Machiavelicii

Machiavelicii

Machiavelicii, sau scopul scuzã mijloacele

Managerul unei mari divizii, a unui mamut industrial european, avea o reputatie ciudat de scindatã : oamenii care lucrau pentru el il detestau si se temeau de el, dar seful sãu il gãsea absolut fermecãtor.

Foarte manierat pe plan social, managerul facea eforturi considerabile sa-si impresioneze, nu numai seful, ci si clientii din afara companiei.

Dar odatã intors in biroul sãu, devenea un mic tiran, tipand la oamenii a caror performantã nu il multumea, si neavand niciun cuvant de laudã pentru cei care excelau.

Un consultant chemat de compania industriala, sa evalueze managerii, si-a dat seama cat de demoralizati devenisera oamenii din divizia autocratului.

Dupa numai cateva interviuri luat colegilor lui, consultantul a vazut cã managerul cu pricina era in mod vadit interesat, numai de persoana sa, si nicidecum de organizatie sau de oamenii a caror munca grea il umplea de mandrie in fata sefului sãu.

Consultantul a recomandat inlocuirea acestuia, iar directorul executiv al companiei, destul de reticent, i-a cerut managerului sa plece.

Managerul insa a gasit imediat un alt post la nivel inalt – si asta pentru ca prima impresie pe care i-a facut-o noului sef, a fost nemaipomenita.

Recunoastem imediat acest gen de manager manipulator ; l-am vazut in nenumarate filme, piese de teatru si seriale de televiziune.

Stereotipul nemernicului, ticalosului fara scrupule, dar agreabil, care ii exploateaza fara mila pe ceilalti, este larg raspandit in cultura populara.

Tipul acesta reprezinta un motiv peren in divertismentul popular – este vechi, precum demonul Ravana, din epopeea antica indianã Ramayana, este contemporan precum Imparatul cel Rau, din Razboiul stelelor.

In nesfarsitele intruchipari cinematografice, el reapare ca omul de stiintã nebun, obsedat sa stapaneasca lumea, sau ca liderul seducãtor, dar nemilos, al unei bande criminale.

Detestãm instinctiv acest tip, din pricina vicleniei sale lipsite de scrupule, si puse in serviciul unor scopuri rele.

Este machiavelicul, ticalosul pe care ne place sa-l urâm.

Atunci cand Niccolo Machiavelli a scris “Printul”, un manual din secolul al XVI-lea, despre dobandirea si mentinerea puterii politice, prin manipulare vicleanã, el considera un fapt de la sine inteles, cã cel ce aspirã sa conduca, nu este preocupat decat de propriile interese, fara sa-i pese catusi de putin, de oamenii pe care ii conduce, ori de cei pe care i-a calcat in picioare ca sa castige puterea.

Pentru machiavelici, scopurile justificã mijloacele, indiferent cata durere provoacã in jur.

Etica aceasta a predominat veacuri de-a randul, printre admiratorii lui Machiavelli din budoarele curtilor regale ( si, desigur, continuã neabãtutã in multe cercuri politice si de afaceri contemporane ).

Presupunerea lui Machiavelli era cã interesul egoist reprezintã singura fortã calauzitoare a naturii umane ; altruismul nu isi gaseste niciun loc in acest tablou.

Ce-i drept, un politician machiavelic poate, de fapt, sa nu considere cã scopurile sale sunt egoiste, sau rele ; poate sa vina cu un rationament convingãtor, chiar unul in care crede.

Orice conducator totalitar, de pilda, isi justificã tirania, prin nevoia de a proteja Statul de un inamic sinistru, chiar daca acesta [ inamicul ] e complet nascocit.

Termenul “machiavelic” este folosit de psihologi, in cazul oamenilor a caror perspectiva asupra vietii reflectã aceasta atitudine cinicã, de genul “totul e permis”.

Primul test pentru machiavelici era, de fapt, bazat pe afirmatii din cartea lui Machiavelli, precum : “Cea mai importanta diferentã, dintre majoritatea criminalilor si ceilalti oameni, este cã primii sunt suficient de prosti ca sa fie prinsi”, sau “Majoritatea oamenilor uitã mai repede de moartea parintilor, decat de pierderea proprietatii”.

Inventarul psihologic nu face judecati morale, iar in contexte diverse, de la situatii legate de vanzari, la politica, talentele persoanelor machiavelice – printre care farmecul oratoric, iscusinta si siguranta de sine – pot fi calitati pozitive.

Pe de alta parte, machiavelicii tind sa fie de o arogantã si de un calcul cinice, comportându-se cu usurintã, in moduri care submineazã increderea si colaborarea.

Desi, probabil, de o admirabilã stapanire de sine, în interactiunile sociale, ei nu sunt interesati sa stabileasca legaturi emotionale.

Machiavelicii, asemenea narcisistilor, ii vad pe altii in termeni strict utilitari – ca pe un El, bun de manipulat in interes propriu.

De pilda, unul i-a marturisit unui consilier, pe un ton neutru, ca tocmai isi “concediase” prietena ; ii socotea pe oamenii din toate zonele vietii sale, drept parti interschimbabile, fara ca una sa fie mai buna decat alta.

Machiavelicii au multe trasaturi in comun cu celelalte doua ramificatii ale Triadei Intunecate ( narcisistii si psihopatii ), de pilda o natura dezagreabila si egoismul.

Dar mult mai mult decat narcisistul sau psihopatul, machiavelicul ramane realist in privinta sa, sau a celorlalti, fara sa aibã pretentii exagerate ori sa incerce sa impresioneze.

Machiavelicii preferã sa vada lucrurile limpede, pentru a le exploata cat mai bine.

In preistoria omenirii, sustin unii teoreticieni evolutionisit, inteligenta umanã a aparut pentru prima datã, sub forma unei activitati ingenioase aflate in slujba propriilor interese.

In epocile de inceput ale omenirii, continuã argumentul, victoria consta in manifestarea unei dibãcii superioare, pentru a castiga partea leului, fara sa fii exclus din grup.

Astazi, tipurile machiavelice, precum managerul care isi linguseste superiorii si loveste in subalterni, ar putea sa aiba un anumit succes personal.

Dar pe termen lung, machiavelicii riscã sa fie sabotati intr-o bunã zi, de relatiile lor otravite si de proasta reputatie dobandita de pe urma lor.

Istoria personalã a unui machiavelic va fi inevitabil pãtatã de fosti prieteni plini de resentimente, fosti / foste iubiti / iubite, si fosti parteneri de afaceri – toti plini de rani si resentimente mocnite.

Si totusi, o societate extrem de mobilã, poate oferi o nisã ecologica receptiva machiavelicilor, in care se pot lesne indrepta spre noi cuceriri suficient de departate de ultimele, pentru ca faptele lor rele sa nu ii ajunga niciodata din urma.

Machiavelicii manifestã in mod tipic, o empatie cu structura unui tunel : se pot concentra asupra emotiilor cuiva, atunci cand doresc sa se foloseasca de persoana respectivã in interes propriu.

Altfel, machiavelicii stau mai prost in ceea ce priveste rezonanta empaticã, decat altii.

Raceala lor pare sa rezulte, din acest deficit fundamental in procesarea emotiilor – atat la ei insisi, cat si la altii.

Ei vad lumea in termeni rationali, probabilistici, care nu sunt numai lipsiti de emotii, ci si goliti de simtul etic ce izvorãste din preocuparea umanã.

De aici usurinta cu care cad in ticalosie.

Lipsindu-le capacitatea de a simti impreuna cu altii, machiavelicii nu pot simti nici pentru ei.

Asemenea acelui criminal in serie, o laturã a personalitatii lor a fost data uitarii.

Machiavelicii apar la fel de confuzi si atunci cand vine vorba de propriile lor emotii ; intr-o clipã de disconfort, s-ar putea sa nu stie daca, asa cum s-a exprimat un expert, sunt “tristi, obositi, flamanzi sau bolnavi”.

Machiavelicii par sa-si traiasca lumea lor interioara, atat de aridã din punct de vedere emotional, ca fiind doldora de nevoi primare urgente, ca sexul, banii sau puterea.

Incurcãtura in care ajunge machiavelicul, este cum sa-si satisfaca acele impulsuri, cu un bagaj interpersonal din care lipsesc elementele esentiale ale radarului emotional.

Chiar si asa, capacitatea lor selectivã de a sesiza ce anume gandeste o alta persoana, poate fi destul de incisivã, si ei par sa se bazeze pe aceasta viclenie sociala, pentru a-si croi drum prin lume.

Machiavelicii devin elevii abili ai unei lumi interpersonale, pe care o pot strabate doar la suprafatã ; cognitia lor sociala dibace observã nuante, si ghiceste felul in care oamenii ar putea reactiona intr-o anumita situatie.

Aceste abilitati fac posibil, legendarul lor caracter social alunecos.

Asa cum am vãzut, unele definitii curente ale inteligentei sociale, bazate in principal pe un astfel de simt social practic, le-ar acorda un punctaj inalt machiavelicilor.

Dar, desi capul lor stie ce sa faca, inima le ramane nestiutoare.

Unii vad aceasta combinatie de forta si slabiciune, ca pe un handicap pe care machiavelicii il depasesc prin viclenia pusa in slujba propriului interes.

Din aceastã perspectivã, caracterul lor manipulator compenseazã orbirea pe care o manifestã fatã de intreaga gamã a emotiilor.

Aceasta nefericitã adaptare le otraveste relatiile.

Extras din cartea “Inteligenta sociala, Noua stiinta a relatiilor umane”, Daniel Goleman, Ed.Curtea Veche, Bucuresti, 2007, titlul original “Social Intelligence, The New Science of Human Relationships”, 2006