Pagini

sâmbătă, 8 decembrie 2012

Un roman care mi-a plãcut foarte mult ( 3 )

Un roman care mi-a plãcut foarte mult ( 3 )


Nu mult dupa pranz, dupa ce se asigurase cã Briony si odraslele surorii sale mancasera destul de bine si-si vor tine promisiunea de a nu se apropia de piscina cel putin doua ore, Emily Tallis se retrasese din stralucirea alba a soarelui de dupa-amiaza in dormitorul racoros, cufundat in penumbra.
Durerile nu incepusera inca, dar batea in retragere in fata amenintarii lor.
In campul vederii ei apareau punctisoare luminoase, mici gamalii de ac, ca si cum urzeala tocita a lumii vizibile ar fi fost folosita drept paravan in fata unei lumini mult mai puternice.
Simtea o greutate in coltul din dreapta sus al creierului, masa inertã a cine stie carui animal incolacit si adormit acolo, dar cand isi pipaia teasta si apãsa, misterioasa prezentã era de negasit in coordonatele reale ale spatiului.
Acum se afla in coltul din dreapta sus al mintii sale si, in imaginatia ei, se putea ridica pe varfuri ca sa-l atinga cu mana dreapta.
Era important totusi sa nu-l provoace, fiindca de indata ce lenesa creatura se va muta dinspre periferie spre centru, durerile fulgeratoare aveau sa-i intunece toate gandurile, iar atunci nu va mai avea nicio sansa sa cineze in seara asta cu Leon si cu restul familiei.
Nu era rau cu ea, animalul acesta ; suferinta ei ii era indiferenta.
Se misca aidoma unei pantere in cusca pentru ca era treaz, din plictiseala, de dragul miscarii insesi sau fara niciun motiv, fara sa fie constient.
Ea statea intinsa pe spate, fara pernã, cu un pahar de apa la indemana si la capatai cu o carte pe care stia ca n-o va citi.
O dunga lunga, incetosata, de lumina solara, reflectata pe tavan, deasupra draperiei, era unicul lucru care spargea intunericul.
Zacea pe pat, rigida si incordata, ca si cum ar fi fost amenintata cu un cutit, stiind ca nu va reusi sa adoarma din cauza spaimei si cã unica ei speranta era sa ramana nemiscata.
Se gandi la fierbinteala imensa care strangea in brate casa si acoperea, ca un nor de fum, toate comitatele din jurul Londrei, sufocand fermele si oraselele, se gandi cum se coc la soare sinele de cale ferata pe care trebuia sa soseasca Leon cu prietenul sau, la vagonul cu acoperis negru, incins, in care ei sedeau, probabil, langa geamul deschis.
Comandase o friptura pentru deseara, dar avea sa fie prea inabusitor de cald ca sa o poata manca.
Auzi cum pocneste casa, dilatandu-se, ori poate bârnele si cãpriorii de lemn, contractandu-se, se uscau si se desprindeau de zidarie.
Se micsora, totul se micsora.
Perspectivele lui Leon, bunãoarã, se diminuau in fiecare an, deoarece refuza ajutorul oferit de tatal lui, sansa unui post decent in administratie, preferand sa fie un functionar umil la o banca particulara, traind numai pentru week-end-uri si pentru echipa de canotaj cu opt vaslasi din care facea parte.
Ar fi fost si mai suparata pe el daca tanarul n-ar fi fost atat de bun din fire, atat de multumit si inconjurat de prieteni care reusisera in viata.
Prea chipes, prea popular, fara sa simta vreodata intepaturile nemultumirii sau ale ambitiei.
Intr-o buna zi ar fi putut aduce cu el un pretendent la mana Ceciliei, asta daca trei ani la Colegiul Girton n-ar fi transformat-o intr-o partida imposibila, cu dorinta ei de singuratate, cu fumatul ei in dormitor si improbabila-i nostalgie dupa o epoca abia incheiata, dorul de fetele grase, cu ochelari, din Noua Zeelandã, cu care formase un grup... sau i se zicea gascã ?
Jargonul pretentios de la Cambridge al Ceciliei : Holurile, Dansul Fecioarelor, Little-Go, adorarea de sine, chilotii pusi la uscat langa resou, doua fete la o perie de par – toate astea o suparau putin pe Emily Tallis, desi nu era deloc geloasa.
Ea fusese educata acasa pana la varsta de saisprezece ani, cand fusese trimisa in Elvetia pentru doi ani, redusi apoi la unul singur, din motive de economie, si stia precis ca intreaga tevatura cu femeile la universitate era in fond o copilarie, in cel mai bun caz o farsa inocenta, ca si formatia de canotaj feminin, ocazie pentru fete sa se grozaveasca pe langa fratii lor in vesmantul solemn al progresului social.
Fetelor nici macar nu li se inmanau diplome si titluri egale cu ale baietilor.
Cand venise acasa in iulie cu rezultatele examenelor de licenta – avand si tupeul de a se arata dezamagita de ele ! - , Cecilia nu avea nici slujba, nici vreo specializare profesionala clara, insa urma sa-si gaseasca un sot si sa infrunte maternitatea si ce-i puteau spune despre toate astea profesoarele ei bas bleu, cu poreclecle lor caraghioase si cu reputatia de a fi “formidabile” ?
Femeile alea care-si dadeau atata importanta isi castigau o faima locala nepieritoare prin cele mai cuminti si mai timide excentricitati : scotand la plimbare un motan intr-o lesa de caine, plimbandu-se cu o bicicleta pentru domni, lasandu-se vazute pe strada cu un sendvis in mana.
Dupa trecerea unei generatii, aceste doamne slabe de inger si ignorante vor fi murit demult, dar vor continua sa fie slavite la Masa Inalta ** [ ** “High Table” : in refectoriile de la Oxford si Cambridge, masa profesorilor este inaltata pe un podium, in fata meselor studentilor ], unde se va vorbi in soapta despre ele.
Simtind cum vietatea cu blanã neagra incepe sa i se foiasca in cap, Emily isi lasa gandurile sa se desprinda de fiica ei cea mare si intinse tentaculele ingrijorarii inspre cea mica.
Sarmana Briony, moculta de ea, cum se dadea de ceasul mortii sa-si distreze nefericitii, dar indaratnicii verisori din Nord cu o piesa scrisa chiar din adancul sufletelului ei !
Era atat de reconfortant sa o iubesti !
Dar cum s-o aperi de esec, de acea Lola, incarnarea surorii mai tinere a lui Emily, care la varsta respectiva fusese la fel de precoce si de intriganta, iar de curand gasise cum sa scape de casnicie, cerand lumii sa creada ca aceasta ii provocase o cadere nervoasa.
Dar nu-si putea permite sa-i ingaduie lui Hermione sa i se cuibareasca in ganduri.
In loc de asta, Emily respirand fara zgomot in intuneric, isi incordã auzul, incercand sa aprecieze mersul lucrurilor din casa.
In halul in care se afla, era singura contributie de care era capabila.
Isi puse palma pe frunte si auzi o noua pocnitura, casa comprimandu-se si mai mult.
De jos, de departe, veni un zgomot metalic, poate un capac de cratita scapat pe jos : inutila friptura intrase in primele etape de preparare.
De sus venea tropaitul picioarelor pe dusumele si voci de copii, cel putin doua sau trei, vorbind simultan, ridicandu-se si coborand, ridicandu-se din nou, poate a impotrivire, poate a aprobare entuziasta.
Camera copiilor se afla cu un etaj mai sus si la o distanta de numai o camera.
Suferintele Arabellei.
Daca n-ar fi fost bolnava, s-ar duce imediat sus, ca sa supravegheze sau sa ajute, fiindca stia ca situatia ii depasea pe cei mici.
Boala o impiedicase sa le ofere copiilor tot ceea ce trebuie sa le dea o mama.
Simtind asta, ei o strigasera intotdeana pe numele mic.
Cecilia s-ar fi cuvenit sa le dea o mana de ajutor, dar ea fusese intotdeauna o fire absorbita de sine insasi, prea intelectuala ca sa-si bata capul cu copiii...
Emily se opuse cu succes continuarii acestei directii de gandire si atunci i se paru ca aluneca, nu in somn, dar trecand din gandire intr-un fel de nimicnicie invalida.
Se scursera multe minute pana sa auda pe coridor, langa usa dormitorului, zgomot de pasi si sa-si spuna ca, dupa sunetul lor infundat, apartineau desigur unei persoane desculte,prin urmare lui Briony – fetita refuza sa se incalte pe vreme calda.
Dupa alte cateva minute, din camera copiilor se auzi o incaierare energica si ceva tare se dadu de-a dura pe podea.
Repetitiile fusesera anulate, Briony plecase suparata, gemenii se harjoneau, iar Lola, daca semãna cu maica-sa, cum banuia Emily, era acum calma si victorioasa.
Obisnuita ei ingrijorare legata de copii, de sotul ei si de servitori ii adusese nervii intr-o stare de plans : migrena, iubirea materna si, de-a lungul anilor, nenumaratele ore petrecute intinsa pe pat distilasera  din aceasta sensibilitate dureroasa un al saselea simt, o constiinta tentaculara care se intindea din coltul acela intunecat pana in cele mai indepartate unghere al casei, nevazuta si atotstiutoare.
Se intorcea la ea numai adevarul, caci ceea ce stia, stia.
Murmurul nedeslusit al vocilor auzite prin podeaua acoperita de covoare era pentru ea mai clar decat o transcriere dactilografiata : o conversatie care trecea printr-un perete, mai precis prin doi, ajungea la ea curatata de toate amanuntele inutile.
Ii parveneau doar intorsaturile de situatie sau nuantele esentiale.
Ceea ce pentru altii ar fi fost un murmur inabusit era pentru simturile ei alerte, acordate fin, ca antena de camera a unui vechi aparat de radio, o amplificare aproape insuportabila.
Statea intinsa in intuneric si stia totul.
Cu cat putea face mai putine lucruri, cu atat mai constienta era, dar, desi murea uneori de dorinta de a se scula si de a interveni, mai ales daca i se nazarea ca Briony are nevoie de ea, teama de durere o oprea.
In cel mai rau caz, neimpiedicate de nimic, doua cutite de bucatarie sincronizate si bine ascutite treceau cu lama lor peste nervul ei optic, iar miscarea lor se repeta si mai apasat, iar ea ramanea complet inchisa in sine si singura.
Pana si gemetele agravau durerea.
Asa ca zacea in pat si asa trecea dupa-amiaza.
Usa de la intrare se deschise, apoi se inchise.
Prost dispusa cum era, Briony iesise probabil afara, ca sa stea langa apa, la piscina sau la lac, sau poate se dusese pana la rau.
Emily auzi un pas ferit pe scari : Cecilia ducea in sfarsit florile in camera de oaspeti, o sarcina simpla pe care in ziua aceea fusese rugata de cateva ori s-o indeplineasca.
Mai tarziu o auzi pe Betty chemandu-l pe Danny si zgomotul facut de rotile trasurii pe pietris, o auzi pe Cecilia coborand sa intampine oaspetii si apoi simtise, raspandindu-se in intuneric, foarte discrete arome de tigara – Cecilia fusese rugata de o mie de ori sa nu fumeze pe scari, dar sigur ca dorise sa-l impresioneze pe prietenul lui Leon, ceea ce, in sine, nu era ceva rau.
In hol rasunau voci, Danny se muncea cu bagajele pe scari, coborî iarasi, pe urma liniste – Cecilia i-o fi dus pe Leon si pe domnul Marshall la piscina, sa-i trateze cu punch-ul facut chiar de Emily azi dimineatã.
Auzi zgreptanatul unei vietati cu patru picioare ce cobora pe scari – gemenii, care doreau sa se duca la bazin si erau pe cale sa fie dezamagiti, gasindu-l ocupat.

Atipi cateva minute si se trezi la auzul unei voci de barbat psalmodiind ceva in camera copiilor, urmata de vocile copiilor, care raspundeau.
Nu putea fi Leon, care nu s-ar fi lasat despartit de sora sa abia regasita.
Era, desigur, domnul Marshall, a carui camera era chiar langa cea a copiilor si care, hotarî Emily, statea de vorba cu gemenii, nu cu Lola.
Emily se intrebã daca baietii erau obraznici, fiindca fiecare geamãn parea cã se comportã ca si cum obligatiile lui sociale ar fi fost injumatatite.
Acum Betty urca scarile, strigandu-i pe masura ce se apropia, mult prea aspru poate, daca te gandeai la calvarul indurat de Jackson de dimineata.
Ora baii, ora ceaiului, ora de culcare – balamalele de care statea agatata ziua.
Aceste ingrediente sacre ale copilariei – apa, hrana si somnul – aproape ca disparusera pentru ea din compozitia zilei.
Sosirea pe lume a lui Briony, tarzie si neasteptata, le inviorase casnicia pana cand Emily trecuse zdravan de patruzeci de ani.
Si ce ani linistiti si asezati fusesera : sapunul cu lanolina si prosopul de baie alb si gros, ciripitul copilitei rasunand in baie, invelirea ei in prosop, in asa fel incat sa nu-si poata misca manutele, felul in care o tinea in poala, moment de neajutorare infantila in care Briony se mai refugia pana nu demult.
Acum insa atat bebelusul, cat si apa de baie disparusera in spatele unei usi incuiate, desi chiar si asta se intampla destul de rar, fiindca fata dadea mereu impresia ca ar avea nevoie sa faca o baie si sa imbrace haine curate.


( extras din Ispãsire, de Ian McEwan, 2001, Prozã XXI, Ed.Polirom 2003, 2008, Iasi )



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu