Pagini

miercuri, 22 octombrie 2014

Statutul persoanelor care fac parte din minoritãti ( Protectia Drepturilor Omului in Dreptul International Contemporan ) ( 5 )

Statutul persoanelor care fac parte din minoritãti ( Protectia Drepturilor Omului in Dreptul International Contemporan ) ( 5 )


Existenta si recunoasterea minoritatilor

Problematica protectiei grupurilor umane, impotriva distrugerii lor ca atare, si-a gasit expresia cea mai notabila in Conventia din 1948 privind prevenirea si pedepsirea crimei de genocid.
Conventia precizeaza cã obiectul protectiei il constituie “grupurile nationale, etnice, rasiale sau religioase, ca atare” ; fara a se da o definitie acestor grupuri, este limpede cã minoritatile, in sensul celor la care s-au referit documentele mentionate mai sus, sunt incluse in sfera de aplicare a Conventiei.
Interzicerea genocidului si obligatia de a pedepsi persoanele care-l comit, reprezintã o norma imperativa a dreptului international, obligatorie pentru toate Statele.
Asa cum a constatat Curtea Internationala de Justitie, “Principiile care stau la baza Conventiei, sunt principii recunoscute de natiunile civilizate ca obligatorii pentru State, chiar in afara oricarei obligatii conventionale” ; a doua consecinta este “caracterul universal, atat al condamnarii genocidului, cat si al cooperarii necesare in scopul de a elibera omenirea de un asemenea odios flagel.”
Numeroase Rezolutii ale Adunarii generale si alte documente internationale adoptate dupa 1948 aratã, fara putinta de tagada, cã interzicerea genocidului a devenit o norma universala, de drept cutumiar international, independenta de Conventia din 1948.
Interzicerea genocidului decurge, in mod implicit, si din numeroase norme ale dreptului umanitar international, cuprinse in Conventiile din 1949 si Protocoalele aditionale din 1977 privind protectia victimelor conflictelor armate.
Prevederile Conventiei din 1948 au fost reluate in Rezolutiile Consiliului de Securitate, prin care se stabileste competenta tribunalelor internationale, pentru urmarirea si pedepsirea persoanelor vinovate de incalcari grave ale dreptului international umanitar in Iugoslavia si, respectiv, Rwanda.
In mod expres, se prevede competenta acestor tribunale, de a urmari si pedepsi persoanele care au comis acte de genocid.
Prevederi similare sunt incluse in Statutul Curtii Internationale Penale, adoptat de Conferinta diplomatica de plenipotentiari la Roma, la 17 Iulie 1998, care prevede jurisdictia Curtii pe teritoriul oricarui Stat-parte, pentru pedepsirea crimei de genocid.
Aceste documente nu prevãd in mod direct, dreptul grupurilor nationale, etnice, rasiale sau religioase la existentã ; ele incrimineaza insa actele care vizeaza distrugerea acestor grupuri.
Ele pornesc de la premisa cã aceste grupuri au dreptul la existentã, cã actele de genocid si apartheid incalcã drepturi fundamentale ale omului, si de aceea sunt pedepsite drept crime.
Normele respective sunt menite sa asigure protectia dreptului la existentã al minoritatilor, impotriva actelor de distrugere fizicã.
In stransa legatura cu dreptul la existentã si protectia existentei minoritãtilor, se pune problema recunoasterii oficiale, de catre State, a acestora.
Potrivit conceptiei general-acceptate, drepturile persoanelor care fac parte din minoritati, si obligatia de a proteja identitatea acestor persoane, ca si a minoritatilor din care fac parte, nu depind de recunoasterea oficialã a minoritatilor.
Prezenta elementelor constitutive necesare pentru a constata existenta unei minoritati, este consideratã suficientã pentru aplicarea Standardelor internationale corespunzatoare.
Totusi, in practica internationala, recunoasterea unei minoritati faciliteaza aplicarea normelor internationale, si este de naturã sa imbunatateasca situatia minoritatii respective, sa-i ofere o bazã juridicã solidã pentru protectia efectivã a drepturilor persoanelor care o compun.
Majoritatea Statelor lumii recunosc existenta minoritatilor pe teritoriul lor.
Existã in mod cert, tendinta de a recunoaste tot mai multe minoritati, inclusiv pe cele noi.
In multe tari este vorba de o recunoastere expresã, fie prin Constitutie, fie prin legi speciale.
In numeroase tari, recunoasterea este numai implicitã, decurgand din acordarea unor drepturi restranse la domenii cum sunt, folosirea limbii materne si libertatile religioase.
Existenta si recunoasterea unor asemenea minoritati, trebuie sa se bazeze pe criterii obiective, si sa nu depindã de puterea discretionarã a Statului.
Nu se poate admite, tinand seama de obiectivele Pactului International asupra drepturilor civile si politice, cã scopul urmarit prin introducerea formularii “In Statele in care existã minoritati” a fost de a face sa depindã aplicarea prevederilor articolului 27, de vointa exclusivã a unuia sau altuia din Statele pãrti.
In acelasi timp, nu se poate admite cã alegerea unei persoane poate fi arbitrarã.
Asa cum se aratã in Raportul Explicativ la Conventia-cadru pentru protectia minoritatilor nationale, adoptata de Consiliul Europei in 1994, aceasta libertate nu implicã dreptul de a alege in mod arbitrar, sa apartina oricarei minoritati, caci “Alegerea individuala subiectiva este inseparabil legatã de criterii obiective relevante pentru identitate persoanei”, deci de elemente obiective.
In legaturã cu existenta si recunoasterea minoritatilor, s-a pus si problema definitiei notiunii de minoritate.
De-a lungul anilor au fost propuse mai multe definitii, care au fost supuse atentiei forurilor internationale si Statelor, dar niciuna nu a fost general-acceptatã, astfel incat sa poata fi opusã Statelor, ori sa fie invocatã cu autoritate de standard international.
Cea mai dificilã problemã, pe care o ridicã adoptarea unei definitii, este tendinta de a exclude din conceptul de minoritate, si deci de la beneficiul protectiei prevazute de standardele internationale, anumite grupuri etnice, lingvistice sau religioase.
Notãm, astfel, cã propunerile de definitii mentionate exclud pe straini, cetateni ai altor State, sau apatrizi care rezidã legal intr-o tara.
Dar prezenta trasaturilor etnice, lingvistice, culturale si religioase, si existenta unei comunitati de persoane, deosebitã prin aceste trasaturi de restul populatiei, nu depind in mod necesar, de legatura formalã de cetatenie a persoanelor respective cu Statul de resedintã ; desi, de regulã, strainii nu formeaza asemenea grupuri stabile si suficient de numeroase, ei tinzând sa obtinã cetãtenia Statului de resedintã si sa se integreze, nu poate fi exclusã posibilitatea ca un grup de strãini sa devinã o minoritate.

O importantã mult mai mare prezintã situatia imigrantilor, care devin cetateni ai Statului respectiv, sau rezidã pe teritoriul acestuia cu intentia evidentã de a ramane.
S-a sustinut cã ei nu pot pretinde statutul de minoritate, deoarece au venit liber intr-un alt Stat, cu statutul de emigranti, sau cã s-ar bucura de regimul prevãzut de Conventia din 1990 privind protectia drepturilor tuturor muncitorilor migranti si a membrilor familiilor lor.
In ultimã instantã, s-a afirmat cã minoritatile ar rezulta numai din conflicte sau din transfer de teritorii de la un Stat la altul, fara ca populatia repectivã sa fi putut sa-si exprime vointa in legatura cu aceasta.
Sunt evidente, caracterul subiectiv si lipsa de temei ale conceptiile restrictive.
Indiferent de faptul cã prezenta unei comunitãti pe un teritoriu este voluntarã, si indiferent de perioada care s-a scurs, dacã este vorba de o comunitate stabilã, hotarata sã ramana în Statul respectiv, care îsi mentine trasaturile etnice, lingvistice, culturale sau religioase distincte, nu existã niciun motiv sa nu fie recunoscutã ca minoritate, cu toate consecintele care decurg din aceasta.
A proceda altfel, înseamnã a nu accepta, în fapt, ca persoanele care compun comunitatea respectivã, sa-si pastreze identitatea etnica, lingvistica, culturala sau religioasa, a urmari asimilarea lor.
Trebuie sã recunoastem cã, in practicã, putine din comunitatile de imigranti stabiliti in alte tari sunt recunoscute drept minoritati, desi sunt mult mai numeroase ca alte comunitãti recunoscute ca atare, sunt stabile si isi mentin identitatea etnicã distinctã.
Este insa o situatie tranzitorie, determinatã de considerente politice si sociale, o abordare realistã urmând sa se impunã, atunci cand conditiile o vor permite.
Tinând seama de substanta drepturilor, conferite persoanelor care fac parte din minoritati – pãstrarea identitatii lor etnice, lingvistice, culturale si religioase, dreptul de a-si folosi limba maternã, dreptul la culturã proprie, la practicarea si profesarea propriei religii – aceste drepturi nu pot fi restrânse la cetãteni, fatã de straini, si nici la vechile minoritati fata de cele noi.
Absenta unei definitii general-acceptate nu a împiedicat, asa cum am vãzut, adoptarea de documente internationale cu continut din ce in ce mai bogat si cuprinzator, privind standardele aplicabile persoanelor care fac parte din minoritati, si recunoasterea unui mare numar de minoritati in majoritatea tarilor lumii.

Extras din manualul de Drept “Protectia Drepturilor OMULUI in Dreptul International Contemporan”, profesor dr. Ion Diaconu, Universitatea Spiru Haret, Facultatea de Drept si Administratie Publica Editura Fundatiei Romania de Maine, Bucuresti, 2007.




Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu