Intre bine si rau. Raul uman ( 14 )

Intre bine si rau ( 14 )

Mai exista inca o reactie pe care raul o starneste adesea in noi : confuzia.

Descriind intalnirea cu o persoana rea, o femeie a scris ca era “ ca si cum mi-as fi pierdut brusc capacitatea de a gandi “ **  ( The New Yorker, 3 iulie 1978, p. 19 ).

Inca o data, aceasta reactie este una foarte potrivita. Minciuna aduce confuzie. Raul este reprezentat de ‘ oamenii minciunii “, ei amagindu-i pe ceilalti, si construind invelis dupa invelis de autoamagire. Daca este confuz in reactia sa fata de un pacient, terapeutul trebuie sa se intrebe daca acesta nu este cumva rezultatul propriei ignorante.

Dar de asemenea, este de datoria terapeutului sa-si puna intrebarea : “ Oare pacientul face ceva care imi provoaca confuzie ? “

Munca pe care am depus-o in cazul descris in capitolul 4, a fost ineficienta timp de patru luni, deoarece nu am reusit sa-mi pun aceasta intrebare.

Am afirmat ca repulsia de contratransfer este o reactie potrivita – chiar salvatoare – fata de oamenii rai.

Exista o exceptie. Daca sentimentul de confuzie poate fi stapanit – daca raul poate fi diagnosticat si daca terapeutul, stiind cu ce se confrunta, decide sa incerce sa creeze o relatie, in scopul vindecarii, cu persoana rea – atunci si numai atunci, respingerea de contratransfer poate, si trebuie, lasata la o parte.

Exista o multime de ‘ daca “. Incercarea de a vindeca raul nu trebuie privita ca un lucru usor. Ea trebuie sa fie facuta de pe pozitia unei remarcabile puteri psihologice si spirituale.

Singurul motiv pentru care acest lucru poate fi facut, este acela ca un terapeut care are o astfel de putere va sti ca, desi oamenii rai sunt ceva de care sa te temi, ei sunt de asemenea demni de mila.

Fugind mereu de lumina dezvaluirii de sine, si de vocea propriei constiinte, acestea sunt fiintele umane cele mai infricosate. Ei isi traiesc viata intr-o teroare absoluta. Nu e nevoie ca ei sa fie incredintati Iadului ; ei traiesc deja in Iad*.

[ * Dumnezeu nu ne pedepseste ; ne pedepsim singuri. Cei care sunt in Iad se afla acolo, datorita propriei lor alegeri. Ei ar putea sa iasa din el, daca ar alege acest lucru, insa valorile lor fac ca drumul de iesire din Iad, sa para ingrozitor, periculos, inspaimantator de dureros, si imposibil de urmat. Asa ca ei raman in Iad, deoarece li se pare ca acolo sunt in siguranta, si ca le este usor. Ei prefera aceasta cale. Situatia aceasta si psihodinamica pe care ea o implica au constituit subiectul cartii lui C.S.Lewis, “ The Great Divorce “ ( Marele Divort ). Ideea conform careia oamenii se afla in Iad potrivit propriei alegeri nu este foarte familiara, dar in fapt reprezinta o buna psihologie si o buna teologie. ]

Prin urmare, nu doar de dragul societatii, ci si pentru propriul bine, trebuie facuta incercarea de a-l salva pe cel rau, din Iadul in care traieste. Stiind atat de putin despre natura raului, in mod curent ne lipseste capacitatea de a-l vindeca.

Neputinta noastra terapeutica este greu remarcabila, avand in vedere faptul ca noi nici macar nu percepem raul ca pe o boala specifica.

Una dintre tezele acestei carti este aceea ca raul poate fi definit ca o forma specifica de boala mintala, si trebuie sa faca subiectul unei investigatii stiintifice, la fel de intense ca aceea pe care o dedicam altor afectiuni psihiatrice majore.

Este natural si intelept, ca in imprejurari normale sa ne ferim de muscatura viperei. Totusi, este corect ca oamenii de stiinta – herpetologii experimentati – sa se apropie de locul cu pricina pentru a invata, pentru a obtine venin ca sa dezvolte un antidot ce va servi la protejarea fiintelor umane, si poate chiar sa ajute evolutia sarpelui.

Serpilor le pot creste aripi si pot deveni dragoni, iar dragonii pot fi imblanziti pentru a deveni slujitori credinciosi si pasnici ai lui Dumnezeu.

Daca putem vedea pe cel rau ca fiind bolnav si demn de mila – dar nu mai putin periculos – si suntem siguri pe actiunile noastre, este potrivit sa ne transformam repulsia intr-o compasiune plina de grija pentru a-l aborda in vederea vindecarii.

Revazand cazul lui Bobby si al parintilor lui, dupa un interval de 20 de ani, ma indoiesc ca astazi, cu toata experienta pe care am acumulat-o, as trata acest caz in mod diferit. Inca mai cred ca sarcina mea principala era sa-l salvez pe Bobby de parintii lui si inca as apela, asa cum am facut-o si atunci, la puterea temporala pentru a implini aceasta sarcina.

In acesti 20 de ani, n-am aflat nimic care sa sugereze ca oamenii rai pot fi influentati rapid de alte mijloace, decat de puterea bruta.

Ei nu raspund, cel putin pe termen scurt, nici la bunatatea plina de blandete, nici la alta forma de persuasiune spirituala, cu care sunt eu obisnuit.

Un lucru s-a schimbat insa in ultimii 20 de ani. Acum stiu ca parintii lui Bobby erau rai.

Atunci nu stiam. Am simtit rautatea lor, dar nu aveam un nume pentru ea. Sefii mei nu au putut sa ma ajute dand un nume  acelui fapt cu care ma confruntam.

Numele acesta nu exista in vocabularul de specialitate. Ca oameni de stiinta, mai curand decat ca preoti, de la noi nu se asteapta sa gandim in astfel de termeni.

Cand numim ceva in mod corect, acest fapt ne da o anumita putere asupra acelui lucru ( Vezi Ursula Le Guin, A Wizard of Earthsea ( Un mag din Earthsea ), Parnassus Press, 1968, pentru o relatare extraordinara privind puterea numirii ).

Atunci cand i-am vazut pe parintii lui Bobby, nu stiam care este natura fortei cu care aveam de-a face.

Am fost revoltat, dar n-am fost curios. Am evitat sa am de-a face cu ei, nu doar dintr-un respect sanatos pentru acea forta, ci si pentru ca mi-a fost frica de ea – nemasurat de frica.

Astazi inca imi este frica de ea, dar nu mai este o frica oarba. Stiindu-i numele, cunosc ceva despre dimensiunile acelei forte. Deoarece am un teren sigur pe care sa stau, imi pot permite sa fiu curios in privinta naturii ei. Imi pot permite sa ma indrept catre ea. Asa ca astazi as face ceva diferit in cazul lui Bobby.

Dupa ce as fi reusit sa-l scot pe Bobby din casa parintilor lui, as incerca, daca as avea ocazia, sa-i spun bland, in cei mai vagi termeni, ca parintii lui erau posedati de un fel de forta distructiva, indreptata nu doar impotriva copiilor, ci si impotriva lor insile. Si daca s-ar intampla sa am timpul si energia necesare, m-as oferi sa lucrez cu ei, intr-o incercare de a cuceri acea forta.

Daca, prin cine stie ce sansa, ei ar fi de acord, as incepe sa fac terapie cu ei, nu deoarece acum mi-ar placea mai mult de ei – nici macar pentru ca as avea o incredere mai mare in puterea mea de-ai vindeca – ci doar pentru ca, stiind numele acelei forte, am devenit indeajuns de puternic sa invat, si sa incerc acest demers.

Si este sarcina noastra “ sa lucram campurile pe care le cunoastem “.

( - extras din  Psihologia minciunii – Speranta de a vindeca rãul uman, M.Scott Peck, Ed. Curtea Veche, Bucuresti, 2004 )