Pagini

marți, 5 iunie 2012

Drepturile omului. Reglementari internationale. Istoric ( 5 )

Reglementari internationale

2. Respectarea drepturilor si libertatilor fundamentale ale omului  a devenit obiectul unor reglementari cu caracter global, in secolul al XX-lea, indeosebi in a doua jumatate a acestui secol.

Dupa cel de-al Doilea Razboi Mondial, condamnarea unanima a incalcarilor masive, de o gravitate fara precedent, comise de regimurile fasciste, ale drepturilor celor mai elementare ale omului, in perioada premergatoare razboiului si in timpul razboiului, a determinat un puternic curent de opinie, in directia unor reglementari cuprinzatoare si universale, si a crearii unui cadru de colaborare internationala, in domeniul drepturilor omului.

Carta Organizatiei Natiunilor Unite, adoptata la 26 iunie 1945, cand razboiul inca nu luase sfarsit, proclama hotararea popoarelor de a proteja generatiile viitoare de flagelul razboiului, si reafirma credinta lor in drepturile fundamentele ale omului, in demnitatea si valoarea fiintei umane, in egalitatea in drepturi intre barbati si femei, si intre natiuni – mari sau mici.
Ea stabileste ca obiectiv al Organizatiei, in acelasi timp cu mentinerea pacii si a securitatii, si dezvoltarea de relatii prietenesti intre natiuni, infaptuirea colaborarii in solutionarea problemelor internationale cu caracter economic, social, cultural sau umanitar, in promovarea si incurajarea respectarii drepturilor si libertatilor fundamentale, fata de toate persoanele, fara deosebire de rasa, sex, limba, sau religie.
Se prevede ca ONU va fi un centru de armonizare a actiunilor pentru atingerea acestor obiective comune.
Carta prevede, intre atributiile Adunarii generale si ale Consiliului Economic si Social, promovarea cooperarii internationale in domeniile economic, social, cultural, al educatiei si sanatatii, in solutionarea problemelor care apar in aceste domenii, ca si sprijinirea infaptuirii drepturilor omului si libertatilor pentru toti, fara deosebire de rasa, sex, limba sau religie.
In cadrul ONU a fost creata de la inceput, Comisia pentru drepturile omului, ca organ subsidiar al Consiliului Economic si Social.
Comisia a creat, ea insasi, Subcomisia pentru prevenirea discriminarii si protectia minoritatilor, si din anul 1999 Subcomisia pentru promovarea si protectia drepturilor omului.
Comisia si Subcomisia au actionat ca organisme de elaborare, mai intai, a Declaratiei Universale a Drepturilor Omului, si a pactelor internationale, apoi si a altor documente privind drepturile si libertatile omului.
Treptat, ele au inceput sa examineze cazuri si situatii de incalcari ale drepturilor omului, cum vom vedea, si sa adreseze Recomandari, fie de ordin general, fie anumitor State.
Continuare a unor hotarari, luate inca in timpul razboiului, de puterile coalitiei antifasciste, pedepsirea crimelor contra pacii si omenirii, si a crimelor de razboi, in cadrul Tribunalului Militar International de la Nürnberg, si al altor tribunale create in acelasi scop, a reprezentat afirmarea cerintei respectarii drepturilor elementare ale omului, mai ales a dreptului la viata, chiar in conditiile razboiului.
Principiile si normele, pe care au fost intemeiate Statutul acestor tribunale, si hotararile adoptate de ele, au fost reafirmate si consacrate intr-un document unic, Rezolutia 95 ( I ) din 11 decembrie 1946, a Adunarii generale a ONU.
Prevederile Cartei ONU in domeniul drepturilor omului au un caracter general.
Desigur, ele stabilesc obligatii juridice, dar acestea nu au fost considerate suficiente, deoarece Carta nu specifica drepturile si libertatile omului, si nici natura obligatiilor asumate de State ; atat imprejurarile istorice ale adoptarii Cartei, cat si caracterul sau larg cuprinzator, nu faceau posibile reglementari mai ample.
Pentru prima data, insa, Carta ONU a “ internationalizat “ protectia drepturilor omului ; Statele – parti la acest tratat multilateral au recunoscut ca drepturile omului nu mai intra in competenta lor exclusiva, asumandu-si obligatii unul fata de celalalt.
De asemenea, Statele membre s-au angajat sa colaboreze intre ele, si cu ONU, in promovarea  drepturilor si libertatilor fundamentale ale omului.
Pe aceasta baza, ONU a trecut la definirea si codificarea drepturilor omului.

Documentul international care marcheaza inceputul unei noi etape in domeniul drepturilor omului, este Declaratia Universala a Drepturilor Omului, adoptata la 10 decembrie 1948, de Adunarea generala a ONU.
Acesta este primul document international de ansamblu, si cu vocatie de universalitate in acest domeniu.
Declaratia porneste de la necesitatea unui standard minim, care sa fie respectat pe plan universal, a stabilirii unei conceptii comune despre drepturile si libertatile omului.
De la inceput se afirma ca, recunoasterea demnitatii, inerente tuturor membrilor familiei umane, si a drepturilor lor egale si inalienabile, constituie fundamentul libertatii, dreptatii si pacii in lume.
Declaratia are in vedere conditia umana in ansamblu, incluzand atat libertatea cuvantului si a convingerilor, cat si liberarea de teama si de mizerie ; in acest sens se exprima hotararea popoarelor, de a favoriza progresul social si imbunatatirea conditiilor de viata, in cadrul unei libertati mai mari,
Este prezentata autoritatea legii, ca fiind esentiala pentru ocrotirea drepturilor omului.
In sfarsit, se recunoaste caracterul universal al drepturilor omului si libertatilor fundamentale.
Declaratia aseaza la baza drepturilor si libertatilor omului, egalitatea in drepturi. Astfel, ea proclama, in articolul I, ca toate fiintele umane se nasc libere si egale, in demnitate si in drepturi.
Se prevede ca, fiecare om se poate prevala de toate drepturile si obligatiile proclamate, fara nicio deosebire de rasa, culoare, sex, limba, religie, opinie politica, sau orice alta opinie, de origine nationala sau sociala, avere, nastere, sau orice alte imprejurari ; de asemenea, toti oamenii sunt egali in fata legii, si au fara nicio deosebire, dreptul la egala protectie a legii, la protectia impotriva oricarei discriminari.
Ca drepturi specifice ale omului sunt consacrate, in primul rand, dreptul la viata, la libertate, si la securitatea persoanei ; in legatura cu acestea, se prevede interzicerea torturii si a pedepselor degradante, a arestarii sau detinerii, arbitrare, a condamnarii pentru actiuni sau omisiuni care nu constituie acte penale in momentul comiterii.
Declaratia prevede dreptul oricarei persoane de a se adresa unei instante judecatoresti, pentru a-i proteja drepturile, si de a fi audiata in mod echitabil si public in fata instantei.
Se prevede, de asemenea, dreptul oricarei persoane de a parasi orice tara, inclusiv tara sa, si de a reveni in tara sa, ca si dreptul de a circula liber, si de a-si alege resedinta in interiorul granitelor unui Stat.
Alte drepturi politice proclamate sunt : libertatea de gandire, constiinta sau religie, libertatea de opinie si exprimare, dreptul la intrunire si asociere pasnica, dreptul de a lua parte la conducerea treburilor publice ale tarii sale.
Ca si drepturi civile, se prevad dreptul la cetatenie, dreptul de a se casatori si a-si intemeia o familie, drepturile egale ale sotului si sotiei.
Ca drepturi economice, se prevad dreptul la proprietate, la securitate sociala, la munca, la odihna, la un nivel de trai care sa ii asigure omului sanatatea si bunastarea lui, si a familiei sale, dreptul la invatatura, participarea la viata culturala.
Declaratia plaseaza drepturile omului in contextul lor firesc.
In acest sens, drepturile omului sunt puse in stransa legatura cu indatoririle sale fata de comunitate, aratandu-se ca, numai in cadrul comunitatii  este posibila dezvoltarea libera si deplina a personalitatii sale.
Se prevede ca, legea este singura care poate stabili ingradiri ale drepturilor si libertatilor omului, in scopul de a asigura recunoasterea si respectarea drepturilor si libertatilor altora, si respectarea cerintelor moralei, ordinii publice si bunastarii generale, intr-o societate democratica.
In acelasi sens, la finele prevederilor sale, Declaratia adauga ca, “ fiecare persoana are dreptul ca, pe plan national si international, sa domneasca o ordine in care drepturile si libertatile enuntate in declaratie sa aiba efect deplin “.
Declaratia reprezinta o combinatie unica a drepturilor civile si politice, economice, sociale si culturale, sub semnul egalitatii si nediscriminarii.
Ea nu a fost conceputa ca un tratat, si nu este un document juridic ; ea este insa, universal acceptata, ca document cuprinzand principii si norme generale, care dau expresie unui standard minim, in domeniul drepturilor omului.
Ulterior, numeroase documente au proclamat obligatia Statelor, de a pune in aplicare prevederile sale.
Statele au trecut insa, treptat, la elaborarea de tratate privind diferite capitole ale drepturilor omului, preluand si dezvoltand prevederi ale Declaratiei.
De aceea, in prezent, trebuie sa evaluam prevederile Declaratiei, impreuna cu tratatele adoptate ulterior, si cu practica dezvoltata in aplicarea lor.

Unele din aceste tratate se refera la condamnarea si reprimarea unor incalcari grave ale drepturilor omului.
Astfel, Conventia pentru prevenirea si reprimarea crimei de genocid, adoptata de Adunarea generala a ONU, la 9 decembrie 1948, confirma ca genocidul este o crima de drept international, il defineste ( uciderea membrilor unui grup, atingerea grava adusa integritatii lor fizice sau mentale, supunerea lor la conditii de existenta care duc la distrugerea lor, masuri de impiedicare a nasterilor si transferul fortat de copii de la un grup ), si prevede pedepsirea actelor de genocid, ca si a intelegerii cu scopul de a-l comite, a incitarii directe sau indirecte la genocid, a tentativei si complicitatii.
Partile contractante se angajeaza sa pedepseasca penal orice persoana vinovata de asemenea fapte, si pot sesiza organele competente ale ONU, pentru a se lua masuri pe plan international.

Conventia suplimentara privind abolirea sclavajului, a traficului de sclavi, si a institutiilor si practicilor analoge sclavajului, incheiata la Geneva la 7 septembrie 1956, prevede ca fapte, cum sunt : transportul si traficul de sclavi, mentinerea in sclavie, aducerea altor persoane intr-o asemenea stare, ca si practici similare, ca aservirea pentru datorii, servajul, transmiterea de femei si copii altor persoane contra cost, trebuie complet abolite, iar cei ce le comit, sau sunt complici, sa fie pedepsiti penal.
Statele parti se angajeaza sa coopereze intre ele, si cu ONU, in vederea aplicarii prevederilor Conventiei.

Conventia internationala asupra eliminarii si reprimarii crimei de apartheid, adoptata de Adunarea generala la 30 noiembrie 1973, declara ca apartheid-ul este o crima contra umanitatii, si ca actele inumane rezultand din politicile si practicile de acest gen constituie crime, iar organizatiile, institutiile, si persoanele care le comit sunt considerate criminale.
Statele participante se angajeaza sa ia toate masurile, legislative si altele, pentru a impiedica producerea unor asemenea fapte, si sa ia masuri legislative, judiciare si administrative, pentru a urmari, judeca si pedepsi persoanele vinovate de comiterea lor.

In aceeasi ordine de idei se situeaza Conventia imprescriptibilitatii crimelor de razboi, si a crimelor contra umanitatii, adoptata de Adunarea generala la 26 noiembrie 1968, care proclama drept imprescriptibile crimele de razboi, crimele contra umanitatii, expulzarea populatiei prin atac armat sau ocupare, actele inumane decurgand din politica de apartheid, ca si genocidul, si cere Statelor parti sa ia toate masurile legislative, pentru a asigura imprescriptibilitatea crimelor respective.

Alte conventii vizeaza eliminarea discriminarilor, in anumite domenii.
Astfel, Conventia internationala pentru eliminarea tuturor formelor de discriminare rasiala, adoptata de Adunarea generala la 7 martie 1965, condamna discriminarea rasiala, si angajeaza Statele parti sa promoveze o politica de eliminare a oricarei forme a acesteia, si sa asigure fiecarei persoane egalitatea in fata legii, fara deosebire de rasa, culoare, origine nationala sau etnica.

Conventia cu privire la eliminarea tuturor formelor de discriminare fata de femei, adoptata de Adunarea generala la 18 decembrie 1979, condamna discriminarile fata de femei sub orice forma, Statele participante angajandu-se sa promoveze, prin toate mijloacele, politici menite sa le elimine.
In acest sens, ele se angajeaza sa includa in legislatie principiul egalitatii depline, si sanctiuni impotriva oricaror discriminari, sa ia masuri pentru a asigura deplina dezvoltare si promovare a femeilor, pentru eliminarea discriminarilor in domeniul politic, al vietii publice, al educatiei, al dreptului la munca, al sanatatii, si in viata economica si sociala, pentru asigurarea egalitatii depline in fata legii.


( - extras din Protectia drepturilor omului in dreptul international contemporan, curs universitar, prof.univ.dr. Ion Diaconu, Universitatea Spiru Haret, Ed.Fundatiei Romania de Maine, Bucuresti, 2007 )

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu