Un roman rus ( 16 )

Un roman rus ( 16 )

Intrând o datã în lipsa Varvarei Pavlovna, în budoarul acesteia, Lavretki vãzu pe jos o hârtiutã micã, împãturitã cu grijã.

Instinctiv o ridicã si tot asa o desfãcu si citi urmãtoarele, scrise în limba francezã :

“Scumpul meu înger Betsy ( nu mã pot hotãrî în niciun chip sa-ti spun Barbe sau Varvara ). În zadar te-am asteptat la coltul bulevardului ; vino mâine, pe la unu si jumãtate în micul nostru apartament. Bunul tãu grãsun ( ton gros bonhomme de mari ) obisnuieste la ora asta sã se înfunde în cãrtile lui ; vom cânta iarãsi cântecul poetului vostru Puskin ( de votre poète Pouskine ), pe care m-ai învãtat sã-l cânt : « Sot bãtrân, sot cumplit ! » Îti sãrut de mii de ori mânutele si piciorusele. Te astept.

Ernest. »

Lavretki nu întelese dintr-o datã cele citite.

De aceea citi a doua oarã – si capul începu sã i se învârtã, dusumeaua i se clãtinã sub picioare, ca puntea unei corãbii în timpul furtunii.

El rãcni, se înãbusi si, în acelasi timp, izbucni în plâns.

Îsi pierdu mintile.

Credea atât de orbeste în sotia lui !

Niciodatã nu-i trecuse prin minte gândul cã ea ar fi în stare sã-l însele, sa-i fie necredincioasa.

Ernest, amantul sotiei sale, un baiat blond, frumusel, de vreo douazeci si trei de ani, cu nasucul cârn si cu mustacioarã subtire, era aproape cea mai mare nulitate dintre toate cunostintele ei.

Trecurã cateva minute, se scurse o jumatate de ceas.

Lavretki stãtea tot încremenit, strângând în mânã scrisoarea fatalã, cu ochii pironiti prosteste in dusumea.

Niste chipuri palide i se nazareau intr-un vartej intunecat.

Inima i se oprea in loc intr-o durere sfasietoare.

I se parea ca se prabuseste, cade, se rostogoleste... fara sfarsit.

Un fosnet usor si cunoscut de rochie de matase îl trezi din amortealã ; Varvara Pavlovna, imbracata, cu palarie si sal, se intorcea grabita de la plimbare.

Lavretki se cutremurã din tot trupul si se repezi sa iasa afara.

Isi dadea seama ca in clipa aceea ar fi fost in stare s-o sfasie, sa-i traga asa, taraneste, o bataie sorã cu moartea, s-o sugrume cu mainile sale.

Nedumerita, Varvara Pavlovna vru sa-l opreasca ; el mai avu doar puterea sa sopteasca : “Betsy” – si fugi din casa.

Lavretki luã un cupeu si porunci birjarului sa-l duca afara din oras.

Tot restul zilei si toata noaptea pana dimineata rataci, oprindu-se necontenit si plesnind din palme : ba isi pierdea mintile, ba il apuca un fel de ras, s-ar parea chiar un acces de veselie.

Dimineata il patrunse frigul si intrã intr-un han prost de mahala, luã o camera si se asezã pe un scaun la fereastra.

Il apucã un cãscat convulsiv.

De-abia se tinea pe picioare, trupul parca-i era frant ; desi nu simtea obosealã, istovirea il birui : sedea, se uita si nu intelegea nimic.

Nu putea pricepe ce i se intamplase, de ce se trezise singur, cu mainile si cu piciparele intepenite, cu gura amarã, cu o piatrã de moarã pe piept, intr-o camera pustie si necunoscuta.

Nu era capabil sa inteleaga ce o facuse pe Varia sa se dea acestui francez si cum de putuse, stiindu-se necredincioasa, sa fie linistita ca odinioara si tot asa de increzatoare si de draguta fata de dansul.

“Nu pricep nimic ! sopteau buzele sale uscate. Cine ma poate asigura dacã nu si la Petersburg...”

Nu-si sfarsi intrebarea si cãscã iarasi, tremurand si chircindu-se din tot corpul.

Amintirile luminoase, ca si cele intunecate, il chinuiau la fel.

Deodata, ii veni in minte ca, in urma cu cateva zile, fata de el si de Ernest, ea se asezase la pian si cantase : “Sot batran, sot cumplit !”

Isi aminti expresia de pe figura ei, sclipirea stranie a ochilor si culoarea obrajilor sai, si atunci se ridicã de pe scaun si vru sa se duca la dansii pentru a le spune : “Degeaba ati glumit pe socoteala mea; strabunicul meu ii zvânta in bataie pe tarani ; iar bunicul meu a fost el insusi mujic”, si apoi sa-i omoare pe amandoi.

Ba, deodata, i se parea ca tot ce i se intamplase fusese numai un vis si nici macar un vis, ci un fel de halucinatie si ca n-aveai decat sa te scuturi si sa te uiti imprejur...

El privi in jur, dar mahnirea ii patrundea in inima mai adanc, tot mai adanc, ca ghearele uliului cand isi sfasie prada.

Colac peste pupãzã, Lavretki nãdãjduia sã fie tatã, peste câteva luni...

Trecutul, viitorul, toata viata-i era otravita.

In cele din urma se intoarse la Paris, trase la un hotel si ii trimise Varvarei Pavlovna biletul domnului Ernest, cu urmatoarea scrisoare :

“Hârtiuta alãturatã vã va explica totul. Cu acest prilej vã pot spune cã nu v-am recunoscut : totdeauna asa de grijulie, cum de-ati putut pierde o hârtie atât de importantã ? ( Bietul Lavretki pregãtise si mâzgãlise fraza asta vreme de câteva ceasuri ).

Eu nu vã mai pot vedea ; presupun cã nici dumneavoastrã n-aveti motive sã doriti o întâlnire cu mine.

Vã fixez suma de 15000 de franci pe an ; mai mult nu pot sã vã dau.

Comunicati-vã adresa biroului meu de la tarã.

Faceti ce doriti, trãiti unde vã place ! Vã doresc fericire. Nu astept rãspuns. »

Lavretki îi scrise sotiei sale cã nu asteaptã rãspuns... dar de fapt el îl astepta, si chiar cu însetare, ca sã afle explicatia acestei fapte neîntelese, de neînchipuit.

În aceeasi zi, Varvara Pavlovna îi trimise o scrisoare lungã în limba francezã.

Aceasta îi dãdu lovitura de gratie : ultima îndoialã i se spulberã – si se rusina cã mai avusese îndoieli.

Varvara Pavlovna nu încerca sã se dezvinovãteascã ; dorea doar sã-l vadã si-l ruga sã n-o condamne irevocabil.

Scrisoarea era rece si fortatã, desi pe alocuri se zãreau urme de lacrimi.

Lavretki râse cu amãrãciune si dispuse sa se comunice trimisului ei cã totul era în ordine.

Peste trei zile, nu se mai afla la Paris : nu plecã în Rusia, ci în Italia.

De fapt, îi era totuna încotro pleca – numai sã nu se ducã acasã.

Trimise dispozitii vechilului sãu cu privire la pensia acordatã sotiei, dându-i totodatã ordin sã preia neîntârziat de la generalul Korobin toatã conducerea mosiei, fara sa mai astepte intocmirea deconturilor, si sa ia masuri pentru plecarea excelentei-sale din Lavriki.

El isi inchipui – ca si cum ar fi fost de fata – fâstâceala si grandoarea inutilã a generalului izgonit si, cu tot necazul sãu, simti un fel de bucurie rautacioasa.

Totodata o rugã pe Glafira Petrovna, printr-o scrisoare, sa se inapoieze la Lavriki si-i trimise o Procurã pe numele ei.

Glafira Petrovna nu se ma intoarse la Lavriki, ba dãdu anunturi prin ziare cã distrusese Procura – ceea ce era cu totul inutil.

Ascunzandu-se intr-un orasel din Italia, Lavretki multa vreme nu se putu stapani sa nu-si urmareasca sotia.

Din ziare descoperi ca ea plecase din Paris, asa cum proiectase, la Baden-Baden.

In curand, numele ei apãru intr-un articolas semnat de acelasi monsieur Jules.

Printre obisnuitele frivolitati, articolasul lãsa sa se strãvadã un fel de compasiune prieteneasca.

Citindu-l, Feodor Ivanîci rãmase dezgustat.

Mai tarziu aflã cã i se nãscuse o fiicã.

Peste vreo doua luni, primi comunicarea vechilului sau cã Varvara Pavlovna ceruse prima treime din pensie.

Apoi incepura sa umble zvonuri din ce in ce mai urate.

In cele din urma, toate jurnalele raspandira, cu iuteala fulgerului, o intamplare tragicomica, in care sotia sa juca un rol de neinvidiat.

Astfel se sfarsi totul : Varvara Pavlovna ajunse o “celebritate”.

Lavretki încetã sã mai fie preocupat de dansa, dar ii mai trebui mult timp ca sa se poata impaca cu sine insusi.

Uneori il prindea un dor atat de mare dupa sotia lui, incat i se parea ca ar fi dat totul, ba chiar ... ar fi iertat-o numai sa-i auda iarasi glasul si sa-i simta mana din nou intre palmele sale.

Cu toate acestea vremea trecea cu folos.

Nu se nascuse ca sa fie martir ; firea-i sanatoasa birui.

Multe lucruri i se limpezira in minte.

Pana la urma nici lovitura primita nu i se mai paru asa de neasteptata.

Isi intelese sotia ; pe un om apropiat il intelegi pe deplin de-abia dupa ce te desparti de dansul.

Lavretki se apucã iarasi sa studieze, sa lucreze, desi nu mai avea acelasi avant : scepticismul, sadit intr-insul de incercarile vietii si de educatia lui, i se cuibari pentru totdeauna in suflet.

Ajunse cat se poate de nepasator fata de toate.

Trecura vreo patru ani si se simti in stare sa se intoarca in patrie si sa se intalneasca cu ai sai.

Fara a se opri nici la Petersburg, nici la Moscova, Lavretki sosi in orasul O... unde ne-am despartit de dansul si unde-l invitam pe binevoitorul cititor sa revina acum, impreuna cu noi.

( extras din Un cuib de nobili, de Ivan Sergheevici Turgheniev,  Moscova 1949, Ed. RAO International, Bucuresti, noiembrie 1998 )