Un roman rus ( 12 )

Un roman rus ( 12 )

Asa îl gãsi Ivan Petrovici si, fãrã zãbavã, se apucã sã-i aplice sistemul lui.

“Vreau sã fac dintr-însul un om în primul rând, un homme, îi spuse Glafirei Petrovna, si nu numai om, ci si un spartan.

Ivan Petrovici trecu la executarea planului sãu îmbrãcându-si mai întâi fiul ca pe un scotian : bãietandrul de doisprezece ani începu sã umble cu pulpele goale si cu o panã de cocos la beretã.

Suedeza fu înlocuitã cu un elvetian tânãr, care cunostea gimnastica la perfectie.

Muzica, fiind o îndeletnicire nedemnã pentru un bãrbat, fu izgonitã pentru totdeauna.

Stiintele naturale, dreptul international, matematicile, tâmplãria, dupa sfatul lui Jean-Jacques Rousseau, si heraldica, pentru stimularea simturilor cavaleresti – iatã ce trebuia sa învete viitorul om.

Îl trezeau la patru dimineata, numaidecat îl udau cu apã rece si-l puneau sã facã « manej » în jurul unui stâlp înalt, la capãtul unei funii.

Mânca o datã pe zi un singur fel, cãlãrea si trãgea cu arbaleta.

La orice prilej ivit îsi încerca, dupa pilda pãrintelui sãu, puterea vointei si în fiecare searã îsi scria, intr-un registru special, raportul zilnic si impresiile.

La rândul lui, Ivan Petrovici îi da povete în frantuzeste, în care-l numea mon fils [ fiul meu ] si i se adresa cu vous [ dumneavoastra ].

În ruseste, Fedea îi spunea tatãlui sãu “tu”, dar nu îndrãznea sã sadã jos fatã de dânsul.

“Sistemul” acesta îl derutã pe bãiat, îi încurcã mintile si i le strânse ca într-un cleste.

În schimb, noul fel de viatã avu un efect salutar asupra sãnãtãtii sale.

La început îl încercarã niste friguri, dar în curând tânãrul se înzdrãveni si ajunse un voinic si jumãtate.

Tatãl se mândrea cu dânsul si-l numea, în limbajul sãu ciudat, fiu al naturii, opera mea !

Când împlini Fedea saisprezece ani, Ivan Petrovici socoti de datoria lui sã-i insufle, de cu vreme, dispret fatã de sexul feminin si tânãrul spartan, cu sfiala in suflet, cu primele tuleie deasupra buzelor, plin de sevã, de putere si de sânge, cãuta sã parã nepãsãtor, rece si brutal.

Iar timpul trecea, trecea mereu.

Cea mai mare parte a anului, Ivan Petrovici stãtea la Lavriki ( asa se numea mosia lui principalã mostenitã de la batrani ), iar pe vreme de iarnã, pleca de unul singur la Moscova, trãgea la un han, frecventa cu sârguintã clubul, perora si-si expunea planurile prin saloane si mai mult decat oricand fãcea pe anglomanul, pe posacul si pe omul politic.

Dar veni anul 1825, aducând cu sine multe necazuri.

Prietenii si cunoscutii apropiati ai lui Ivan Petrovici trecurã prin grele încercãri.

Ivan Petrovici se grãbi sã plece la tarã si sã se izoleze în conacul sãu.

Mai trecu un an si Ivan Petrovici se simti deodatã rãu, slãbi, decãzu.

Sanatatea i se subrezise.

Liber-cugetãtorul începu sa umble la biserica si sa dea slujbe ; europeanul se apucã sa faca bãi de aburi, sa ia pranzul la ora douã, sa se culce la nouã si sa doarma leganat de trãncãneala batranului majordom.

Barbatul politic îsi arse toate planurile si toatã corespondenta, tremura in fata guvernatorului si se ploconea înaintea ispravnicului.

Omul cu vointa cãlitã scâncea si se plângea când îi iesea un buboi sau când i se aducea o farfurie cu supã rece.

Glafira Petrovna puse din nou stapanire pe toata gospodaria.

Iarasi începurã sa umble pe scara din dos vechilii, vãtafii si taranii cand veneau la “hoasca cea bãtrânã”, cum o numeau slujitorii curtii.

Schimbarea petrecuta cu Ivan Petrovici îl uimi peste masura pe fiul sãu, care trecuse de optsprezece ani si incepuse sa gandeasca si sa se elibereze de sub asuprirea mâinii care-l apãsa.

Inca mai inainte bãgase el de seamã o nepotrivire intre vorbele si faptele tatalui sãu, ca si intre teoriile lui largi, liberale si despotismu-i mãrunt, sec.

Insa nu se asteptase la o schimbare atât de bruscã.

Dintr-o datã, batranul cel egoist se dãdu pe fatã.

Tanarul Lavretki se gandea sa plece la Moscova, ca sa se pregateasca pentru universitate, cand o alta nãpastã se abãtu brusc pe capul lui Ivan Petrovici : orbi.

Si orbi într-o singurã zi, fara sperantã de vindecare.

Neîncrezãtor în stiinta doctorilor rusi, el începu sa faca demersuri pentru plecarea in strainatate.

Fu refuzat.

Atunci isi luã fiul si trei ani in sir colindã Rusia, de la un doctor la altul, mutându-se necontenit din oras in oras, aducand la deznadejde medicii, fiul si servitorimea cu sovãiala si cu nerãbdarea sa.

Cand se întoarse la Lavriki, devenise o cârpã, un copil, plângãcios si cu mofturi.

Venirã zile grele.

Toti avurã de suferit de pe urma lui.

Niciodata nu mancase cu atata lacomie si asa de mult.

Restul timpului nu era linistit nici el, dar nici pe ceilalti nu-i lãsa in pace.

Fãcea rugaciuni, cârtea impotriva sortii, se ocãra pe sine insusi, critica politica, sistemele sale, batjocorea tot ce lãudase altadata si cu care se mândrise, ca si ceea ce impunea cândva fiului sãu drept model.

Repeta întruna cã nu crede in nimic si iarasi facea rugaciuni.

Nu putea suferi nicio clipã singurãtatea si le cerea tuturor ai casei sa stea tot timpul, zi si noapte, langa jiltul lui si sa-l distreze cu povestiri, pe care tot el le întrerupea necontenit cu exclamatii, ca de pildã : “Tot ce spuneti e o minciunã – fleacuri !”

Cel mai mult avea de suferit Glafira Petrovna.

El nu se putea descurca deloc fara dânsa, iar ea ii indeplinea pana la capat toate capriciile, desi uneori nu-i raspundea numaidecat, ca nu cumva glasul sa tradeze rãutatea ce-o sugruma.

Si asa, cârtind mereu, o mai duse bolnavul vreo doi ani si muri în cele dintâi zile ale lunii mai, scos pe balcon, la soare.

“Glasa, Glaska. Dã-mi o supusoarã, o supusoarã, proastã bãtrâ... “, abia bâlbâi limba-i împleticitã si fara sa sfarseasca ultimul cuvant, amuti pe vecie.

Glafira Petrovna, care tocmai atunci însfãcase ceasca de supã din mâinile majordomului, se opri, îl privi în fatã pe fratele sãu, îsi fãcu domol o cruce mare si se îndepãrtã în tãcere.

Fiul lui, care era acolo, la fel nu scoase niciun cuvânt, se sprijini de balustrada balconului si multã vreme îsi plimbã ochii prin livada înmiresmatã si îmbrãcatã cu totul in verdeatã, stralucind sub razele aurii ale soarelui de primavara.

El avea douazeci si trei de ani ; cat de repede si pe nesimtite trecusera acesti douazeci si trei de ani ! ...

Viata i se deschidea abia de-acum înainte.

( extras din Un cuib de nobili, de Ivan Sergheevici Turgheniev,  Moscova 1949, Ed. RAO International, Bucuresti, noiembrie 1998 )