Intre bine si rau. Raul uman ( 12 )

Intre bine si rau ( 12 )

Ori de cate ori un copil este adus sa faca tratament psihiatric, se obisnuieste sa se spuna despre el sau ea, ca este un “ pacient identificat “. Prin acest termen, noi, psihoterapeutii, intelegem faptul ca parintii – sau alti identificatori – au etichetat copilul ca fiind un pacient, adica un om care are ceva nelalocul lui si are nevoie de tratament. Motivul pentru care folosim termenul respectiv, este acela ca am invatat sa devenim sceptici fata de validitatea acestui proces de identificare.

Deseori, cand incepem sa evaluam problema, descoperim ca sursa ei nu se afla la copil, ci mai degraba la parintii lui, in familie, in scoala sau societate.

Altfel spus, de obicei descoperim ca respectivul copil este mai putin bolnav decat parintii lui. Desi parintii sunt cei care l-au identificat pe copil ca fiind un individ ce are nevoie ce o corectie, de obicei chiar ei, identificatorii, sunt aceia care au cea mai mare nevoie de corectie. Ei sunt cei care ar trebui sa fie pacienti.

Cazul lui Bobby exemplifica aceasta situatie. Desi era foarte deprimat si avea o nevoie disperata de ajutor, sursa, cauza depresiei lui nu se gasea in el, ci in comportamentul parintilor fata de el. Desi era deprimat, nu era nimic bolnav care sa stea in spatele acestei depresii. Orice baiat de 15 ani ar fi fost deprimat in acele circumstante. Maladia esentiala in aceasta situatie nu se gaseste in depresia lui, ci in mediul familial, la care depresia lui a reprezentant un raspuns destul de firesc.

Pentru copii – chiar adolescenti – parintii sunt ca niste zei. Felul in care se comporta parintii, pare a fi felul in care si ei   trebuie  sa se comporte.

Copiii, rareori pot sa-si compare in mod obiectiv parintii proprii, cu alti parinti. Ei nu pot sa faca evaluari realiste ale comportamentului parintilor lor. Tratat rau de parinti, copilul va presupune ca el este cel rau.

Daca este tratat ca un cetatean de rangul doi, hidos si stupid, el va creste avand imaginea de sine a unui om de rangul doi, hidos si stupid.

Crescuti fara iubire, copiii ajung sa creada despre sine ca nu merita sa fie iubiti.

Am putea spune ca aceasta este legea generala a dezvoltarii copiilor : Ori de cate ori exista un deficit major in iubirea parentala, e foarte probabil ca respectivul copil sa raspunda la acest deficit, presupunand ca el este cauza deficitului si dezvoltand, prin urmare, o imagine de sine negativa nerealista.

Cand a venit prima oara la spital, Bobby zgandarea adevarate gauri in carnea lui, distrugandu-se bucata cu bucata. Era ca si cum ar fi crezut ca este ceva rau, ceva diavolesc inauntrul lui, dedesubtul pielii sale, si cauta acel rau sapand in propriul trup pentru a-l scoate afara. De ce ?

Daca se intampla ca cineva apropiat sa se sinucida, primul nostru raspuns dupa socul initial – daca suntem oameni normali, cu o constiinta umana normala – ne vom intreba cu ce am gresit.

Asa trebuie sa fi facut si Bobby.

In zilele imediat urmatoare mortii lui Stuart, el si-a reamintit tot felul de mici incidente : faptul ca doar cu o saptamana inainte ii spusese fratelui sau ca este un nenorocit ; ca in urmã cu o luna il lovise in timpul unei incaierari ; ca atunci cand Stuart il necajea, deseori isi dorea ca fratele lui sa fie sters de pe fata pamantului. Bobby se simtea responsabil cel putin intr-un anumit grad pentru moartea lui Stuart.

Ce ar fi trebuit sa se intample in acest punct – si ce s-ar fi intamplat intr-o familie sanatoasa ?

Parintii ar fi trebuit sa inceapa sa-l linisteasca. Ar fi trebuit sa-i explice ca, desi ei nu si-au dat seama, Stuart trebuie sa fi fost bolnav mintal. Trebuia sa-i fi spus ca oamenii nu se sinucid din cauza certurilor de zi cu zi, sau a rivalitatii cu fratii lor. S-ar fi cuvenit sa-i spuna ca nimeni nu este responsabil mai mult decat ei, parintii, cei care au avut cea mai mare influenta asupra vietii lui Stuart. Dar cu siguranta Bobby n-a avut parte de o asemenea linistire.

Cand linistirea de care avea nevoie nu a aparut, Bobby a devenit in mod vizibil deprimat. Notele lui la scoala au scazut. In acest punct, parintii ar fi trebuit sa intervina sau, daca le lipseau cunostintele pentru a interveni ei insisi, ar fi trebuit sa caute ajutor calificat.

Dar ei nu au reusit sa faca asa ceva, desi acest lucru le-a fost sugerat de cei de la scoala.

Probabil  ca Bobby a interpretat lipsa de atentie fata de depresia lui, ca pe o confirmare a propriei vinovatii.

Bineinteles, daca nimeni nu era preocupat de depresia lui, inseamna ca o merita.

Merita sa se simta mizerabil. Era normal ca el sa se simta vinovat.

Prin urmare, in preajma Craciunului, Bobby deja se judeca pe sine ca fiind un criminal. Apoi, fara sa o ceara, i s-a dat arma “ ucigasa “ a fratelui sau.

Cum ar fi putut el sa inteleaga semnificatia acestui “ dar “ ?

Sa se fi gandit el oare : “ Parintii mei sunt oameni rai si datorita rautatii lor, ei doresc distrugerea mea, asa cum probabil au dorit si distrugerea fratelui meu ? “

Cu greu s-ar putea presupune asta.

Dar nici nu se poate presupune ca a gandit urmatorul lucru, chiar daca avea doar 15 ani : “ Parintii mei mi-au dat arma din cauza unui amestec de lene, neatentie si zgarcenie. Ei nu ma iubesc prea tare – si ce daca ? “

Deoarece el deja credea despre sine ca este rau, si ii lipsea maturitatea de a-si intelege clar parintii, Bobby nu putea interpreta darul decat intr-un singur fel : ca arma este un mesaj prin care i se spunea : “ Ia arma cu care s-a sinucis fratele tau si fa si tu la fel. Meriti sa mori. “

Din fericire, Bobby nu a facut imediat asa. El a ales ceea ce constituia probabil singura lui alternativa psihologica : sa se eticheteze pe sine in mod public drept criminal, astfel incat sa poata fi pedepsit pentru rautatea lui, iar societatea sa fie protejata de el, bagandu-l la inchisoare.

A furat o masina. In cel mai real sens al cuvantului, a furat ca sa poata sa traiasca.

Toate acestea au fost presupuneri. Nu am cum sa cunosc precis ce s-a intamplat in mintea lui Bobby. Mai intai de toate, adolescentii sunt cei mai retrasi indivizi. Ei nu sunt capabili sa destainuiasca cuiva functionarea interna a mintii lor, si cu atat mai putin unui adult strain, infricosator, in halat alb.

Dar chiar daca ar fi fost dispus sa se destainuiasca mie, Bobby tot n-ar fi fost capabil sa-mi spuna aceste lucruri, deoarece constientizarea lui fata de ele era incetosata.

Cand suntem adulti, cea mai mare parte a “ vietii gandirii “ noastre porneste de la un nivel inconstient. Pentru copii si adolescenti, aproape toata activitatea mentala este inconstienta.

Ei simt, decid si actioneaza cu foarte putina constientizare a ceea ce sunt.

Asa ca trebuie sa deducem ceea ce se intampla, din comportamentul lor. Si totusi, am aflat destule pentru a sti ca astfel de deductii pot avea o acuratete remarcabila.

De la ele putem ajunge la o alta lege in procesul de dezvoltare a copilului, una care este specifica problemei raului : Cand un copil se confrunta in mod grosolan, cu o rautate semnificativa a parintilor lui, cel mai probabil el va interpreta gresit situatia si va crede ca raul rezida in el insusi.

Cand este confruntat cu rautatea, cel mai intelept si mai sigur pe sine adult, va fi de obicei confuz. Imaginati-va atunci, cum trebuie sa stea lucrurile, cand un copil naiv se intalneste cu rautata aceluia pe care il iubeste cel mai mult, si de care depinde.

Adaugati la aceasta faptul ca oamenii rai refuza sa-si recunoasca propriile esecuri, dorind de fapt sa-si proiecteze propriul rau in altii.

Nu este de mirare faptul ca, copiii vor interpreta in mod gresit acest proces, ajungand sa se urasca pe sine. Si nu este de mirare faptul ca Bobby isi zgandarea acele gauri din propriul trup.

Putem intelege atunci faptul ca Bobby, pacientul identificat, nu era el insusi atat de bolnav, ci raspundea in felul in care ar raspunde toti copiii, intr-un mod predictibil, la aceasta ciudata rautate “ bolnavicioasa “ a parintilor lui.

Desi el era identificat drept individul cu care ceva era in neregula, privind situatia in intregul ei, locul raului nu era in el, ci in alta parte.

De aceea el avea o nevoie imediata, nu atat de tratament, cat de protectie.

Tratamentul adevarat va veni mai tarziu, si va fi lung si dificil, asa cum se intampla intotdeauna cand e vorba de o schimbare majora a imaginii de sine, care nu corespunde realitatii.

Sa ne intoarcem acum, de la pacientul identificat, la parinti, adevarata cauza a problemei.

In mod corect, ei ar trebui identificati oficial, ca fiind cei bolnavi.

Ei ar fi trebuit sa fie tratati. Si totusi n-au fost. De ce nu ? Exista trei motive.

Primul, si probabil cel mai constrangator, este acela ca ei nu doreau acest lucru.

Cineva trebuie sa doreasca sa fie tratat. Macar la un anumit nivel.

Iar pentru a dori acest lucru, acel cineva trebuie sa creada despre sine ca are nevoie de tratament.

El trebuie, cel putin la un anumit nivel, sa-si recunoasca imperfectiunea.

Exista un numar enorm de oameni in aceasta lume, care au probleme psihiatrice serioase si identificabile, care din punctul de vedere al unui psihiatru, au o nevoie disperata de tratament, dar ei nu-si recunosc aceasta nevoie. Asa ca nu au parte de tratament, chiar atunci cand acesta le este oferit in cele mai bune conditii.

Nu toti acesti oameni sunt rai. De fapt, majoritatea nu sunt. Dar in aceasta categorie de persoane care se opun tratamentului psihiatric, se inscriu oamenii cu adevarati rai.

Parintii lui Bobby au dat multe semne ca ar respinge corice tip de terapie le-as fi putut oferi.

Ei nici macar nu voiau sa accepte ca ar avea vreo vina in privinta sinuciderii lui Stuart. Reactionau doar cu raceala si printr-o atitudine amenintatoare la sugestia mea ca ei, in realitate, isi dovedisera nepasarea, prin faptul ca nu cautasera mai devreme un ajutor calificat pentru Bobby.

Iar judecata lor in ce priveste alegerea cadoului de Craciun, fusese in cel mai bun caz, slaba.

Desi nu am simtit la ei vreo dorinta veritabila de a avea grija de Bobby, ideea ca ar fi mai bine pentru el sa traiasca in alta parte, era respinsa, deoarece implica o critica adusa capacitatii lor de a fi parinti.

In loc sa-si recunoasca vreun defect, ei au refuzat sa-si asume vreo vina, pe temeiul ca erau ” oameni ai muncii “.

Totusi, as fi putut macar sa le ofer terapie. Faptul ca, dupa toate probabilitatile, ei ar fi respins oferta, nu era un motiv suficient pentru a nu face terapie – as fi putut face macar  incercarea de a-i ajuta sa-si dezvolte intelegerea si compasiunea.

Dar am simtit ca, si daca s-ar fi produs vreun miracol, si ei ar fi fost dispusi sa urmeze o psihoterapie, aceasta ar fi esuat.

( - extras din  Psihologia minciunii – Speranta de a vindeca rãul uman, M.Scott Peck, Ed. Curtea Veche, Bucuresti, 2004 )