Intre bine si rau. Raul uman ( 6 )

Intre bine si rau ( 6 )

La sfarsitul secolului al XVII-lea, dupa ce cazul Galileo Galilei s-a dovedit dureros atat pentru stiinta cat si pentru religie, cele doua au ajuns la un fel de contract social nescris, de a nu ingadui vreo relatie intre ele.

Lumea a fost destul de arbitrar divizata intre “ natural “ si “ supranatural “. Religia a fost de acord ca “ lumea naturala “ sa fie singurul regat al oamenilor de stiinta.

Iar stiinta a fost de acord, in schimb, sa nu-si bage nasul in domeniul spiritual – sau sa nu aiba de-a face cu valorile.

Intr-adevar, stiinta se defineste pe sine ca fiind “ in afara valorilor “.

Asa ca in ultimii 300 de ani a existat o stare de profunda separare intre religie si stiinta.

Acest divort uneori caustic, iar alteori remarcabil de amiabil – a decretat ca problema rãului sã rãmânã in custodia ganditorilor religiosi.

Cu cateva exceptii, oamenii de stiinta n-au primit nici macar dreptul de vizitare a subiectului, daca nu din alte motive, macar pentru faptul ca stiinta se presupune ca este  “ in afara valorilor “.

Chiar cuvantul “ rãu “ necesita o judecata de valoare a priori.

Prin urmare, acelei stiinte aflate strict in afara valorilor nu-i este permis sa se ocupe de acest subiect.

Insa toate acestea se schimba. Rezultatul unei stiinte fara valori si adevaruri religioase va aparea ca o sminteala strangeloveana ( *  aluzie la filmul Dr.Strangelove sau cum am invatat sa nu ma mai ingrijorez si sa iubesc bomba ( Stanley Kubrick, 1964 ), o comedie neagra pe tema unui posibil razboi atomic, declansat din greseala de un general psihopat ) a rasei armelor ; rezultatul unei religii fara indoiala de sine si cercetarea stiintifica ar fi o sminteala rasputiniana, ca aceea a comunitatii Jonestown ( ** Jonestown este comunitatea infiintata de adeptii Templului Popoarelor ( Peoples Temple ), al caror mentor era Jim Jones. [ ... ] ).

Datorita unei mari varietati de factori, separarea dintre religie si stiinta nu mai functioneaza. Astazi exista multe motive constrangatoare pentru o reintegrare – unul dintre ele fiind chiar problema raului – pana la punctul crearii unei stiinte care sa nu mai fie in afara valorior.

Aceasta reintegrare deja a inceput de mai multe decenii. De fapt, este evenimentul cel mai incitant din istoria intelectuala a sfarsitului secolului XX.

Stiinta a evitat problema raului din cauza imensitatii misterului implicat aici.

Nu este vorba de faptul ca oamenii de stiinta nu au gust pentru mister, ci de acela ca atitudinea si metodologia lor de abordare este in general reductionista. Ei au un stil analitic, sunt axati pe “ emisfera stanga a creierului “.

Procedura lor standard este de a preleva mici bucati una cate una si apoi de a le examina intr-o izolare relativa.

Ei prefera misterele mici in locul celor mari. Teologii nu au astfel de scrupule. Apetitul lor este la fel de mare ca si Dumnezeu.

Faptul ca Dumnezeu este invariabil mai mult decat pot ei digera, nu ii descurajeaza deloc. Din contra, in timp ce unii cauta in religie o scapare din mister, pentru altii religia este o cale de a-si apropia misterul.

Acestia din urma nu au nimic impotriva sa foloseasca metodele reductioniste ale stiintei, dar sunt dispusi sa se foloseasca si de mijloacele de sinteza ale “ emisferei drepte a creierului “ pentru explorare : meditatie, intuitie, traire, credinta si revelatie.

Pentru ei, cu cat e mai mare misterul, cu atat mai bine.

Problema raului este intr-adevar un mister foarte mare. Ea nu se supune cu usurinta unui reductionism. Totusi, vom descoperi ca unele probleme ce privesc raul uman pot fi reduse la o dimensiune care sa le faca proprii pentru o investigatie stiintifica.

Insa piesele jocului sunt atat de legate intre ele, incat este dificil si deformator a le cerceta separat. In plus, harta jocului este atat de imensa, incat nu putem spera in realitate sa obtinem mai mult decat licariri din marele tablou. Asa cum se intampla cu primele incercari de explorare stiintifica, si noi vom fi nevoiti sa sfarsim cu mai multe intrebari decat raspunsuri.

Problema raului, de exemplu, cu greu poate fi separata de problema binelui.

Daca n-ar exista bine in lume, n-am putea sa luam in considerare problema raului.

E un lucru straniu. De zeci de ori am fost intrebat de pacienti sau cunostinte : “ Doctore Peck, de ce exista raul in lume ? «  Insa nimeni nu m-a intrebat vreodata in toti acesti ani : «  De ce exista binele in lume ? “ E ca si cum am presupune automat ca exista o lume in mod natural buna, care a fost cumva contaminata de rau.

In lumina cunoasterii stiintifice insa, este de fapt mai usor sa explicam raul.

Faptul ca lucrurile se degradeaza este explicabil in acord cu legile naturale ale fizicii. Faptul ca viata evolueaza in forme din ce in ce mai complexe nu este atat de usor de inteles. Faptul ca, in general, copiii mint, fura si triseaza este o observatie obisnuita. Faptul ca uneori ei se maturizeaza si ajung adulti onesti pare mult mai remarcabil. Regula care domina pare a fi mai degraba lenea decat harnicia.

Daca ne gandim serios la acest lucru, probabil ca va avea mai mult sens sa presupunem ca lumea este in mod natural rea si ca a fost cumva, intr-un fel misterios, “ contaminata “ de bine, mai degraba decat invers. Misterul binelui este chiar mai mare decat misterul raului [ ... ].

Iar aceste mistere sunt de nedescalcit. Titlul acestui capitol este el insusi o denaturare. Ar fi mai potrivit sa citim “ Spre o psihologie a binelui si raului “. Nu putem investiga in mod legitim problema raului uman, fara a investiga simultan problema binelui uman.

In capitolul final voi arata ca o concentrare exclusiva pe problema raului, este de fapt extrem de periculoasa pentru sufletul investigatorului.

Avem in minte de asemenea, faptul ca, asa cum chestiunea raului ridica inevitabil chestiunea diavolului, la fel chestiunea insolubila a binelui, ridica problema lui Dumnezeu si a creatiei.

Muscand mici bucati din mister – asa cum, de fapt, cred ca trebuie sa facem – de viata si de moarte, si rumegandu-le cu maselele noastre stiintifice, de fapt abordam chestiuni vaste si magnifice, aflate dincolo de intelegerea noastra.

Fie ca stim, fie ca nu, pasim literalmente pe pamant sfant. Se cuvine un sentiment de veneratie. In fata unui astfel de mister sfant, cel mai bine este sa ne amintim sa pasim cu acea grija nascuta atat din teama, cat si din iubire.

( - extras din  Psihologia minciunii – Speranta de a vindeca rãul uman, M.Scott Peck, Ed. Curtea Veche, Bucuresti, 2004 )