Un roman rus ( 8 ) ( Turgheniev )

Un roman rus ( 8 )

Feodor Ivanovici Lavretki ( suntem nevoiti sa cerem ingaduinta cititorului de a intrerupe, pentru un timp, firul povestirii noastre ) se trãgea dintr-o spitã veche de nobili.

Strãmosul familiei venise din Prusia, pe vremea cneazului Vasili cel Orb, care-l dãruise cu douã sute de deseatine * [ * o deseatinã = aprox. 5 hectare ] de pãmânt, în regiunea Bejetk.

Multi dintre urmasii sãi au avut felurite slujbe, s-au oplosit pe lângã cneji si oameni de vazã prin Voievodate îndepãrtate, dar niciunul nu s-a înãltat mai sus de stolnic si n-a agonisit avere mare.

Cel mai însemnat dintre toti Lavretki a fost strãbunicul de sânge al lui Feodor Ivanîci si anume Andrei, un om aspru, îndrãznet, destept si viclean.

Si astãzi gura lumii mai pomeneste de samavolniciile sale, de firea-i turbatã, de dãrnicia nesãbuitã si de lãcomia lui fãrã sat.

Era foarte gras si înalt de staturã.

Avea o fatã smeadã si nu purta barbã ; graseia si pãrea adormit.

Dar, cu cât vorbea mai încet, cu atât mai tare tremurau toti cei din jurul lui.

Si-a gãsit nevastã pe mãsura lui : avea ochii bulbucati, nasul coroiat, fata galbenã si rotundã.

Se trãgea din neam de tigani, era artãgoasã si rãzbunãtoare, cu nimic mai prejos de bãrbatul sãu, care odatã era cât pe ce s-o omoare, dar cãruia ea nu-i putuse supravietui, cu toate cã se ciondãnise cu el o viatã întreagã.

Fiul lui Andrei si bunicul lui Feodor, Piotr, nu semãna cu tatãl sãu ; a fost un boier oarecare de la tarã, cam zãnatic, certãret si mototol, brutal, fãrã sã fie rãu, ospitalier si amator de vânãtori cu câini.

Trecuse de treizeci de ani când a mostenit de la tatãl sãu douã mii de iobagi, struniti cu strãsnicie.

El însã i-a lãsat curând de capul lor, a vândut o parte de mosie si a rãsfãtat slujitorimea de la curte.

Ca niste gândaci se adunau din toate pãrtile oameni de nimic, cunoscuti si necunoscuti, umplând conacul lui mare, primitor si neîngrijit.

Toti se ghiftuiau cu ce se nimerea, dar pe sãturate, beau pânã se îmbãtau si sterpeleau tot ce se putea, proslãvind si preamãrind pe stãpânul cel blând ; iar acesta, când nu-i erau boii acasã, îsi preacinstea si el oaspetii numindu-i trântori si lichele, dar fãrã ei îl prindea urâtul.

Nevasta lui Piotr Andreici era o femeie smeritã ; o luase dintr-o familie megiesã, dupã alegerea si din porunca tatãlui sãu ; îi zicea Anna Pavlovna.

Ea nu se amesteca în nimic.

Primea cu caldura oaspeti si-i placea sa plece in vizite cu trasura, desi zicea cã pudratul pãrului era moartea ei.

“Îti pun, povestea ea la batranete, o caciula tuguiata de pâslã în cap, iti piaptana tot parul in sus, ti-l ung cu seu, ti-l presarã cu faina, iti infig agrafe de fier – de nu mai izbutesti sa-l speli dupa asta ; iar in vizitã nu poti merge nepudrata, s-ar simti jignite gazdele”.

Ii placea sa plece la plimbare cu trãpasii.

Era gata sa joace carti de dimineata pana seara si totdeauna acoperea cu mâna castigul de cateva copeici ce-i revenea, cand se intampla ca barbatu-sau sa se apropie de masa de joc.

In schimb toate zestrea ei, toti banii, i-a dat in administrarea lui iresponsabila.

Ea i-a facut doi copii : un fecior, Ivan, tatal lui Feodor, si o fiica, Glafira.

Ivan n-a fost crescut in casa, ci la o matusa batrana si bogata, printesa Kubenskaia, care l-a juruit ca mostenitor ( altfel tatal sau nu l-ar fi dat ) ; îl imbrãca pãpusã, ii angaja fel si fel de profesori, l-a dat pe mâna unui frantuz, fost abate, discipol de-al lui Jean-Jacques Rousseau un oarecare monsieur Courtin de Vaucelles, un sarlatan abil si rafinat, dupa spusele ei, la fine fleur * [ * floarea ] a emigrantilor.

In cele din urma ea se casatori cu aceasta fine fleur si, apropiindu-se de saptezeci de ani, trecu pe numele lui toata averea sa ; curand dupa aceea, sulemenitã, parfumatã cu ambrã à la Richelieu, inconjurata de arãpasi, de catei cu picioare subtiri si de papagali guralivi, a murit pe o canapeluta stramta de matase, stil Ludovic al XV-lea, in maini cu o tabachera de email lucrata de Petitot ; si a raposat parasita de sot : lingusitorul domn Courtin a preferat s-o steargã la Paris cu banii ei.

Ivan implinise de-abia nouasprezece ani cand i-a cazut aceasta napasta pe cap ( aveam in vedere casatoria printesei, nu moartea ei ).

N-a vrut sa mai ramana in casa matusii sale, unde – din mostenitor bogat – s-a trezit pe neasteptate un intretinut.

La Petersburg, societatea in care crescuse si-a inchis portile in fata lui.

Simtea aversiune la gandul cã va intra intr-o slujba grea si obscura, pornind de la treapta cea mai de jos ( lucrurile se petreceau chiar la inceputul domniei Imparatului Alexandru I ).

A fost nevoit, vrand-nevrand, sa se intoarca la tatal sau, la tarã.

Cuibul natal i se pãru murdar, saracacios si darapanat ; la fiecare pas se simtea jignit de felul de viata din acest fund de stepã si de atmosfera apasatoare de aici.

Plictiseala il mãcina.

In schimb, nici ceilalti ai casei, in afara de maica-sa, nu-l priveau cu ochi buni.

Tatalui sau nu-i placeau apucaturile lui de om de capitala : fracurile, jabourile, cartile, flautul, aspectul ingrijit, in care vedea – nu fara temei – o delicatete nemasurata.

La fiecare pas se plângea si bodogãnea împotriva fiului.

“Nimic nu-i place aici, spunea el, la masã face mofturi, nu mananca, nu poate suferi aerul inchis si duhoarea oamenilor, vederea betivanilor îl indispune, sa nu indraznesti sã te bati fata de dânsul, slujbã nu vrea sa ia : cicã i-ar fi subredã sanatatea.

Ptiu, ce mai rãzgâiat !

Si toate-i vin de-acolo cã si-a împuiat capul cu Voltaire.”

Batranul nu-l înghitea pe Voltaire si cu atat mai mult pe “ereticul” de Diderot, desi nu citise niciun rand din operele lor : cititul nu era de el.

( extras din Un cuib de nobili, de Ivan Sergheevici Turgheniev,  Moscova 1949, Ed. RAO International, Bucuresti, noiembrie 1998 )