lui nea Ghitã aduse iar vorba :

-         O sa se duca vestea ca de popã tuns. Ce mai cinste si pe Sultãnica. Obraz smerit, suflet ascuns.

Nu sfarsi cuvantul si Catrina Pârvuleasa sopti la urechea Mirei, mai la o parte de celelalte :

-         Uite, soro, ce ti-e cu omul ! Auzi colo la Safta... Si ea are un copil ce face mãricel. Ast copil l-a nascut patru luni in urma mãritisului cu nea Ghitã. In curand o sa aiba doi, si de, se cam zic multe. Altfel, nea Ghitã e omul lui Dumnezeu, ce-are el cu gura lumei... Pana nu vede, nu crede... dacã-o crede s’atunci...

-         Si eu, lele Saftã, grãi Ilinca ciupita, si eu dam cu gandul ca Sultãnica n’o sa sfarseasca cu bine. Acum sa-si mute gandul, la mosii ãi verzi, cã nimeni n’o s’o ridice din gunoiu. Mai bine sa-si lege o piatra de moara de gât si sa s’arunce in râu, decat sa-si tarasca zilele incarcate de asa pacat.

-         Nu spui eu, Mirã, sopti iar Pârvuleasa, - pe cand celelalte dau prin ciur si prin dârmon pe Sultãnica, - nu-ti spui eu, cã naiba cand n’are de ce râde, face pe hot judecãtor...

-         Ai gurã de aur, suratã Catrinã, raspunse încet Mira. Auzi d-ta cum sporovãeste Ilinca ciupita, si ea a imbatranit fatã mare. Se dã ea pe langa multi, si multi se dau pe langa ea, c’ar avea bune pãrãlute. Da’, ce face, ce drege, cã n’are lipici. Cand merge, sa zici curat c’ar fi un butuc cu picioare. Încai când râde, sparge tiple.

Pânã au început, atat le-au fost mult, c’apoi cãdeau, clae peste grãmadã, ponoase, cârtiri, zavistii, învãlmãsite într’un hohot gras si spart.

-         O sã-i semene Cãprarului.

-         D’o fi fatã, o s’alerge d’a’ncâtelea pe la soare-rãsare pân’o vedea pe dracul la soare-apune.

-         Frumoasã zestre dãrueste sfântul Niculae !

Zestre cu mâini si cu picioare.

-         Ei, ei, guri rele, si voi ati amutit in bratele flãcãilor. Ziceti mai bine Doamne fereste.

-         O sa va placa....

-         Da nu ca Sultãnichii...

-         Pentru cã inima cere, nu-si pune fata poalele în cap.

-         Vijelia le ridicã.

-         Nu se îngroase gluma... daca nu ti-le ridici singuricã, fetica mea.

Si tipete, si râs si framantare.

Fusele dormeau somnul mãtusii. Fetele fierbeau de un neastampar cald si puternic. Sudoarea curgea în pârâe pe obrajii lor grasi si aprinsi. Unele-si sumeserã mânecile chenãruite în stacojiu si asvârlirã coadele pe spetele largi. Altele-si desfãcurã sânul pietros care tipa sub cãmãsile întinse.

Soba dogoria.

Fetiscanele jinduiau farmecul fetelor mari. Nu indrazniau, cu tot zaduful, sa s’arate in bunã voe ; abia aveau ca doua mere cretesti.

Zbeguiala ridica casa’n sus, iar Mitrana, rosie ca coaja de rac, sosi cu dovleacul într’o tavã, spart in bucati mari si galbene. Aburii, grosi si dulcegi, se încolãciau din tavã pana la grinzi. Lelea Safta, lasandu-i gura apã, aruncã marama pe spate, si, de veselie, incepu sa cante c’un glas prelung :

“Pentr’un mãr de fatã mare

Naiba aleargã cãlare,

Pentr’o murã s’o rãsurã

De trei ori sã sterg la gurã,

Si rãzasi cu rãzãsie

Si ciocoi cu cãftãnie”...

( extras din Sultãnica..., de Barbu Delavrancea, Ed.Semne, Bucuresti, 2012, Cvltvra Nationalã, editie reproducere in facsimil a lucrarii Sultãnica... aparuta in anul 1922 în aceastã formã la Cvltvra Nationala, Scriitorii Români, Colectie ingrijitã de Marin Sim.-Rimniceanu, membru cor.al Academiei Române, semneartemis.ro )

Sultãnica (1) ( Barbu Stefãnescu Delavrancea, lucrare apãrutã în anul 1922 )

Sultãnica (1) ( Barbu Stefãnescu Delavrancea, lucrare apãrutã în anul 1922 )        

D’a stânga râului Doamnei, razna de satul Domnesti, se vede o casa, alba ca laptele, cu ferestrele încondeiate cu rosu si cu albastru. Pervazurile usii curate ca un pahar ; prispa din fatã lipitã cu pãmânt galben ; pe creasta casei, de-o parte si de alta, scârtâie, la fitece bãtaie de vânt, douã limbi de tinichea, asezate pe douã goange cât gâgâlicea. Curtea, ingradita cu nuele de alun ; hambar de fag, obor de vite si grajd pus la pamant pe patru tãlpoae groase.

Ãst cãmin fusese odinioarã cu rost pe cand trãia jupân Kivu. Fusese chiabur raposatul, dar biata Kivuleasã, ramasa singura, ca femeea, a luptat cu inima, iar nu cu gandul. S’a prapadit cu firea, cã Sultãnica ajunsese fatã mare.

Dar cand e sa-i mearga rãu omului, pe ori ce-o pune mâna se sparge.

De câteori n’o podideau lacrãmile pe biata bãtrânã, privind acareturile mari, dar pline de saracie si de pustiu. Nu cerea de pomana... da si viata de azi pana maine, viatã e or foc ?

Doi juncanasi, o vaca, doi cârlani, zece oi s’un berbec, e saracie lucie la o vatrã de care alt’datã tineau opt perechi de boi unguresti, sase vaci cu ugerul cat caldarea, noua cai iuti, s’o turma de oi ce umplea valea raului de bahãit cand coborau dinspre munte.

E inceputul lui Decemvrie.

A dat Dumnezeu zãpadã nemiluitã ; si cade, cade pusderie marunta si deasa, ca faina la cernut, vanturata de un crivat care te orbeste. Muscelele dorm sub zapada de trei palme. Padurile in departare, cu tulpini fumurii, par cercelate cu flori de zarzãri si de corcodusi.

Vuet surd se incovoae pe dupa dealuri si se pierde in vai adanci. Cerul e ca lesia. Carduri de corbi, prididite de vant, croncãe, cautand spre paduri. Viscolul se inteteste. Vartejele trec dintr’un colnic intr’altul. Si amurgul serii se intinde ca un zãbranic sur.

Râul Doamnei, umflat, curge repede cu un vâjâit mânios înecat in glasul vantului si izbeste sloiuri mari de ghiata si butuci grosi, de meterezele podului.

Arar se vede pui de om trecand prin sat. Pârtia e acoperitã. Abia se zaresc poteci ca de latimea unei lopeti.

Cea mai ingrijita leagã cârciuma de primãrie.

Lumini galbui de vãpaitã joacã prin geamurile câtorva case. Vremea rea a amortit satul îndeobste sgomotos. Numai in batatura hanului rosu hãmãe ragusit doi dulai de caini.

In cârciumã e harababurã mare. Firitisealã nepomenitã tine nea Nicola grecul, cu fruntasii satului, de ziua sa.

Odata pe an e sf. Niculae.

In usa pravaliei stã un taran nalt, spatos, cu fata conabie ca sfecla ; uneori scuturã din cap, râde si indrugã singur.

-         Asa e omul... un ciocan, inca unul s’al treilea, pana ajungi la tinichea ... d’acolo ‘ncolo... Dumnezeu cu mila... torni, par’cã torni într’o pârnae... Dar Sanda ce-o sa zica... cã mi-a dat sfântul muiere harnica, dar rea topenia pamantului...

Înlãuntru s’aud ciocneli de pahare, buseli de cãlcâe si zbarnaitul otova al cobzarului. Trageau chindia de curgea tarana din pod. Apoi, cand se mai muia jocul, numai ce-i auziai pe toti, care mai de care :

-         Hai sa ne fie de bine, nea Nicola... La multi ani cu spor si sanatate... Cinstit socru mare...

-         Suge, suge, ca doar nu te-a imbatranit calea bisericii...

-         Mai trage-i, parintele, o leturghie...

-         Sa te vaz, logofete, care pe care....

Fitecine cu ale lui. La nea Nicolae veselie, la altii obide. Unii abia asteaptã Ignatul sa-si taie grasunul cat malul, altii abia au mãlai de gurã. Cã cine a facut lumea, cu desertaciunile ei, la unii tunã si fulgerã, iar pe altii ii îmbuibã cu norocul ca pe curcani cu nuci.

Asa întelenise, de pustia de vreme, mai tot satul si asa hangiul venetic, bogat putred, se rãsfoia in duhoarea de tuicã si de vin, pe cand mama Stanca Kivuleasa sta mahnita la gura sobei, mangaindu-si odorul pe obraji.

Sultãnica atipise cu capul in poala mãse-i.

Odaia e deretecatã de ti-e drag sa te uiti la ea. Pe pat o scoarta aleasã in fel de fel de migalituri. Pernele, cu fete de cuadrilat. Pe lacra de sub icoane, doua plãpomi groase.

Spre rasarit trei icoane muscãlesti, rosii ca para focului. Toti sfintii se aseamãnã ca doua picaturi de apa.

Toti au ochii din trei linii, nasul dintr’una si gura din douã. Cat despre sf. Gheorghe, cãlare p’un cal cu gatul de cocostârc, tot omoarã si nu mai omoarã un balaur de pe taramul celalalt. Mai jos de icoane arde candela.

Toate cele sfinte sunt inconjurate cu mãnunchiu de busuioc si siminoc, din Vinerea patimilor, strans legate in vlãstar de salcie dela Florii.

Focul pâlpâe. Cateodata pocneste de-aruncã spuza in sus.

Si Sultanica deschide repede niste ochi ca pruna de mari. Si mama Stanca, fferind-o de scantei, ii zise incetinel : “dormi, puiul mamii, dormi”.

Sultanica strecurã, printre genele ei de catifea, doua lacrãmi. Una se intinse pe obraz, iar alta ii increti gura.

Fata Kivului e cum arar se mai aflã sub soare. Chipul ei par’c’ar fi zugravit : alb, si cu douã rãsuri pe obraji. Ochi negri ca mura, frumosi de picã, dar cand ii încruntã, te sperie ca’ntunerecul. Pãrul lins, cu unde albãstrui. Sã poartã cu tâmple. Asa a apucat dela mãsa, si mãsa dela mãsa, obiceiu adus de pe obârsia Ialomitei, unde nu se stia de creturi si coltisori.

Sultãnichii ii este dragã curatenia, ca lumina ochilor, ca chiar de n’ar avea sprâncenile trase ca din condeiu, si buze rumene ca bobocul de trandafir, tot n’ar da cu foitã si cu muc de lumânare.

Cand merge, saltã putin si se mlãdie. Trup omenesc de n’ar fi, s’ar frânge.

Multe capete a sucit. Multi ochi au jinduit-o.

In horã furã toate privirile, si ea s’aprinde d’ai crede ca se topeste.

Si ce vâlnic, si ce nãframã, si ce cãmase de borangic, galbenã ca spicul si subtire ca pânza paianjenului, in cât i-se simte tot sânul, pietros ca poama pãrguitã cum se bate, cand abia rãsuflã de ostenealã.

Sa crape de caldura, nu-si sumete mânicutele in fata flãcãilor. Sa se îmbrebeneasca ea cu galbenele si bujori, cu creite si cu ochiu-boului ? Nu scrie la dânsa asa tigãnie. He, arareori, numai ce-o vezi cu câte-o brânduse in pãr, ori cu doi-trei diditei intre betele ce-i incolacesc mijlocul de patru ori.

La sezãtori s’a dus o singura data de cand e fata mare, dar de atunci sa nu-i mai pomenesti. “Cui ii arde de zbeguit, e saritoare pentru asa treaba”. Cã pana se coace dovleacul in sobã, cativa flacai dau iama prin fete. Le mai ciupesc, le mai sãrutã de le scot ruji in obraz. Ba unora le iea ori betele, ori spilca, ori nãframa, si Dumineca, la horã, pana sa li-le dea, le znopesc o toanã pe dupã sura din spatele hanului. Unii mai împelitati numai ce-i auzi : “sãri, cutãritã, de suflã în ãl foc”.

Si cand biata fatã stã’n genunchi, suflând din bãierile inimii, odatã-i dã brânci, si cade pe spate.

Sultãnica e leitã-poleit rãposatului. Cand se aprinde, nu te poti apropia cale d’o postie. Cand vrea ceva vrea, nu se încurcã. De se mânie, nu mai vede inaintea ochilor.

Intr’o zi, la sapa porumbului, cine stie ce i-a nazarit, cã cu toate rugaciunile mãse-i, n’a voit sa manance din zori pana la amurg si n’a lasat sapa din mana pana n’a cazut rupta de osteneala. A dus-o biata batrana mai mult moartã decat vie, acasã. A doua zi, cand s’a desmeticit, s’a vazut pe mama Stanca la capul ei, galbenã ca turta de cearã, cu parul alb si ciufulit, cu ochii trasi de durere, a sarit la gatul ei, si, fara sa zica nici pis, a inceput s’o sarute si p’o parte si pe alta, pân’a podidit-o un plâns d’a muiat un stergar intreg-intregulet.

Unele mai istete din sat au imprastiat zvonul ca ar cam suferi de vr’un farmec.

De harnicã, harnicã, n’are cum mai fi. Unde pune mâna, Dumnezeu cu mila. Sare din varful stogului si cade ca un fulg. In argea nu i-se vad mainile. Cand toarce, mananca caerul. De cinstitã, nu e obraz mai curat. Cand Ionitã Rotarul, om chipes si hazliu, s’a încercat s’o sarute, a sarit par’c’ar fi calcat pe coadã de sarpe, si, in mijlocul flãcãimii, i-a strigat :

-         Mi-as taia obrazul, dar ti-as taia buzele !

Ce punea satul in nedumirire, si mai vârtos p’ale ce catã nod in papurã, e când apuca lumea in cap si trecea nouã hotare.

Numai ce-o vezi, la revãrsatul zorilor, cã o ia rara-rara, prin fâneatã. Galbenã, cu cearcãne vinete in jurul ochilor. Merge ce merge si se opreste la vr’un deal, la vr’un pãrâu. Ascultã neclintita un ceas, doua. Vantul bate holdele. Izvoarele dau d’a dura pietricelele din matcã si le sunã ca pe niste zurgãlii, auzite din departare.

Apoi culege flori si le asvârlã, pana ce i-se aprind obrajii si se trezeste ca dintr’un somn adanc. Ochii ii sclipesc ca otelul invartit la soare.

Joita Baciului ar fi vazut-o la un apus de soare cu capul rezemat de crucea din crestetul muscelului ce desparte apa Vâlsanii de râul Doamnei, privind, ca dusã de pe lume, la roaseata apusului.

Obositã de ganduri, se intorcea spre casã cu cautatura’n jos, cu un nod in gat, cu gura friptã de sete. Si de întâlnia vr’un izvor, bea pana i-se opria rasuflarea. Apoi facand mainile caldaruse, le umplea cu apã rece ca ghiata si limpede ca diamantul, pe care s’o arunca in obraji.

Da’ sã te fereascã Cel de sus de gura satului si de pizma celor vinovati si rãi.

N’avea sa scoata capul in lume, Sultãnica, ea care de bunã ce era s’ar fi dat si dumicatul din gurã, cã incepeau susuitul si ponoasele.

Câte’n lume si’n soare-i scorneau.

-         Sultãnica, frumoasã ? Aida-de !

Mai bine isi pune gâtul pe tãietor Ilinca ciupita de vãrsat.

-         E o fudulã, o luatã din Iele, n’are toate sâmbetele. Cand umblã, calcã’n strãchini. Numai nevastã ca toate nevestele n’o sa fie Sultana aia, - zicea la fântânã, la horã, la sezãtori, fata Ciausului. Ce are neica de nu i-a primit petitul ? Au nu e voinic ? Ori e betiv, stricator de case, zurbagiu ? Au n’are de pe cea bea apã ? He, he, fatã proastã si tâfnoasã, dã norocului cu piciorul. Da’ de, om sarac si cu nasul in sus... Stie Dumnezeu ce face !

Si flãcãii, mai toti, o luasera in nume de rãu. Nu, cã de ce sa fie asa de mutã ? De ce sa fuga de toti par’c’ar fi râiosi ? O fatã mare se mai lasã ba la un sarutat, cã d’aia are gurã dulce, - bal a un giugiulit, cã d’aia are sân cu drãgãnele. Si stii, cum e omul, din una într’alta, se ingroase gluma si cãpãtueala vine, cã mos Popa ce-asteaptã ? Sa deslege dorul dupa pofta inimii. Altfel, cântã cucul pe fatã batrana si ramane mosoroiu fara soboli.

S’auzia, in departare, chiuit de dant si pocnete de pistol la nea Nicola Grecul.

Vantul vuia de te lua groaza. Mãzãrichea rãpãia în fereastra mamii Stanchii.

Sultãnica ridicã capul din poala mãse-i. Se alipi de bãtrâna. O cuprinse de dupa gat cu bratele rumenite de dogoarea focului, si privi lung in chipul ofilit al batranei.

Buzele mamii Stanchii tremurau. Multe ii treceau prin cap, si multe, prin inimã, cand grecoteiul se desfãta.

-         Mamã, mamã, grãi, batrana, mos Popa, cand spune din Vanghelie, ci-cã sa rabzi si iar sa rabzi... Asa e parintele... asa e... cã mieluselul Domnului a rabdat suipat, bataie si rastignire... Dar cand ma gandesc la raposatul, s’auz chiuitul cataonului, ma podidesc lacrãmile, Sultãnica mamii, si blestem din suflet, doarã de l-o ajunge mânia Domnului !

Sultãnica strânse vãtraiul de-i zbârnâi in mânã.

-         Nu mai pot, grãi iar batrana, nu mai pot sa-mi târãsc zilele, cand ma uit la tine si nu stiu pe ce maini o sa cazi. Aveam si noi, pe vremea Kivului, rod si vite cu duiumul ; pãtulele gemeau de pline ; bãtãtura nu mai incãpea de vite si ligioi. Mugeau de sguduiau casa, vacile. Si ce te pomenai ca se aruncau pe rãsfãt. Rupeau pamantul cu fuga, dela un gard la altul, cu coada in sus, cletãnatã ca o mãciucã. Sase argati nu le da de cap pana nu se potoleau de buna voe si nu cautau spre obor, dand din cap si bagand limba si p’o nare si pe alta. Bietul tat’tãu se uita mandru la bogatia lui cinstita. Par’cã-l vãz, c’o mânã în serparu-i civit, alergand de colo colo. Ce harnicie de om ! Tot satul nu-i tinea piept. Cand punea mana pe plug, trosneau coarnele. Cand da cu sapa, intra cu muchie cu tot. Coasa in mainile lui rãdea ca briciul.  Tu erai micã si nebunaticã. Cum te zãria ca-i iesi inainte, cu mânusitele pline de noroi, crestea inima in el, si se topia d’a’npicioarele.

-         Bietul tata !

Focul pâlpâia in gura sobei. Muscelel alburii abia se mai zareau prin geamuri.

-         In toiul verii, indatã ce venia rupt de ostenealã, ne ospãtam bine, apoi ne odihneam pe prispã. Pe tine te-aseza ca p’o laitã, pe genunchi, si te juca, si spunea, si râdea, si tu-i bãgai mâna in barbã. Uite asa ne-apuca miezul noptii. Il luam cu d’asila la culcare. Auz s’acum glasul lui : “Sã mai stãm, fã Stanco, fã, cã par’cã mã’ngras, cand ma uit la voi !” Era rai, nu viatã, pana se pripãsi, ca pomojnic, pe plaiurile noastre, iuda de cataon. Si-a sosit într’un ceas rãu. Lacuste erau, seceta era, vitele boleau si mureau d’un capãt. Da’, ce sa mai îndrug, Sultãnica mamii. Intr’un an, a facut ce-a facut, lipitoarea, l-a bagat in judecãti, si l-a lasat sãrac lipit. Kivu era iute, s’avea s’un betesug de tuse. S’a luat la contrã, - si de mahnire s’a imbolnavit. Cand s’a dat sufletul, ma strangea de maini ca c’un cleste, si te chema, ars de un foc nestins : “Inca doi ani...Sa nu va las pe drumuri”... A zis si i-am inchis ochii.

Pe mama Stanca o podidira lacrãmile ; curgeau picaturi mari pe vatra de caramizi calde si, de unde cadeau, se ridicau aburi inghititi de gura sobei.

-         Nu mai plange, mamã, zise Sultãnica sarind in sus. Ii dau foc... sa arza ca soarecii... Doar nu s’au stins toti ai Kivului !

Mama Stanca inghetã vazand pe Sultãnica nãpraznicã la corp si cu ochii ca doi carbuni aprinsi.  Dupa cateva clipiri dese, zise cu mare evlavie :

-         Fã-ti cruce fata mea, fã-ti cruce, avusesi un gand rãu. Necuratul a trecut pe langa noi ...

Batrana sopti de trei ori, plecand fruntea in jos : “numele tatalui, s’al fiului, s’al sfantului duh, amin”.

Se linistira. Sultãnica aruncã o buturug in sobã.

Batrana turnã untdelemn in candelã si-si sterse pe frunte degetele atinse de paharul ce ardea la sfintele icoane.

-         Am sa-ti fac o rugaciune, mama. Iacã astazi fuse sf. Niculae, vreau si eu sa’ncerc mila cerului. Sa stau la privighere pana la cantatul cocosilor d’a treia oara. Poate sa ne arunce cuviosul Niculae vreo punga cu bani, cã vaduva din carte avea trei fete, si pe câte trele le-a capatuit...

Mama Stanca, cu tot amarul de care era covarsita, zambi.

-         De, maicã, s’a cam umplut lumea de rele, d’aia si Milostivul nu mai face minuni. Ei, odinioarã a fost cum a fost, dar acum e prea de tot... O sa ne apuce judecata d’apoi ... O sa ploua foc si pucioasa... Si ingerii Atottiitorului vor buciuma ‘sculati morti din morminte”... Domnul s’a intors fata dela noi, pacatosii.

-         Sa-mi incerc si eu norocul...

-         Bine, Sultãnico, fie s’asa, raspunse Kivuleasa, si, facand trei cruci capataiului, se vârî in plapomã.

Mama Stanca sforãia dusã. Din vreme in vreme ofta, inghitind in sec.

Fitece oftare, nabusita in plapoma, sugruma pe Sultãnica. Gandul ei era neindurat. Amestecase cele sfinte cu cele lumesti.

Cine pe lume a scapat de chinul din care izvoraste omenirea, cu bunele si cu relele ei ? Toti trec p’acolo, ori cat s’ar rusina.

Sultãnica rãtãcia ca o umbra, nu de vr’un farmec ; ci cand e sa te birue dragostea, sa te pui crucis si’n curmezis, sa te tai si sa presari sare pe crestatri, spuzã sa pui pe piept, tot degeaba. Toate durerile trupului le uiti, pe langa focul dragostii, de este foc cu adevarat. Si asa fusese sa fie cu Sultãnica , cã nu era d’alea ce pun pe ele carnea cu lopata, si trece prin toate, si buture de rovinã rãmâne : bâzâe fara sa ia foc.

Ca dupa cum simtia Sultãnica... de s’ar fi vârît in gaurã de sarpe si s’ar fi dat vantului turbat... era ceva din altul in ea... un chip... niste ochi... un sãrutat ce-o tot sãruta in acelas loc... si o fura, si o ducea, legatã-fermecatã, acolo unde numai focsorul ei stia... Se prãpãdea dupa Drãgan cãprarul.

- Cãprarul, scapat de militarie, cu una, cu alta, mai cu ce avea dela parinti, scoase apã din piatrã si ajunsese a fi jinduit de multe fete in sat. Unii il faceau, nu e vorbã, pisicher, papugiu de Bucuresti, dar cum ziceau altii din prietenii lui : “Asa e moara trandavilor. Cãtãe cã nu tine parale. Pana o pune Caprarul mana in chica vr’unuia, sa-i faca moriscã de vant”.

Cârdãsia lui era din flacai de muncã ca Voicu Ciausului (ce nu se prea uita cu ochi buni l’alde Kiva), ca Ionitã Rotarul, si altii.

Nu-l vedeai umbland pe doua carari. Ramanea p’ori cine la prinsori. Prindea armasarul din herghelie cu dintii de narile nasului.

Frumos, chipes, avea o uitatura vie si cam ascunsa, de nu-l ghiceai ce-ar vrea si ce n’ar vrea. Mustati, negre si dese. De le netezia, pleca putin capul si p’o mânã si pe alta. Camasa pe el, ca floarea. Caciula turcãneascã, trantita p’o ureche, il prindea ca p’un haiduc.

Era vesel si glumet.

Dar de prin Priar se schimbã Drãgan al nostru.

Incepu sa dea tarcoale Sultãnichii. Cand il cãtai, de era si Sultãnica la horã, el sta d’o parte, mâhnit, privia gales, rasucind vr’un pai in mana.

D’o intalnia la adapatul vitelor, i-ajuta cu dragã inimã, apoi intreba incetinel de mama Stanca. Si cand zicea “mama”, i-se lipeau buzele, ca unse cu miere. De-i ajuta sa pue in spinare cobilita cu cofele, sa n’o fi atins de mana cã pleca ochii in jos, rusinat.

Azi asa, maine asa, cã Sultãnica cand prinse de veste i-se paru asa de veche treabã, ca d’ar fi fost de cand lumea ar fi fost mai de curand.

I-se facu frica.

Ba se hotarî sa nu mai dea ochii cu dansul.

Trei saptamani il ocoli si furã trei veacuri.

Intr’o zi o luã razna, p’un piept de muscel, fara sa stie incotro. Fânul ii trecea de mijloc. Arsita incepuse de dimineatã. Cantau pasãrile de te slaveau. Lacustele zbarnaiau, si tot a bine s’a duios spuneau si ele. Florile iti luau ochii si te-adormeau cu mirosul.

Sultãnica cãta alinare, si, in desert, alinare nu gãsia.

Toate o munceau s’o rãpue. Cã d’o supunea framantarea, d’o muia dorul si sangele de-i nãvãlia in colcote la cap, se trântia cu fata la pamant si sãruta florile, pana ce o pirotealã placuta o facea nici s’adoarmã, nici desteapta sa fie.

Si simtia si in astã zi de pribegie o nedomirire, cã suia catre culmea dealului, fara sa-i pese de ciulinii si rugii ce-i taiau picioarele ca un herastrau. Plaiul, cu podoaba lui, o ametia intr’un vartej de intristare.

Cand ajunse in varf, pamantul i-se invarti sub talpi ; mintea i-se clãtinã de spaima ce te cuprinde cand te prabusesti intr’o vultoare... La umbra unui paducel, Dragan sta p’un buture de stejar.

Dragan aruncã ghioaga cu care batea pãisul, rãsturnã o tivgã cu lapte batut si strigã ca scos din fire : “Sultãnico, mã prãpãdesti !”

Cum, ce fel, de ce... se trezirã strangandu-se in brate, cã bratele le curmau trupul.

Din acest ceas se intalniau pe ascuns de lume.

Sultãnica bolia. Nu adormia decat despre ziuã. Vise urâte ii turburau odihna.

( extras din Sultãnica..., de Barbu Delavrancea, Ed.Semne, Bucuresti, 2012, Cvltvra Nationalã, editie reproducere in facsimil a lucrarii Sultãnica... aparuta in anul 1922 în aceastã formã la Cvltvra Nationala, Scriitorii Români, Colectie ingrijitã de Marin Sim.-Rimniceanu, membru cor.al Academiei Române, semneartemis.ro )