Pagini

vineri, 18 septembrie 2015

In casa bunicilor de Ionel Teodoreanu, Ce-a spus Bunica ( 5 )

In casa bunicilor de Ionel Teodoreanu, Ce-a spus Bunica ( 5 )

Ce-a spus bunica

-         Ia poftim încoace.
Bunica a venit ca un nour cu grindinã.
Bunicul umblã în birou, la casa de fier.
Gura bunicii s-a ascutit de tãcere : ochii fulgerã ; nasul împunge.
Bate crivãtul dinspre bunica.
Acolo-i nordul nepotului.
Dintâit l-a zmucit de umãr ca pe o haimana ; apoi l-a apucat de ureche ca pe un nepot.
-         Mã rog, ce-i asta ?
“Asta” e trãsnetul, “Asta” e trâmbita judecãtii de apoi.
“Asta-i”...
-         Un pachet de tigãri, bunicã, raspunde paloarea cu glas alb.
-         Asa ? De tigari ?
-         De tigari, - repetã aiurit nepotul, ca si cum deodatã ar fi devenit ecou in pestera nãprasnicã.
-         Si de unde, mã rog, tigari în casa mea ?
-         Stiu eu, bunicã ? Poate cã le-a uitat tata.
Bunica tace ca un tun, astfel privindu-l.
-         Tatã-tãu ?
-         Tata, sopteste nepotul blând ca iedul în gura lupului.
-         Tatã-tãu ?
Unghiile bunicii pun fiorul unui cercel în urechea nepotului.
-         Stiu eu, bunicã !
-         Ba stii.
-         Stiu ? Eu ? !
-         Stii. Tu.
-         Spune mata : ce stiu ?
-         Ba spune tu.
Tace ca un ghetar.
Si creste.
Nepotul ingheata cu picurul unui uluc.
Si scade.
-         Zi drept : fumezi buruianã. Îmi spurci casa. Îmi festelesti covoarele. Strici sanatatea lui bunicu-tãu. Zi : fumez.
-         Fumez, bunicã.
-         Cine te-a invatat ? Ticãlosu’ de frate-tãu ?
-         Eu singur.
-         Auzi ! Si-ti place ?
-         Imi place.
-         Auzi ! Tatã-tãu stie ?
-         Nu.
-         Nici maicã-ta ?
-         Nici.
-         Numai bunicã-ta, saraca. Ea sa le poarte pe toate, Isuse Mântuitorule !
Ofteaza cu o înclinare din sale si ochii spre cer.
Ce-are sa se intample ?
Bunica tresare. S-aude in biroul bunicului zãngãnit de chei.
-         Na.
Ce ? O palmã ?
Palmã ? Vorbã ? Nu mai stie. E nãuc.
-         Ia-ti buruiana dracului, netrebnicule, cã-mi frige mâinile. Am sa dau o liturghie la bisericã pentru sufletul tãu.
Îi dã tigarile.
N-au fâlfâit îngerii, nu s-au ridicat lespezi, n-au cazut paznici in genunchi, acoperindu-si cu palmele ochii rãniti de lumina cerului deschis, - dar e ca o înviere.
Bunicul apare în fund.
Bunica îl împinge pe nepot – cu grabã si cu scârbã – spre odaia lui.
Dar vine dupa el si mai nãprasnicã, suierându-i o soaptã serpeascã :
-         Da’ sa nu afle bunicu-tãu cã-i prãpãd.

Ce-a spus bunicul

Ce-i fi având bunicul ?
De vreo douã seri se uitã lung la nepot, când crede cã nu-l vede nimeni, si parcã mereu uitã ceva în odaia nepotului.
Abia se scoalã de la tabinet, si dupa ce-si ia zahãrul cu melisã, si dupa ce nepotul îi sãrutã mâna spunându-i noapte bunã – iar se întoarce în odaia nepotului.
Se uitã în dreapta si în stânga, si parcã vrea ceva, dar se codeste.
-         Ce faci acolo, Alecule ? îl întreabã de dincolo glasul cu ochelari ai [ al ] bunicii.
-         Îmi caut ochelarii, Elencule.
-         Nu-i mai cãuta, cã-i pe nasul matale. Zi cã i-ai gãsit si pace.
Si bunicul pleacã binisor ca fumul luat de vânt, cu ochelarii pe nas.
E tare greu sa te-ascunzi de bunica, mai ales cand esti ca bunicul.
Dar se vede cã toate lucrurile nu-s numai asa, dar si altfel, chiar si-n casa bunicilor.
Nu degeaba stã si doarme si s-alintã cand e treaz motanul la picioarele bunicului.
Poate cã i-o fi soptit într-o noapte cel cu coadã si cu “miau”, la ureche :
-         Cucoane Alecule, seara ti-i somn, dar cucoana Elencu e grozav de treazã. Mata n-ai observat, cucoane Alecule, cã numai dupa dejun... sfrrr... sfrr... sfrrr...
Adevar grãit-a.
Dupa dejun, cucoana Elencu –aseazã bine în fotoliu – ca pentru drum lung, cu diligenta – isi pune ochelarii, deschide o carte veche, cu litere chirilice, si citeste cu glas tare din Vietile Sfintilor, - in timp ce bunicul se plimbã prin odaie, cu mainile la spate, s-un fel de huta-huta, in scârtâitul bujmachiilor brodati de bunica.
Somnul bunicei vine numai din Vietile Sfintilor.
Nu-l vad nici ochelarii bunicii.
Numai odata-i cade cartea pe brate, deschide gura, si doarme sfãdindu-se cu aghioasele pe limba somnului.
-         Drãgutã... sâsss ...
Bunicul e de fum si soaptã ca o înserare de toamnã cu rãsãrit de lunã, langa o bisericã veche.
Somnul bunicei taie lemne in padure, voiniceste.
- Drãgutã, stiu, - ofteaza bunicul dezmierdând pãrul nepotului, ca si cum l-ar consola de-o mare durere.
Stiu, drãgutã, ai patima tutunului. Pãcate omenesti...
Se opreste.
Trage cu urechea.
Somnul bunicei i-o armatã a somnului, în mars.
-         Mie, drãgutã, îmi pare rãu, pentru sanatatea matale. Da’sa nu te afle Elencu...
-         Ce faci mata acolo, Alecule ?
Bunicul parca a sughitat.
I-au tresãrit si ochelarii, strâmbându-se.
-         Ce sã facem ? Mai punem si noi tara la cale.
-         Da, dumneavoastrã, holteii, - cascã lung bunica.


Extras din cartea “In casa bunicilor”, de Ionel Teodoreanu, Colectia  Biblioteca Pentru Toti Copiii,  Editura Ion Creanga – Bucuresti, 1979



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu