Istoricul plantelor medicinale

Istoricul plantelor medicinale

Pentru întretinerea vietii, omul primitiv îsi procura hrana din mediul înconjurãtor.

Aceste alimente erau formate în general, din vegetale si carnea animalelor vânate.

În lupta pentru existentã, omul era adeseori rãnit sau se îmbolnãvea.

Ca si animalele, el se retrãgea în pesteri cãutându-si alinarea suferintelor în buruienile pe care le mânca.

Cu judecata lui superioarã si tinerea de minte, omul primitiv a retinut pe cele care-i aduceau alinarea si vindecarea, si a transmis din generatie în generatie observatiile sale, la început prin viu grai, apoi prin desene si mai târziu prin scris.

Astfel s-a format comoara de cunostinte a Medicinii populare, izvor de inspiratie si cercetare a oamenilor de stiintã de-a lungul veacurilor.

Despre utilizarea plantelor medicinale ne-au rãmas date de la Sumerieni, popor care a trãit între râurile Tigru si Eufrat din Asia, cu 6 000 ani î.e.n.

Cunostintele lor au avut o largã rãspândire.

Dupã ei urmeazã Babilonienii si Asirienii, de la care arheologii au scos la ivealã 22000 tãblite de lut, vechi de 4-5 000 ani, între care 33 reprezintã un adevãrat Dictionar al plantelor medicinale.

O dovadã a importantei pe care o atribuiau plantelor medicinale în tratamentul diferitelor boli, rezultã si din faptul cã în capitala lor, Ninive, îsi fãcuserã o grãdinã de plante medicinale.

În Egiptul antic, plantele medicinale erau de asemenea mult pretuite, fapt dovedit de Papirusurile vechi de mii de ani, care cuprind numeroase retete de plante medicinale.

Papirusul gãsit la Eberes, 1550 î.e.n., descrie 200 plante folosite în tãmãduirea bolilor.

Toate aceste cunostinte au fost preluate de Medicina greacã, reprezentatã prin cel mai mare medic al Antichitãtii, Hippocrat, care a trãit între anii 460-375 î.e.n., si de la care ne-a rãmas vestita lucrare “Corpus Hippocraticum”, în care sunt descrise 236 plante medicinale.

În secolul I e.n., medicul grec Dioscoride începe studiul medicamentelor de origine vegetalã si animalã, descriindu-le în cartea sa “Materia medica”.

La greci, vânzãtorii de plante medicinale erau ambulanti si se numeau “Farmacopoli”.

Romanii se inspirã din Medicina greacã, iar Pliniu cel Bãtrân ( 24 – 79 e.n. ), în celebra sa operã “Historia naturalis”, introduce produsele vegetale si animale întrebuintate în diferite tratamente.

Medicul Galen, nãscut în anul 130 e.n., a lãsat numeroase lucrãri de medicinã si farmacie, care au stat la baza terapeuticii pânã în secolul al XIX-lea.

Arabii elaboreazã primele forme de medicamente din plante, ca : pilule, siropuri, cataplasme, ape aromatice s.a., forme care se pãstreazã pânã în zilele noastre.

Cel mai vestit medic arab, Avicena ( Ibn-Sina ), care a trãit în sec. X, a scris numeroase cãrti care s-au bucurat în Europa de multã autoritate.

Prescriptiile medicilor arabi fiind foarte complicate, si depãsind posibilitãtile de preparare ale medicului curant, face sã aparã o nouã profesie, aceea de farmacist.

Paralel cu dezvoltarea medicinii în Asia si Europa, si independent de acestea, în China medicina popularã are o veche traditie.

Împãratul Sen Nung, care a trãit cu 3 000 ani î.e.n., era preocupat de studiul plantelor medicinale, fiind considerat întemeitorul medicinii chineze.

Tot în China s-a descoperit o carte scrisã cu 2 600 ani î.e.n., în care sunt indicate plantele medicinale cu întrebuintãrile lor.

Plantele medicinale chineze apar pe piata Europei, abia în 1517 când prima corabie portughezã a sosit la Canton.

Si la noi în tarã plantele medicinale au fost cunoscute încã din timpuri îndepãrtate.

Dacii si scitii aveau cunostinte despre folosirea plantelor medicinale.

Herodot ( 484 – 425 î.e.n. ), considerat pãrintele Istoriei, mentioneazã obiceiul geto-dacilor de a folosi fumigatii de cânepã pentru calmarea durerilor si producerea somnului.

Documentele din secolul al XIII-lea, aratã cã, în acea epocã, bãrbierii tratau bolnavii cu “buruieni de leac”.

Domnitorul Alexandru Lãpusneanu fiind bolnav de ochi ( 1558 ) a fost îngrijit de un bãrbier din Ardeal, cu niste “herbarius”.

În anul 1578, apare la Cluj una din primele cãrti de plante medicinale, numitã “Herbarium”.

Pravila lui Matei Basarab ( 1640 – 1652 ) aratã cã, “vraciul are voie sã studieze ierburile si sã descopere leacurile împotriva otrãvurilor”.

Psaltirea Scheianã ( 1515 ) descrie scortisoara, isopul si o gumã numitã itacta, iar lexiconul slavo-român ( 1694 ) vorbeste de izmã si mustar.

În alte cãrti vechi se mentioneazã fiertura de stirigoaie cu care se spalã oile de râie, metodã folositã si azi de ciobanii nostri.

La începutul secolului al XIX-lea, încep sã aparã o serie de lucrãri, din care citãm “Cãrticica tipãritã întâi de pe limba leseascã pe limba rumâneascã” ( 1806 ) în care se recomandã podbalul si nãvalnicul pentru tuse, isopul în amestec cu otet pentru dureri de dinti, fiertura de pelin pentru gargarã, s.a.

În 1838 se editeazã la Iasi, “Doctorul si Iconomul casnic”, care cuprinde “Reteti pentru tot soiul de boale omenesti, de acelea pentru cai, viti cornuti, oi ...”.

În 1846 apare la Bucuresti, lucrarea “Practica doctorului de casã”, în care printre alte recomandãri gãsim cã, “Rãdãcina de pãpãdie, cicoare si buruiana de fumaritã se iau câte trei pentru splinã, ficat si gãlbãnare”, întrebuintare confirmatã azi stiintific.

Pe mãsura extinderii cercetãrilor, au apãrut lucrãri noi care demonstreazã eficienta plantelor medicinale în terapeuticã.

Dacã strãmosii nostri utilizau plantele medicinale pe baza traditiei, astãzi folosirea lor este fundamentatã stiintific prin cercetãri chimice, biologice si clinice, fiind puse la dispozitia celor suferinzi, sub formã de extracte, tincturi, siropuri, ceaiuri sau alte forme farmaceutice de o înaltã valoare terapeuticã.

( extras din Plantele medicinale în apãrarea sãnãtãtii , editia a VII-a, Farm. Corneliu Constantinescu, Bucuresti, 1979,  lucrare editatã de RECOOP )