Pagini

vineri, 20 septembrie 2013

Socrate omul : Apãrarea lui Socrate ( 2 )

Socrate omul : Apãrarea lui Socrate ( 2 )

In sfârsit, m-am dus pe la mestesugari ; caci imi dadeam seama cã, la drept vorbind, eu nu stiu nimic, iar ei se vor dovedi, desigur, cã stiu multe lucruri frumoase.
Si in aceasta nu m-am înselat, ei stiau intr-adevar lucruri pe care eu nu le stiam, si prin aceasta erau mai intelepti decat mine.
Insa, cetateni ai Atenei, mi s-a parut cã bunii mestesugari fac aceeasi greseala ca poetii : pentru cã isi indeplinea bine mestesugul, fiecare credea cã este cât se poate de întelept si in celelalte privinte, si anume in cele mai insemnate, si tocmai aceastã nesocotintã le intuneca intelepciunea pe care o aveau, incat am ajuns sa ma intreb, in privinta Oracolului, daca as voi mai degraba sa fiu asa cum sunt, nici intelept cu intelepciunea lor, nici prost cu prostia lor, sau sa le am pe amandoua, asa cum le au ei.
Mi-am raspuns, deci, mie si Oracolului, cã mi-e mai de folos sa fiu cum sunt.
Din aceasta cercetare, cetateni ai Atenei, s-au iscat impotriva-mi multe uri, si inca atat de grele si de aspre, incat din ele s-au nascut multe clevetiri si mi s-a dat numele acesta, de intelept.
Caci de fiecare data cei de fata isi inchipuiau ca eu, in intelepciunea mea, stiu ceea ce dovedeam cã celalalt nu stie ; dar de fapt, cetateni, ma tem cã intelept e numai Zeul si, prin vorbele Oracolului, el spune ca intelepciunea omeneasca valoreaza putin, sau chiar nimic ; si mi se pare ca acest lucru il numeste “Socrate”, folosindu-se de numele meu ca sa faca din mine o pilda, ca si cum ar spune :
“Oameni buni, cel mai intelept dintre voi este acela care, la fel ca Socrate, si-a dat seama ca intr-adevar, cat priveste intelepciunea, nu e bun de nimic”.
Iar eu chiar si acum, mergand peste tot, caut si iscodesc dupa cuvintele Zeului pe orice atenian sau strain care imi pare a fi intelept ; si daca-mi dau seama ca nu e, ii arat acelui om, intarind vorba Zeului, ca nu e intelept.
Si din cauza acestei staruitoare indeletniciri nici n-am avut timp sa fac ceva vrednic de luat in seama, fie pentru cetate, fie pentru casa mea, ci ma aflu in mare saracie, in slujba Zeului cum sunt.

Pe langa acestea, tinerii care de bunã voia lor ma urmeaza, cei cu cele mai multe ragazuri, fii de oameni foarte bogati, sunt incantati de felul in care iscodesc eu oamenii, si adesea ma imitã, apucandu-se sa-i ia la intrebari pe altii ; de altminteri ei gasesc, cred eu, din belsug oameni care-si inchipuie ca stiu ceva, dar stiu putine lucruri, sau nimic.
Asa se face ca oamenii iscoditi de ei se mânie pe mine, iar nu pe ei insisi, spunand apoi ca Socrate e un mare ticalos care ii stricã pe tineri.
Dar cand ii intreaba cineva, ce anume face si ce-i invatã ca sa-i strice, ei n-au ce spune, doar [ ei ] nu stiu nimic ; ca sa nu se vada insa ca sunt descumpaniti, spun ce se spune de obicei despre un filozof, ca “cerceteaza cele din Cer si de sub Pamant”, ca “nu crede in zei”, ca “face sa invinga judecata stramba”.
Desigur, n-ar vrea sa recunoasca adevarul, adica faptul, dat in vileag, ca numai se prefac a sti ceva, cand ei nu stiu nimic.
Oamenii acestia, ambitiosi fiind, indarjiti si numerosi si vorbind convingator si cu staruinta despre mine, v-au impuiat urechile ponegrindu-ma cu inversunare, si mai de mult si acum.
Pe acest temei au tabarat asupra mea si Meletos si Anytos si Lycon : Meletos dand cuvant dusmaniei poetilor, Anytos, celei a mestesugarilor si a oamenilor politici si Lycon, celei a retorilor.
Astfel cã, dupa cum spuneam la inceput, m-as mira sa fiu in stare in atat de putina vreme, sa dovedesc neadevarul unei invinuiri atat de adanc inradacinate.
Adevarul este acesta pe care vi-l spun eu, cetateni ai Atenei, iar vorba mea nu vã ascunde nimic si nu ocoleste nimic, nici lucruri mari, nici marunte.
Si totusi stiu destul de bine cã in felul acesta imi atrag ura lor din aceleasi vechi pricini ; ceea ce e, de altfel, o dovada cã spun adevarul si ca tocmai acesta este rãul meu nume, si acestea pricinile lui.
Iar daca, fie acum, fie alta data, veti cerceta aceste lucruri, veti vedea cã asa este.
In privinta invinuirilor aduse mie de primii acuzatori, fie de ajuns in fata voastra apararea aceasta.

Iar acum voi incerca sa ma apar impotriva lui Meletos, omul acesta de treabã si devotat cetatii, din cat zice el, si impotriva celui de al doilea rand de acuzatori ai mei.
Sa luãm din nou, asadar, Invinuirea adusa de ei sub juramant, pentru cã e vorba acum de alti acuzatori.
Sunã cam asa :
“Socrate calcã legea stricandu-i pe tineri si necrezand in zeii in care crede cetatea, ci in alte divinitati, noi.”
Cam asa sunã Actul de acuzare ; sa-i cercetãm acum fiecare punct in parte.
Se spune deci cã eu calc legea stricand tineretul.
Eu insa, atenieni, spun cã tocmai Meletos calcã legea, pentru ca ia in gluma lucruri serioase, aducand cu usuratate oamenii la judecata, si prefacandu-se plin de râvnã si de grijã pentru lucruri de care nu i-a pasat niciodata.
Cã asa stau lucrurile, voi incerca sa va dovedesc si vouã.
Meletos, vino aici si spune-mi :
ti se pare, sau nu, foarte important ca tinerii sa fie cat mai buni ?
-         Sigur cã da.
-         Atunci fii bun si spune-le judecatorilor nostri : cine îi face pe tineri mai buni ? Nu incape indoialã cã stii, de vreme ce porti grija acestui lucru. Pe cel care ii stricã l-ai gasit, dupa cum spui, adica pe mine, si l-ai adus aici la judecata si il invinuiesti ; dar acela care îi face mai buni, hai si ne spune, aratã-ne : cine este ?
Vezi, Meletos, cã taci si nu poti sa raspunzi ? Nu crezi cã e un lucru de rusine si o dovada indestulatoare a spuselor mele : cã nu te-ai sinchisit niciodata de asta ? Hai, spune, vrednice Meletos, cine ii face pe tineri mai buni ?
-         Legile.
-         Dar nu asta te intreb, preabunule, ci care om ii face mai buni, unul care sa stie printre altele, si in primul rand, si acest lucru, adica legile.
-         Acestia de aici, Socrate, judecatorii.
-         Cum adica, Meletos ; acestia sunt in stare sa-i educe pe tineri si sa-i faca mai buni ?
-         Neindoielnic.
-         Oare toti, sau unii da si altii nu ?
-         Toti.
-         Minunatã vorbã, jur pe Hera, si mare belsug de oameni folositori ne aratã. Dar ia spune-mi : Si acestia, ascultatorii, ii fac pe tineri mai buni, sau nu ?
-         Si acestia.
-         Dar membrii Sfatului ?
-         Si membrii Sfatului.
-         Doar n-ai sa spui, Meletos, ca membrii Adunarii Poporului ii stricã pe tineri ! Sau si ei ii fac mai buni, cu totii ?
-         Si ei.
-         S-ar parea deci cã toti atenienii, in afara de mine, ii fac pe tineri desavarsiti ; si numai eu ii stric ; asa spui tu ?
-         Hotarat cã asa spun.
-         Ai inteles, de buna seama, marea mea nefericire ! Dar raspunde-mi : oare si la cai ti se pare cã lucrurile stau astfel ? Cei care ii fac mai buni sunt oamenii toti, si unul singur e cel care îi stricã ? Sau, tocmai pe dos, in stare sa-i faca mai buni e unul singur, sau sunt foarte putini, si anume cei de meserie, iar cei mai multi, ori de cate ori au de-a face cu caii si îi folosesc, îi stricã ? Oare nu asa se întâmplã, Meletos, si cu caii si cu toate celelalte animale ? Ba chiar asa este, fie cã tu si cu Anytos sunteti de acord, fie cã nu ; si mare noroc ar avea tinerii daca unul singur i-ar strica, si toti ceilalti le-ar fi de folos. Ai dat insa o dovada indestulatoare, Meletos, cã niciodata nu te-a framantat grija pentru tineri, si se vede limpede cã nicidecum nu te-ai omorat cu firea cugetand la lucrurile de care ma invinuiesti.
Mai spune-ne ceva, Meletos, pentru numele lui Zeus : oare e mai bine sa traiesti printre cetateni de treaba, sau printre ticalosi ? Hai, dragul meu, raspunde ; doar nu te intreb cine stie ce lucru greu. Oare cei ticalosi nu le fac rãu celor care se aflã mereu in preajma lor, iar cei buni nu le fac ei bine ?
-         Ba da, desigur.
-         Atunci, existã cineva care preferã sa fie inconjurat mai degraba de oameni care-i fac rãu, decat de oameni care sa-i fie de folos ?
Raspunde, preabunule, caci si legea iti porunceste sa raspunzi. Existã cineva care sa vrea sa-i faca rãu cei din jur ?
-         Sigur cã nu.
-         Atunci, spune : oare mã aduci aici, la judecata, pentru ca ii stric pe tineri si-i fac ticalosi dinadins, sau pentru ca fac asta fara sa-mi dau seama ?
-         Sigur ca dinadins.
-         Cum adica, Meletos ? Cu atat esti tu mai intelept, la varsta ta, decat mine, la varsta mea, incat tu sa-ti fi dat seama cã oamenii rãi le fac intotdeauna rau celor din jurul lor, iar cei buni le fac bine, iar eu sa fi ajuns intr-un asemenea hal de prostie, incat sa nu stiu nici atata, cã daca voi face ca un om din preajma mea sa ajunga un ticalos, ma voi pune in primejdie ca acela sa-mi faca rau la rându-i, asa incat sa-mi fac dinadins, dupa cum spui tu, acest neajuns atat de mare ? De asta n-ai sa ma convingi nici pe mine, si cred ca nici pe altcineva ; ci, ori nu-i stric pe tineri, ori, daca ii stric, o fac fara sa vreau ; incat tu, oricum ar sta lucrurile, minti.
Daca ii stric fara voie, atunci dupa lege acest fel de greseli fara voie, nu trebuie aduse in fata judecatii ; ci trebuie sa fiu luat deoparte, invatat si sfatuit ; pentru cã e limpede cã, daca-mi voi da seama, voi inceta sa fac ceea ce fac, fara sa vreau.
Tu insa, te-ai ferit sa te apropii de mine si sa ma inveti, si n-ai vrut ; ma aduci in schimb aici, unde, dupa lege, trebuie adusi cei care au nevoie de pedeapsã, si nu de invatatura.
Este insa destul de limpede, atenieni, ce spuneam, eu, si anume cã lui Meletos nu i-a pasat niciodata, nici mult, nici putin, de aceste lucruri.
Totusi, ia spune-ne : cum zici tu oare, Meletos, cã-i stric eu pe tineri ?
Din Acuzatia pe care ai intocmit-o reiese ca-i invat sa nu creada in zeii in care crede cetatea, ci in alte divinitati, noi.
Sau nu spui ca ii stric prin aceste invataturi ?
-         Ba da, chiar asa spun.
-         Atuncea, Meletos, chiar in numele acestor zei despre care e vorba acum, spune-ne si mai lamurit, atat mie, cat si acestor oameni, pentru ca eu nu reusesc sa inteleg : afirmi oare ca eu invat lumea sa creada ca exista unii zei, si eu insumi cred ca exista zei, deci nu sunt cu totul ateu ( si astfel, deci, nu calc legea ), insa nu cred in zeii cetatii, ci in altii, si despre aceasta sa fie vorba cand pomenesti in acuzarea mea, de “alti zei” ; sau afirmi ca eu nu cred deloc in zei, si-i invat asa si pe ceilalti ?
-         Asa spun, ca nu crezi deloc in zei.
-         O, uimitorule Meletos, pentru ce spui acestea ? Deci eu nu cred ca Soarele si Luna sunt zei, cum cred ceilalti oameni ?
-         Ma jur pe Zeus, judecatori, bineinteles ca nu crede, de vreme ce spune ca Soarele e de piatra, iar Luna – de pamant.
-         Bine, dar iti inchipui ca-l acuzi pe Anaxagoras, dragul meu Meletos, si astfel iti arati dispretul fata de judecatori, socotindu-i atat de putin invatati, incat sa nu stie ca tocmai lucrarile lui Anaxagoras din Clazomene sunt pline de astfel de vorbe ; pasa-mi-te si tinerii le-ar invata de la mine cand, dimpotriva, ar putea, cumparandu-le de la Teatru, cu cel mult o drahma, sa-si bata joc de Socrate, daca el ar pretinde ca ii apartin aceste invataturi, de altfel atat de ciudate. Dar, pentru numele lui Zeus, asta e parerea ta despre mine, ca nu cred deloc in zei ?
-         Nu crezi, ma jur pe Zeus, nu crezi catusi de putin.
-         Nu esti de buna credinta, Meletos, iar acum – nici fata de tine insuti, pare-mi-se. Eu socotesc, atenieni, ca acest om e patimas si nestapanit la culme, si ca intr-adevar din patimã si nestapanire, ca si fiindca e prea tanar, a intocmit aceasta acuzatie. Pentru ca el se aseamana cuiva care ar pune, ca sa ma incerce, un fel de enigma : “Oare isi va da seama Socrate, inteleptul, ca eu ma tin de glume si ma contrazic, sau ii voi insela si pe el si pe ceilalti ascultatori ?” Mi se pare, intr-adevar, ca el se contrazice in acuzatie, ca si cum ar spune : “Socrate calca legile pentru ca nu crede in zei, iar in schimb crede in zei”.
Desigur, acestea sunt vorbele cuiva care glumeste.         



( extras din Antologie Platonicianã, Socrate Omul – Chipul lui Socrate in Dialogurile lui Platon, Studiu introductiv si selectia textelor de Cristian Bãdilitã, Antologiile Humanitas, 1996 )

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu