Un roman rus ( 13 )

Un roman rus ( 13 )

Înmormântându-si pãrintele si lãsând în seama aceleiasi Glafira Petrovna grija gospodãriei si supravegherea vechililor, tânãrul Lavretki plecã la Moscova, unde-l trãgea intuitia-i obscurã, dar puternicã.

Îsi dãdea seama de lipsurile educatiei sale si avea de gând, pe cât posibil, sã recâstige ceva din timpul pierdut.

În ultimii cinci ani citise mult si vãzuse câte ceva.

Prin cap îi trecuserã multe gânduri.

Orice profesor l-ar fi invidiat pentru unele cunostinte ; dar, în acelasi timp, nu stia multe lucruri pe care orice licean le stãpânea de multã vreme.

Lavretki recunostea cã nu era independent ; îsi dãdea seama în tainã cã-i un om ciudat.

Anglomanul îi jucase o farsã proastã fiului sãu.

Educatia extravagantã îsi arãta roadele.

Ani în sir se supusese inconstient tatãlui sãu ; iar când, la urma urmei, întelese cum stau lucrurile, faptul era împlinit, obiceiurile se înrãdãcinaserã.

Nu stia sã se apropie de oameni.

La douãzeci si trei de ani, cu nepotolitã sete de dragoste în inima-i umilitã, el încã nu îndrãznise sã priveascã vreo femeie drept în ochi.

Cu mintea-i limpede si sãnãtoasã, dar putintel cam greoaie, cu înclinarea-i spre încãpãtânare, visare si lene, ar fi trebuit sa ajunga de timpuriu in valtoarea vietii, pe cand el fusese tinut intr-o izolare nefireascã...

Si iatã cã cercul vrãjit se destrãmã, iar el statea mai departe pe loc, inchis in sine insusi.

La anii sai era rusinos sa imbraci uniforma studenteasca ; lui insa nu-i pãsa cã se face de râs : cel putin aici ii folosi educatia spartanã, dezvoltându-i dispretul fata de ceea ce gandesc altii – si, fara nicio sfialã, îmbrãcã uniforma de student.

Se înscrise la sectia fizico-matematicã.

Zdravãn, cu obrajii rumeni, cu barba mare, tãcut, facea o impresie stranie asupra colegilor sãi.

Acestia nici nu bãnuiau cã în barbatul aspru, care venea regulat la cursuri intr-o sanie latã de tarã, trasã de doi cai, se ascunde aproape un copil.

El le pãrea un fel de pedant ciudat, de care n-aveau nevoie si nu-l cãutau, iar el îi ocolea.

În primii doi ani petrecuti la Universitate, legã prietenie cu un singur student, care-i preda limba latinã.

Studentul acesta, numit Mihalevici, un entuziast si un poet, îl îndrãgi sincer pe Lavretki si, cu totul intamplator, se facu vinovat de o mare schimbare in soarta acestuia.

O datã, la teatru ( Mocealov era pe atunci in culmea gloriei, iar Lavretki nu pierdea niciun spectacol ), el vãzu o fatã într-o lojã de rangul întâi.

Cu toate ca nicio femeie nu trecea pe dinaintea figurii sale posomorâte fara a-l face sa-i tresalte inima, niciodata inima nu-i zvâcni cu atata putere ca de data asta.

Fata sedea nemiscatã, cu coatele sprijinite pe marginea imbracata in catifea a lojii.

Fiecare trasatura a chipului sãu brun, rotund si dragalas, trãda tineretea ei plina de simtire.

Un suflet plin de gingãsie se rãsfrângea in ochii sãi minunati, in privirea lor atentã si catifelatã pe sub genele fine, in zambetul fugar al buzelor expresive, in insasi linia capului, a mainilor si a gatului.

Era imbracata fermecator.

Alãturi de dânsa sedea o femeie zbârcitã si gãlbejitã, de vreo patruzeci si cinci de ani, intr-o rochie decoltatã, cu o tocã neagrã pe cap, afisând un zâmbet sec pe o fatã concentratã si inexpresivã ; iar în fundul lojii se vedea un barbat în varsta, intr-o redingota larga si cu o cravata mare.

Avea un aer de mãretie stupidã si un fel de suspiciune servilã în ochii mici.

Îsi cãnise favoritii si mustãtile.

Etala o frunte enormã fara nicio expresie si niste obraji mototoliti – dupa toate aparentele era general in retragere.

Lavretki nu-si mai lua ochii de la fata care-l uluise.

Deodata, usa lojii se deschise si intrã Mihalevici.

Aparitia acestui om, aproape singurul sau cunoscut din toata Moscova, in societatea unicei fete care-i absorbise întreaga atentie, i se pãru lui Lavretki ceva semnificativ si in acelasi timp straniu.

Privind mai departe la fatã, el bãgã de seamã cã toti cei din lojã i se adresau lui Mihalevici ca unui vechi prieten.

Spectacolul de pe scenã încetã sa-l mai preocupe pe Lavretki.

Nici Mocealov, care in seara aceea era “în vervã”, nu-i produse impresia obisnuita.

Intr-un moment foarte patetic, Lavretki se uitã fara voie la frumoasa lui : era aplecatã adanc înainte si obrajii ii ardeau.

Sub puterea privirii lui stãruitoare, ochii ei, atintiti spre scena, se întoarserã domol si se oprirã asupra lui...

Acesti ochi il urmarira toata noaptea.

In sfarsit, se rupsese bariera ridicata artificial.

Tremura si ardea ; iar a doua zi se duse la Mihalevici.

De la acesta aflã cã frumoasa se numea Varvara Pavlovna Korobina.

Batranul si batrana, care sedeau langa dansa in lojã, erau parintii ei ; iar el, Mihalevici, ii cunoscuse acum un an, pe cand se afla in imprejurimile Moscovei, ca meditator vremelnic în familia contelui N.

Entuziastul tanar o descrisese pe Varvara Pavlovna cu laude superlative.

“Asculta-ma, frate, exclamã Mihalevici cu o navalnica muzicalitate in glas, care-l caracteriza. Fata asta e o fiinta uimitoare, genialã, o artistã in adevaratul inteles al cuvantului si pe deasupra foarte cumsecade.”

Observand din intrebarile lui Lavretki impresia facuta asuprã-i de Varvara Pavlovna, Mihalevici se arãtã dispus sa-i fie prezentat si adãugã cã se aflã in relatii foarte bune cu dansii.

Generalul cica nu-i catusi de putin orgolios, iar maicã-sa e asa de proastã, cã aproape dã în gropi.

Lavretki se fãcu rosu ca focul, bolborosi ceva neînteles si o luã la fuga.

Cinci zile incheiate se luptã cu timiditatea sa ; in ziua a sasea, tanarul spartan îmbrãcã o uniformã nou-noutã si se puse la dispozitia lui Mihalevici, care, fiind un om al casei, se mãrgini doar sa-si treaca pieptenele prin pãr, si amandoi plecarã la familia Korobin.

( extras din Un cuib de nobili, de Ivan Sergheevici Turgheniev,  Moscova 1949, Ed. RAO International, Bucuresti, noiembrie 1998 )