Pagini

sâmbătă, 8 decembrie 2012

Un roman care mi-a plãcut foarte mult ( 4 )

Un roman care mi-a plãcut foarte mult ( 4 )



Disparuse intr-un univers interior impenetrabil, din care scrisul nu era decat o manifestare de suprafata, o crusta protectoare prin care nu putea patrunde nimeni si nimic, nici macar o mama iubitoare.
In mintea lui Emily, fiica ei era mereu indepartata si absenta, luptandu-se cu cine stie ce problema nemarturisita, creata chiar de ea, ca si cum lumea adevarata, asa uzatã si limpede cum era, ar fi putut fi redescoperita de o copila.
Ar fi fost inutil s-o intrebe pe Briony ce fel de ganduri adapostea in cap.
Existase o vreme cand ar fi dat un raspuns inteligent si complicat care, la randul sau, ar fi generat nenumarate intrebari prostesti sau mai cu miez, carora Emily incerca sa le raspunda cat putea de bine.
Chiar si meandrele ipotezelor cu care se distrasera candva erau acum greu de reconstituit in amanunt si, amintindu-si asta, ea stiu ca niciodata nu vorbise mai elocvent decat atunci cand statuse de vorba cu fetita ei de unsprezece ani.
Niciun dineu somptuos, nicio margine umbroasa de teren de tenis nu auzisera de la ea atatea rationamente pline de miez, facute cu atata usurinta.
Acum demonii constiintei de sine si cei ai talentului o facusera pe fata ei sa amuteasca si, chiar daca Briony era in continuare la fel de iubitoare – la micul dejun se strecurase langa ea si o tinuse de mana -, Emily deplangea apusul acelei epoci a elocventei.
De atunci incoace nu mai vorbise atat de frumos cu nimenea si asta insemna sa-ti doresti inca un copil.
Dar va implini curand patruzeci si sapte de ani.
Huruitul infundat al tevilor – nu-l auzise pornind – se opri cu o zguduitura care facu aerul sa vibreze.
Baietii Hermionei trebuiau sa fie deja in baie, trupurile lor mici si subtiri se vor fi scufundat in apa la un capat si la celalalt al cazii, aceleasi prosoape albe, impaturite, asteptau pregatite pe scaunul albastru de nuiele si sub picioare, la iesirea din apa, astepta aceeasi rogojina uriasa de pluta, din care un colt fusese ros de un caine mort demult.
Dar in loc de ciripeala se asternuse o liniste grea si nici urma de vreo mamã, doar Betty, a carei inima buna nu se lãsa descoperita de niciun copil.
Cum putea Hermione sa aiba o caderea nervoasa – termenul pe care il prefera de obicei cand se referea la iubitul ei, care lucra la radio -, cum putuse opta pentru tacerea, tama si tristetea copiilor ei ?
Emily presupunea ca s-ar fi cazut sa supravegheze personal aceasta primã imbaiere, dar stia ca, si daca lamele de cutit n-ar fi fost gata sa-i reteze nervul optic, s-ar fi ocupat de nepotei numai din simtul datoriei.
Nu erau copiii ei.
Iata cat de simple erau lucrurile.
Mai mult, erau baietei, prin urmare fundamental necomunicativi, lipsiti de placerea intimitatii si, pe deasupra, cu identitatile confundabile, fiindca ea nu fusese niciodata capabila sa gaseasca triunghiul de carne lipsa.
Nu-i puteai cunoaste decat in linii mari.
Se rasuci incet pe un cot si-i duse paharul cu apã la buze.
Incepea sa se diminueze, prezenta animalului-calau, asa ca reusi acum sa propteasca doua perne de tãblia patului ca sa se ridice in capul oaselor.
Manevra era lentã si stangace, fiindca se temea de miscarile bruste, asa cã scartaitul arcurilor se prelungi, aproape acoperind un glas de barbat.
Stand pe o parte, rezemata in cot, inghetã, strangand in pumn un colt de pernã, si-si proiectã atentia dureroasa spre toate unghiurile casei.
Mai intai nu se simti nimic, nicaieri, dar apoi, brusc, ca o lampa aprinsa si stinsa intr-o bezna perfecta, se auzi un râs, numaidecat inabusit.
Asadar, Lola in camera copiilor, cu Marshall.
Continuã sa-si caute o pozitie confortabila si in sfarsit se putu lãsa pe spate si sorbi din apa statuta.
Poate ca tanarul si bogatul antreprenor nu era un soi rau, daca era gata sa-si sacrifice timpul de dragul unor copii.
In curand va putea risca sa aprinda veioza si peste inca douazeci de minute s-ar putea sa fie in stare sa coboare in mijlocul familiei si sa urmareasca liniile diversificate ale angoasei sale.
Cea mai urgenta era o inspectie la bucatarie, ca sa descopere daca era prea tarziu sa converteasca friptura in felii de carne rece, cu salatã.
Pe urma trebuia sa-si imbratiseze fiul, sa-l cantareasca din ochi pe prietenul acestuia si sa-l faca sa se simta ca acaa.
Cum va termina cu asta, se va incredinta ca gemenii sunt bine ingrijiti si poate ca le va da ceva bun, ca sa-i impace.
Apoi ar fi momentul sa-i telefoneze lui Jack, care probabil ca a uitat s-o anunte ca nu vine acasa.
Cu vorba mestesugita, va trece de operatoarea vigilenta si de tanarul pompos din antecamera si-si va asigura sotul ca nu are motive sa se invinovateasca.
O va cauta pe Cecilia, ca sa se asigure ca aranjase florile intocmai cum fusese instruita si ca in seara asta va binevoi sa faca si ea un efort, preluand unele indatoriri de gazda, imbracandu-se dragut si abtinandu-se sa fumeze in toate camerele.
Pe urma – lucrul cel mai important – va porni in cautarea lui Briony, fiindca fiascoul cu piesa fusese o lovitura teribila pentru ea si copila avea nevoie de toata alinarea pe care i-o putea oferi o mama.
Dar a o gasi pe Briony insemna a se expune luminii neimblanzite a soarelui si chiar razele lui slabe de la asfintit i-ar putea provoca o criza.
Asta insemna ca trebuia sa-si gaseasca ochelarii de soare ; asadar, in primul rand ochelarii, nu bucataria, fiindca ei se aflau chiar in camera asta, pe undeva.
Intr-un sertar, intre paginile unei carti, intr-un buzunar...
Si ar fi neplacut sa trebuiasca sa urce din nou in camera dupa ei.
Sa nu uite, de asemenea, sa incalte pantofi cu talpa plata in caz ca Briony s-a dus mai departe, pana la rau ...
Si asa Emily continuã sa se rezeme de perne, mult timp dupa ce creatura din capul ei disparuse, croind rabdatoare planuri, revizuindu-le, perfectionand ordinea in care sa fie puse in aplicare.
Va calma toata populatia casei, care, din penumbra bolnavicioasa a camerei sale, i se parea un continent agitat si slab populat, din ale carei imensitati impadurite elemente rivale ii solicitau iar si iar atentia ei neobosita.
Nu se lãsa amagita de iluzii : vechile planuri – daca ti le puteai aminti - , planurile depasite de timp aveau darul de a stapani evenimentele intr-o maniera febrila si excesiv de optimista.
Isi putea trimite tentaculele in toate incaperile casei, dar nu si in viitor.
Mai stia ca, in ultimã instanta, lucrul pentru cae se zbatea era pacea ei sufleteasca.
Era de preferat sa nu faca deosebirea intre egoism si generozitate.
Se impinse usor in pozitie verticala si-si coborî picioarele pe podea, strecurandu-le in papuci.
Nu riscã sa traga draperiile, ci preferã sa aprinda veioza si, delicat, incepu sa-si caute ochelarii cu lentile negre.
Hotarase deja unde sa se uite mai intai.


( extras din Ispãsire, de Ian McEwan, 2001, Prozã XXI, Ed.Polirom 2003, 2008, Iasi )

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu