In casa bunicilor de Ionel Teodoreanu, Ce-a spus Bunica ( 5 )

In casa bunicilor de Ionel Teodoreanu, Ce-a spus Bunica ( 5 )

Ce-a spus bunica

-         Ia poftim încoace.

Bunica a venit ca un nour cu grindinã.

Bunicul umblã în birou, la casa de fier.

Gura bunicii s-a ascutit de tãcere : ochii fulgerã ; nasul împunge.

Bate crivãtul dinspre bunica.

Acolo-i nordul nepotului.

Dintâit l-a zmucit de umãr ca pe o haimana ; apoi l-a apucat de ureche ca pe un nepot.

-         Mã rog, ce-i asta ?

“Asta” e trãsnetul, “Asta” e trâmbita judecãtii de apoi.

“Asta-i”...

-         Un pachet de tigãri, bunicã, raspunde paloarea cu glas alb.

-         Asa ? De tigari ?

-         De tigari, - repetã aiurit nepotul, ca si cum deodatã ar fi devenit ecou in pestera nãprasnicã.

-         Si de unde, mã rog, tigari în casa mea ?

-         Stiu eu, bunicã ? Poate cã le-a uitat tata.

Bunica tace ca un tun, astfel privindu-l.

-         Tatã-tãu ?

-         Tata, sopteste nepotul blând ca iedul în gura lupului.

-         Tatã-tãu ?

Unghiile bunicii pun fiorul unui cercel în urechea nepotului.

-         Stiu eu, bunicã !

-         Ba stii.

-         Stiu ? Eu ? !

-         Stii. Tu.

-         Spune mata : ce stiu ?

-         Ba spune tu.

Tace ca un ghetar.

Si creste.

Nepotul ingheata cu picurul unui uluc.

Si scade.

-         Zi drept : fumezi buruianã. Îmi spurci casa. Îmi festelesti covoarele. Strici sanatatea lui bunicu-tãu. Zi : fumez.

-         Fumez, bunicã.

-         Cine te-a invatat ? Ticãlosu’ de frate-tãu ?

-         Eu singur.

-         Auzi ! Si-ti place ?

-         Imi place.

-         Auzi ! Tatã-tãu stie ?

-         Nu.

-         Nici maicã-ta ?

-         Nici.

-         Numai bunicã-ta, saraca. Ea sa le poarte pe toate, Isuse Mântuitorule !

Ofteaza cu o înclinare din sale si ochii spre cer.

Ce-are sa se intample ?

Bunica tresare. S-aude in biroul bunicului zãngãnit de chei.

-         Na.

Ce ? O palmã ?

Palmã ? Vorbã ? Nu mai stie. E nãuc.

-         Ia-ti buruiana dracului, netrebnicule, cã-mi frige mâinile. Am sa dau o liturghie la bisericã pentru sufletul tãu.

Îi dã tigarile.

N-au fâlfâit îngerii, nu s-au ridicat lespezi, n-au cazut paznici in genunchi, acoperindu-si cu palmele ochii rãniti de lumina cerului deschis, - dar e ca o înviere.

Bunicul apare în fund.

Bunica îl împinge pe nepot – cu grabã si cu scârbã – spre odaia lui.

Dar vine dupa el si mai nãprasnicã, suierându-i o soaptã serpeascã :

-         Da’ sa nu afle bunicu-tãu cã-i prãpãd.

Ce-a spus bunicul

Ce-i fi având bunicul ?

De vreo douã seri se uitã lung la nepot, când crede cã nu-l vede nimeni, si parcã mereu uitã ceva în odaia nepotului.

Abia se scoalã de la tabinet, si dupa ce-si ia zahãrul cu melisã, si dupa ce nepotul îi sãrutã mâna spunându-i noapte bunã – iar se întoarce în odaia nepotului.

Se uitã în dreapta si în stânga, si parcã vrea ceva, dar se codeste.

-         Ce faci acolo, Alecule ? îl întreabã de dincolo glasul cu ochelari ai [ al ] bunicii.

-         Îmi caut ochelarii, Elencule.

-         Nu-i mai cãuta, cã-i pe nasul matale. Zi cã i-ai gãsit si pace.

Si bunicul pleacã binisor ca fumul luat de vânt, cu ochelarii pe nas.

E tare greu sa te-ascunzi de bunica, mai ales cand esti ca bunicul.

Dar se vede cã toate lucrurile nu-s numai asa, dar si altfel, chiar si-n casa bunicilor.

Nu degeaba stã si doarme si s-alintã cand e treaz motanul la picioarele bunicului.

Poate cã i-o fi soptit într-o noapte cel cu coadã si cu “miau”, la ureche :

-         Cucoane Alecule, seara ti-i somn, dar cucoana Elencu e grozav de treazã. Mata n-ai observat, cucoane Alecule, cã numai dupa dejun... sfrrr... sfrr... sfrrr...

Adevar grãit-a.

Dupa dejun, cucoana Elencu –aseazã bine în fotoliu – ca pentru drum lung, cu diligenta – isi pune ochelarii, deschide o carte veche, cu litere chirilice, si citeste cu glas tare din Vietile Sfintilor, - in timp ce bunicul se plimbã prin odaie, cu mainile la spate, s-un fel de huta-huta, in scârtâitul bujmachiilor brodati de bunica.

Somnul bunicei vine numai din Vietile Sfintilor.

Nu-l vad nici ochelarii bunicii.

Numai odata-i cade cartea pe brate, deschide gura, si doarme sfãdindu-se cu aghioasele pe limba somnului.

-         Drãgutã... sâsss ...

Bunicul e de fum si soaptã ca o înserare de toamnã cu rãsãrit de lunã, langa o bisericã veche.

Somnul bunicei taie lemne in padure, voiniceste.

- Drãgutã, stiu, - ofteaza bunicul dezmierdând pãrul nepotului, ca si cum l-ar consola de-o mare durere.

Stiu, drãgutã, ai patima tutunului. Pãcate omenesti...

Se opreste.

Trage cu urechea.

Somnul bunicei i-o armatã a somnului, în mars.

-         Mie, drãgutã, îmi pare rãu, pentru sanatatea matale. Da’sa nu te afle Elencu...

-         Ce faci mata acolo, Alecule ?

Bunicul parca a sughitat.

I-au tresãrit si ochelarii, strâmbându-se.

-         Ce sã facem ? Mai punem si noi tara la cale.

-         Da, dumneavoastrã, holteii, - cascã lung bunica.

Extras din cartea “In casa bunicilor”, de Ionel Teodoreanu, Colectia  Biblioteca Pentru Toti Copiii,  Editura Ion Creanga – Bucuresti, 1979