”Pătimirea Sfântului Mare Martir Nichita «Gotul»”
https://dacoromanica.wordpress.com/antologie-de-texte-straromane/patimirea-sfantului-mare-martir-nichita-gotul/
PATIMIREA SFANTULUI MARE MARTIR NICHITA “ GOTUL “(Μαρτύρων του ‘αγίου μεγάλο μάρτυρος Νικύτα)
1. „Este
bine să se păstreze amintirea martirilor şi de asemenea este bine să se imite
pietatea (lor) şi să se scrie amintirile (lor), nu ca să primească ajutor sau
slavă – şi de ce ar primi slavă sau ajutor, când însăşi fapta lor are slavă? Ci
ca să fie slăviţi cu vorbe bune şi să râvnească virtutea cei ce ascultă, câţi
credincioşi iubitori de Hristos au luat acest propileon34 şi venerabil templu al Sfântului martir Nichita şi (care) sărbătoresc
împreună cu noi această sărbătoare anuală a sa.
Şi nu cumva,
din pricina omonimiei să fie oarecari îndoieli, ar trebui să se ştie că în timpurile
mai vechi se număra printre Sfinţii Apostoli şi Martiri ai lui Hristos un alt
Nichita din vechea Romă, contemporan cu Sfântul Petru, alesul (Sfinţilor)
Apostoli şi care a devenit frate adevărat a lui Clement, pe vremea împăratului
Comodus şi a eparhului Filip şi care a mucenit la Roma şi i-a fost sortită
cununa martiriului.
2. Sfântul Nichita, a cărui
amintire o prăznuim azi (15 septembrie), aici, era barbar din neamul goţilor,
care locuiau în timpul acela dincolo de fluviul Istru, numit Dunăre; şi acolo,
prin harul lui Dumnezeu, a făcut să se înalţe lumină peste oraşul mopseaţilor
(Mopsuestia sau Mopsos) şi pentru ţara cilicienilor şi prin tăria vieţii, bărbăţia sufletului şi
vrednicia neamului său a ocupat primele locuri de cinste la barbari, având
nădejde în Hristos şi învăţătura dreptcredincioasă pe lângă Teofil, episcopul
goţilor, care a fost de faţă ca semnatar la Sfântul Sinod din Niceea, sub
marele împărat Constantin evlaviosul.
3. După o
trecere de vreme, barbarii de dincolo de Istru, numiţi goţi, au iscat un război fratricid între ei şi s-au
împărţit în două: pe unii îi conducea Fritigern, iar pe ceilalţi Athanarich.
Cei de sub Athanarich au ajuns mai puternici, iar Fritigern a fugit la romani
şi a cerut ajutor împotriva duşmanului său. Faptele acestea au fost aduse la
cunoştinţa împăratului Valens, iar el a poruncit oştenilor aflaţi în Tracia
să-l ajute pe Fritigern şi pe barbarii din jurul său împotriva lui Athanarich
şi a barbarilor care-l însoţeau. Ei au pornit cu oastea, având înfrunte semnul
conducător stăpânilor şi vrednic de cinste al crucii şi au dobândit izbândă
împotriva lui Athanarich, dincolo de Istru, izgonind pe duşmani.
4. Acest
fapt a devenit un prilej pentru creştinarea multor barbari. Atunci Ulfilas, episcopul
goţilor, care l-a urmat întâi pe episcopul Teofil, prezent şi semnatar la
Sinodul de la Niceea (325), participant şi la Sinodul ţinut la Constantinopol
(369), a inventat litere gotice, a tălmăcit Sfintele Scripturi în limba goţilor
şi s-a pregătit să-i înveţe şi pe ceilalţi barbari Sfintele învăţături. Pentru că Ulfilas propovăduia creştinismul nu
numai la barbarii aflaţi sub Fritigern, ci şi la cei rânduiţi sub Athanarich,
acesta a pedepsit mulţi creştini, sub motiv că ar tulbura religia lor
strămoşească. In fruntea lor se afla Sfântul Nichita.
5. Mulţi dintre barbari au
primit creştinismul cu simplitate şi au dispreţuit viaţa trecătoare pentru
credinţa în Hristos, după consulatul lui Gratianus35 pentru a treia oară şi al lui
Equitius, după cum se arată în istoriile ecleziastice. Oamenii lui Athanarich,ascultând de sfaturile
diavolului, după ce au văzut credinţa şi statornicia sfinţilor pentru Hristos,
au început să-i prigonească amarnic. L-au prins pe Sfântul martir Nichita, l-au lovit, l-au târât cu ei şi
l-au aruncat în foc. Sfântul martir şi-a păstrat judecata dreaptă şi neclintită
în Dumnezeu, a murit în felul acesta şi, fiind cinstit cu cununa dreptăţii,
împreună cu mulţi alţi barbari,a dobândit împărăţia cerurilor.
6. Un
oarecare Marian, cetăţean foarte credincios şi de seamă al oraşului Mopsuestia,
prin pronia divină, întămplăndu-se în vremea aceea să fie în acele locuri a
devenit prietenul Sfântului Martir Nichita întru credinţă şi mărturisire în
Hristos; el se străduia să nu se despartă nici o clipă de sfânt şi chiar după
martiriul acestuia (se străduia) să, fie cu credinţă împreună cu acesta;
grăbindu-se, el voia să ia sfintele rămăşiţe pământeşti ale acestuia.
Temându-se (însă) de mânia diabolică a lui Athanarich, a plecat noaptea, târziu
(în pădure, unde erau aruncate trupurile sfinte ale slăviţilor martiri, ştiind
lămurit şi nădăjduind (să vadă) cu ochii săi simţitori doritele rămăşiţe
pământeşti ale Sfântului, se rugă stăpânului Dumnezeu şi, în felul acesta, le-a
cunoscut duhovniceşte şi le-a căpătat. O stea călăuzitoare l-a condus până
asupra cinstitelor rămăşiţe pământeşti şi astfel cu conlucrarea Prea Sfântului
Duh şi cu credinţă, a dobândit sfintele rămăşiţe pământeşti ale slăvitului
Nichita şi, îmbrăţişându-le, aşa cum
dorea, le-a găsit pe acestea ca o pâine coaptă, căci focul n-a îndrăznit (să
le distrugă), precum nici pe cei trei sfinţi coconi. Şi. cu toate că şi-a dat duhul în mâinile lui
Dumnezeu, puterea lui Dumnezeu l-a păstrat întreg, după cum ne încredinţează şi
tradiţia nemincinoasă, care este păstrată cu credinţă de către urmaşi, ca pe o
clironomie şi învăţătură părintească şi care povesteşte despre cei ce ne-au
dăruit nouă, tuturor, cinstitele rămăşiţe pământeşti ale Sfântului martir.
7. Zic că Marian, iubitorul de
Dumnezeu, a pus cu sârguinţă pe acestea (rămăşiţele pământeşti ale martirului)
în sicriu şi le-a dus în acest oraş iubitor de Cristos, Mopsuestia, după al
treilea consulat al lui Gratian şi al lui Equitius. Mărturisesc şi sunt de acord cât priveşte anii
(stabiliţi) atât de Istoria ecleziasctică, cât şi de actele casnice ale
preafericitului Marian, care se păstrează şi până în prezent; iar pentru cei ce
se străduiesc să cercetaze cu sârguinţă anul, în scurt timp se va cunoaşte.
Mopsuestia,
oraş iubitor de Hristos, nefiind aliată, a început să fie tributară romanilor
(şi în timpul consulatului lui Caesar cel Bătrân şi Lepidus era oraş liber; şi
era acest oraş, pe vremea acestor consuli, în anul întâi de libertate celei de
a CLXXXII-a olimpiade; şi în acest an întâi era monarh al romanilor Iuliu
Caesar; trebuie adăugat şi capitolul mântuirii generale a oamenilor. Deci în anul 5501 de la facerea
lumii, naşterea stăpânului Dumnezeu
şi Mântuitorului Iisus Hristos, Care S-a întrupat din iubire de oameni la al
XHI-lea an al consulatului lui Octavian şi Silvanus; (şi) era în Mopsuestia anul al
48-lea, când Sfântul Nichita a mucenit şi a luminat ţara cilicienilor, era anul
426 al oraşului Mopsuestia.
Iar cinstitul trup al Sfântului Nichita era depus în casa
celui ce l-a salvat, sau mai
degrabă celui ce l-a salvat până în anii împăratului Valens, când a încetat
erezia arienilor, săvârşind multe semne în această casă. Iar, când a încetat erezia, (persecuţia) împotriva
prea sfintelor biserici şi s-a încheiat pacea iubită de Dumnezeu atunci, cu
credinţă păstrând degetul cel mare al Sfântului, aşează cu slavă cinstitul trup
al Sfântului Nichita sub sfânt jertfelnic al acestei mult lăudate biserici, ca
să fie ajutor tuturor celor ce se roagă şi să vindece pe cei bolnavi, în luna
septembrie (ziua) cincisprezece, când sărbătorim şi sfânta sa sărbătoare şi
(în) această zi ne rugăm stăpânului nostru Iisus Hristos, având în minte pe
sfinţii Acestuia şi pe slăviţii (Săi) martiri (şi) ca pe nişte soli ai noştri
către Acesta îi slăvim.
8. Nimănui
altuia nu i-a fost dat să ia cinstitele moaşte. Auxentius, cel întru fericită
pomenire, fiind episcop la Mopsuestia şi fiind cuprins de voinţa de a ridica o
biserică a sfinţilor şi marilor martiri Tarahios, Probus şi Andronicos, a
împrejmuit-o în faţa zidurilor Mopsuestiei, s-a făcut la mitropolia
anazarveilor, în care s-au sfârşit şi au fost depuşi şi aceşti sfinţi martiri
şi împreună cu aceştia s-a făcut slăvită lor depunere, el promiţând că va da în
schimb sfinte moaşte ale Sfântului Nichita. Şi se străduia să îndeplinească
această făgăduială, luînd uneltele necesare şi meşteri muncind mult la aceasta,
împreună cu clericii mitropoliei, a spart marmura de pe jertfelnic şi locul
sfânt şi cu toţii au văzut atunci sfântul trup şi, aşa cum arată povestirea de
mai sus, nimeni n-a putut să-l ia de acolo. Unul din meşterii care erau
adunaţi acolo, apropiindu-se şi atingându-l în nădejdea de a smulge o parte din
el, a rămas cu mâna care a atins uscată; s-a ficut cutremur mare şi trăznete şi tunete îngrozitoare, care au
împiedicat să se ia ceva din sfântul trup.
Preacuviosul
Auxentiu, cuprins de frică, se rugă şi cu credinţă apropie mâna uscată de
sfântul trup şi aceasta s-a vindecat; de aceea, cu teamă şi groază, s-au grăbit
să acopere sfântul trup şi să pună (deasupra) marmura, (pe care) au spart-o în
câteva locuri, semn care arată şi până astăzi de cele întâmplate atunci, pentru
ca noi, credincioşii, să aflăm şi să medităm asupra acestora.
9. Minunile
Sfântului Martir Nichita fiind multe şi diferite, rămân să fie povestite celor
suferinzi. Care dintre cei vindecaţi ar putea îndestul vorbi despre ele? Cu
adevărat, acest martir este o podoabă (a Bisericii Ortodoxe). Ca urmare, este
cu totul necesar să ne bucurăm din inimă cu toţii de minunile Sfântului, căruia
i se cuvine în veci lauda biruinţei, întru slava Tatălui şi a Fiului si a
Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.36
34 Προπύλαtον, intrare monumentală a unui templu sau a unui palat
din antichitate, formată din mai multe încăperi şi porţi legate între ele cu
porticuri şi cu scări, cum este vestibulul Acropolei din Atena (Dicţionarul
explicativ al limbii române. Bucureşti, 1975. p. 752).
35 Gratianus a fost consul pentru a
treia oară în anul 374.
36 Pr. Ion Ionescu, Sfântul Mare Mucenic Nichita. în „Studii Teolosice”. XLI, 1989,
nr. 5-6 p. 87-98.
Traducere Pr. PROF. ION IONESCU
Sursa:
https://dacoromanica.wordpress.com/antologie-de-texte-straromane/patimirea-sfantului-mare-martir-nichita-gotul/
*
Sfântul Mucenic Nichita Gotul
Sfântul
Mare Mucenic Nichita era Got (un trib de origine germana, care pentru
scriitorii greci este „dincolo de Dunare”). S-a nascut si a trait pe malurile
Dunarii si a suferit pentru Hristos in anul 372. Credinta crestina era pe
atunci deja larg raspândita prin tot tinutul gotilor. Sfântul Nichita credea in Hristos si a acceptat Botezul din partea
episcopului got Teofil, care a participat la Primul Sinod Ecumenic (Niceea,
325). Gotii
pagâni incepura sa se opuna raspândirii crestinismului, ceea ce a avut drept
consecinta o dezbinare dezastruoasa pentru ambele parti.
Dupa victoria lui Fritigern, aflat in fruntea unei armate
crestine si invingator impotriva paginului Atanaric, credinta crestina a
inceput sa se raspindeasca tot mai mult printre goti. Episcopul arian
Ulfilas, care a urmat dupa episcopul Teofil, a creat un alfabet got si a tradus
in limba gota multe carti preotesti.
Sfintul Nichita a avut o lucrare puternica printre discipolii sai goti la
raspindirea crestinismului. Prin propriul exemplu si prin cuvinte pline de duh
el a adus pe multi pagâni la credinta crestina.
Totusi, dupa infringerea sa, Atanaric a faurit din nou
planuri sa isi adune fortele, sa se intoarca in patria sa si sa-si recistige
vechea putere. Intrucit a ramas pagân, el a continuat sa ii urasca pe crestini
si sa ii persecute.
Sfântul Nichita a indurat multe chinuri din partea
regelul got pagân si a murit dupa ce a fost aruncat in foc. Trupul sau a ramas nevatamat de flacari si a fost
iluminat cu o minunata stralucire. Noaptea, un prieten al mucenicului, un
crestin pe care il chema Marian, a
recuperat trupul Sfintului Nichita si l-a ingropat in Cilicia .
Dupa aceea a fost transferat la
Constantinopol. O parte din moastele Marelui Mucenic Nichita au fost mai tirziu
mutate la manastirea Vysokie Decani in Serbia. Sfintul Nichita a primit de
la Hristos o nepieritoare coroana de preamarire in anul 372.
Sursa:
http://www.ortodoxia.md/2010/09/sfantul-mucenic-nichita-gotul/
*
Nichita Daco-Romanul
Sfântul Mare Mucenic Nichita Romanul (sau Nichita
Daco-Romanul) este un preot misionarși mucenic din Câmpia
Dunării, care a mucenicit în anul 372. Prăznuirea lui
în Biserica Ortodoxă se face la 15 septembrie.
Viața
Sfântul
Nichita s-a născut într-un sat din Câmpia Dunării, pe teritoriul actual al
României, din părinti de neam din Cilicia, aduși aici de colonizatorii goți, în prima jumătate a secolului al IV-lea.
Tainele
credinței în Hristos le-a învățat Sfântul Mucenic Nichita de la episcopul Teofil al Sciției și Goției. Apoi, el s-a călugărit într-o mănăstire din
Munții Buzăului, fiind hirotonit preot de
același episcop Teofil. Preotul Nichita a plecat în lucrarea sa
misionară prin satele Buzăului, catehizând și botezând mulți
daco-romani și goți doritori de a primi credința lui Iisus Hristos în sufletele lor.
Pornindu-se
marea persecuție a
lui Athanaric împotriva creștinilor
din anul 372, cuviosul părinte Nichita este prins de goți în biserică slujind Sfânta Liturghie și ars de viu în fațaSfântului Altar, după obiceiul lor, în ziua de 15 septembrie.
Sfântul
Mucenic Nichita a primit astfel martiriul,
pentru îndemnurile sale către popor, pentru a nu se lăsa speriați de puterea pământească a goților și a nu
jertfi idolilor păgâni, ci a-l iubi și cinsti pe unicul Dumnezeu și pe Mântuitorul Lumii, Iisus Hristos, fiul său.
Rămășițele sale
pământești, rămase după sfântul său
martiriu, au fost mai apoi strânse de creștini și cinstite
ca sfinte moaște,
cu mare evlavie.
Mai
târziu, în anul 451, sfintele sale moaște au fost duse de creștini în Cilicia , fiind așezate într-o biserică din orașul Mopsuestia.
Sursa:
https://ro.orthodoxwiki.org/Nichita_Daco-Romanul
*
Sfântul Mucenic Nichita
Românul (Gotul)
Al doilea mucenic, cu numele Nichita, adică „Biruitorul”, care a pătimit martiriul de la goţi în
anul 372 pe pământul ţării noastre, după Sfântul Mucenic Sava, este Sfântul
Mare Mucenic Nichita, numit uneori „Romanul”,
alteori „Daco-romanul”. Acest venerabil mucenic era de neam grec după
părinţi, din aceeaşi patrie cu Sfântul Apostol Pavel, adică Cilicia
din Asia Mică. Părinţii săi au fost aduşi de goţi şi
colonizaţi în Dacia, după anul 258.
Fericitul Nichita s-a născut într-un sat din
Câmpia Dunării (poate Valea Argeşului), la începutul secolului IV şi a învăţat
tainele credinţei în Hristos de la episcopul Teofil al Sciţiei şi Goţiei
(Daciei). Călugărindu-se la una din mănăstirile din sudul Dunării sau poate în
Munţii Buzăului, unde era o mică aşezare monahală cunoscută, tânărul ostaş al
lui Hristos, Nichita, a fost hirotonit preot de acelaşi Teofil şi ajunge
prezbiter misionar prin sate, catehizând şi botezând mulţi daco-romani şi goţi
Văzând mai-marii goţilor credinţa şi
biruinţa lui asupra păgânilor şi pornindu-se marea persecuţie a lui Athanaric
împotriva creştinilor, din anul 372, fericitul Nichita a fost prins de ostaşi
în biserică, pe când slujea, şi ars de viu în faţa sfântului altar, după
obiceiul goţilor, în ziua de 15 septembrie. Vina lui era că îndemna pe creştini să nu jertfească unui idol al
goţilor, pe care îl purtau într-o căruţă, prin sate.
Sfintele sale moaşte, câte au mai rămas din foc, au fost
adunate de creştini şi cinstite cu mare evlavie. Apoi în anul 451 au fost duse în patria sa străbună, Cilicia, şi aşezate într-o biserică din oraşul
Mopsuestia, cinstindu-se ca „mare mucenic” în toată Biserica creştină.
Sfantul Mare Mucenic Nichita este praznuit pe
15 septembrie in aceeasi zi cu Sfantul Ierarh Iosif cel Nou de la Partos.
Sursa:
https://doarortodox.ro/2009/07/08/sfantul-mucenic-nichita-romanul-gotul/
*
Sfantul Mucenic Nichita Gotul
http://www.crestinortodox.ro/sfinti/sfantul-mucenic-nichita-gotul-153158.html
Sfantul Mare Mucenic Nichita Gotul este cinstit pe 15 septembrie. S-a nascut si a crescut pe malurile Dunarii,
pe actualul teritoriu al Romaniei. Sfantul Nichita a primit sfanta credinta de
la episcopul got Teofil (episcop care a participat la Sinodul I Ecumenic din
anul 325). Sfantul Nichita a marturisit cu mult curaj pe Hristos in fata
ighemonul Atanaric si din acest motiv i-au fost zdrobite oasele si aruncate in
foc. Prin purtarea de grija a lui Dumnezeu, focul nu a mistuit cinstitele lui
moaste. Ele au fost luate de un crestin evlavios si pastrate intr-o racla. O
parte din moastele Marelui Mucenic Nichita se gasesc la Manastirea Vsokie
Decani in Serbia.
Troparul, glasul 1:
Purtatorule de chinuri, biruind
mai intai navalirile barbarilor cu puterea Crucii cea nebiruita, pe urma ai
surpat mandria demonilor, impotrivindu-te cu vitejia ta, Intelepte; si
biruind-o, Nichita, ai luat daruri vrednice de biruinta. Slava lui Hristos, Cel
ce te-a intarit; slava Celui ce te-a incununat; slava Celui ce a marit pururea
cinstita pomenirea ta.
Condacul,
glasul al 2-lea (Podobie: ”Cautand cele de sus…”):
Taind taria inselaciunii cu impotrivirea ta, si luand
cununa biruintei prin nevointa ta, te veselesti impreuna cu ingerii, marite
Nichita, cel cu nume de biruinta, impreuna cu dansii neincetat rugandu-te lui
Hristos Dumnezeu pentru noi toti.
Icosul: Dandu-mi cunostinta
sufletului meu, curateste-mi mintea si ma arata lucrator poruncilor Tale,
Mantuitorule, ca sa pot birui pornirile cele multe ale patimilor mele, si sa
castig darul cel de biruinta al nestricaciunii, prin rugaciunile viteazului tau
purtator de chinuri Nichita, Iubitorule de oameni. Caci el ne-a chemat pe noi
la pomenirea sa, rugandu-se neincetat pentru noi toti.
Viata Sfantului Nichita
Gotul
Dând semnul biruinţei, cinstită şi de viaţă făcătoare Crucea Domnului
ridicându-se la înălţimea Sa, îndată sub semnul acesta a alergat cel ce numele
biruinţei purta, numindu-se Sfântul Nichita. Pentru că ieri am prăznuit înălţarea Sfintei Cruci, care este lumii neclintită
biruinţă, azi pe sfântul Nichita îl cinstim, al cărui nume se tâlcuieşte
"biruitor".
Acesta, bun ostaş al lui
Iisus Hristos, a stat ca sub un steag sub Sfânta Cruce, ca să se lupte
împotriva vrăjmaşilor Sfintei Cruci, pentru cinstea Celui răstignit pe Cruce.
Unul se războieşte pentru împăratul pământesc, altul pentru a sa întregime şi
slavă deşartă, iar altul pentru vremelnicile bogăţii. Sfântul Nichita nu s-a
războit pentru nici una din acestea, ci a luptat numai pentru unul Dumnezeu
Iisus Hristos, care este Împărat a toată zidirea, slavă a feţii noastre şi
bogăţie necheltuită niciodată. Să ascultăm unde şi în ce fel acest ostaş s-a
luptat pentru Hristos:
În vremile când, întocmai cu Apostolii, Sfântul marele
Împărat Constantin a început a lăţi sfânta credinţă prin toată lumea, atunci şi
în ţara goţilor, de partea stângă a râului Dunărea, bunăcredinţa sfântă a
răsărit ca o lumină din întunerec. Deci, într-acea ţară a fost naşterea, creşterea şi
luminarea Sfântului Nichita, pentru că
Teofil, episcopul goţilor, care a fost şi la întâiul sinod din Niceea (325) şi
a întărit dogmele dreptei credinţe, cu limba şi cu mâna, acela şi pe
Nichita l-a luminat cu lumina sfintei credinţe şi întru mărturisirea Sfintei Treimi l-a botezat. Nu după multă
vreme, răutatea cea veche, diavolul, nesuferind să vadă lăţirea sfintei
credinţe şi înmulţi-rea neamului creştinesc în mijlocul pământului barbar cel
întunecat cu îndrăcirea idolească, a ridicat război şi prigonire mare asupra
celor care mărturiseau numele lui Hristos şi credeau într-însul, pentru că a
îndemnat pe conducătorul ţării aceleia, cel cu numele Atanaric, ca să ucidă pe
creştini şi să piardă pomenirea lor din pământul său.
În vremea aceea s-a
întâmplat o dezbinare a goţilor având război între dânşii, că despărţindu-se în
două, o parte avea un povăţuitor, anume Fritigern (369-380), iar altă pe
Atanaric (367-381), barbarul păgân.
Deci, când amândouă taberele
de un neam şi de o seminţie s-au lovit una cu alta la războiul cel dintre
dânşii şi s-a făcut mare tăiere, atunci Atanaric, având mai mare putere şi
vitejie, a biruit pe Fritigern, şi i-a înfrânt pe ostaşii lui, punându-i pe
goană. Drept aceea, fiind biruit Fritigern, a fugit în părţile greceşti la
împăratul Valens, împărat semiarian (364-378); aici, Fritigern a cerut ajutor de
la dânsul. Iar Valens a poruncit la toată oastea ce era în Tracia ca să meargă
în ajutorul lui Fritigern, împotriva lui Atanaric. Deci, adunând Fritigern
puterea sa care îi mai rămăsese şi luând oastea cea greacă din Tracia, a mers
asupra vrăjmaşului său şi, trecând râul Dunărea, a făcut semnul Sfintei Cruci
şi a început să-l poarte înaintea taberilor sale şi aşa a năvălit asupra lui
Atanaric. Şi făcând război mare, cu puterea Crucii au biruit creştinii pe
Atanaric şi toată oastea lui a zdrobit-o, pe unii i-au tăiat cu săbiile, pe
alţii i-au prins vii, iar Atanaric cu puţini tovarăşi abia au scăpat.
Din acea vreme a început a se înmulţi mai mult între goţi
dreapta credinţă, cea creştină, pentru că văzând puterea cea nebiruită a crucii
cu care se izbândea în războaie, mulţi au crezut în Domnul cel răstignit pe
cruce.
Murind episcopul Teofil, s-a urcat la scaunul episcopal
Ulfila († 383). Acela a tălmăcit goţilor Scriptură şi a tradus multe cărţi din
limba greacă în limba goţilor. Şi creştea la barbari, din zi în zi, sfânta credinţă cea
în Hristos şi i-a ajutat în sârguinţa aceea şi Sfântul Nichita, pentru că fiind
de neam mare şi slăvit în pământul acela, pe mulţi i-a adus la Hristos prin
chipul dreptei sale credinţe şi prin cuvintele cele de Dumnezeu insuflate.
După câtăva vreme, necuratul
Atanaric iar s-a întors la locul său. Luând stăpânirea şi puterea, îndemnându-l
pe el diavolul, a ridicat asupra creştinilor cumplită prigonire în cuprinsul
stăpânirii sale, răzbunându-şi ruşinea ce suferise; că de creştini fusese
biruit şi ruşinat în război.
Atunci, Sfântul Nichita,
aprinzându-se cu râvna cea după Dumnezeu, a ieşit la război împotriva
amîndorura vrăjmaşilor, împotriva celui nevăzut şi a celui văzut. Se luptă
împotriva vrăjmaşului celui nevăzut aducând pe cei necredincioşi la credinţă,
iar pe cei credincioşi întărindu-i spre mucenicească nevoinţă, iar împotriva
vrăjmaşului celui văzut se lupta când mustra pe prigonitorul Atanaric şi îl
înfrunta pentru o aşa nedumnezeire şi neomenie, căci da la felurite munci mulţimea
cea fără de număr a credincioşilor. Şi i-a biruit pe amândoi: şi
pe diavol a călcat, şi cruzimea prigonitorului a dovedit-o, pentru că
prigonitorul a rămas în nepricepere cu toate felurile de chinuri cu care se
sârguia ca să-l întoarcă de la Hristos pe pătimitorul cel bun. Cu toată puterea
sa, n-a putut pe un rob al lui Hristos să-l plece la păgânătatea sa, pentru că
era ca un stâlp tare şi nemişcat. Şi ce a făcut nelegiuitul? A poruncit ca să-l omoare cu foc pe acesta, pe care nici
multele bătăi, nici ruperea trupului şi chiar zdrobirea mădularelor n-a putut
să-l ucidă. Dar ce a câştigat din aceasta păgânul? Nimic altceva decât că pe
sine s-a aprins mai mult cu mânia, iar mucenicul, deşi se afla
în focul cel mare, n-a fost mistuit cu trupul, iar cu sufletul, ca şi pasărea
Fenix, din cenuşă a răsărit spre cea mai bună, nouă şi fără de moarte viaţă
zburând.
Iar prigonitorul, chiar şi fără foc, prin ne-dumnezeire ars, a murit cu
sufletul şi în cenuşă şi-a gătit în iad a i se risipi oasele. Aşa Sfântul Nichita,
sub semnul crucii s-a luptat pentru Hristos şi s-a arătat biruitor şi cu
numele, şi cu lucrul.
Iar trupul lui cel nevătămat de foc, rămăsese neîngropat
şi zăcea pe câmp aruncat şi necinstit. Deci, un bărbat, anume Marian, de neam din
părţile Ciliciei, din cetatea Mopsuestia, creştin binecredincios, a venit în
pământul goţilor pentru nişte biruinţi ale sale, şi zăbovind într-însul
multicel, se cunoscuse cu Sfântul Nichita şi legase cu dânsul dragoste
prietenească. Iar mai ales atuncea-l iubise pe dânsul, când l-a văzut răbdând
cu tărie schingiuiri până la sânge pentru credinţa lui Hristos. Şi zăcând
aruncat sfântul lui trup, cugeta Marian cum ar putea să ia trupul iubitului său
prieten, mucenicul lui Hristos, şi să-l ducă pe el la moşia sa, dar de frica
celui mai mare nu putea, pentru că poruncise tiranul să nu îndrăznească
cinevasă îngroape trupul mucenicului.
Deci, a chibzuit Marian ca
în taină să-l ia pe el noaptea. Dar când a înnoptat şi s-a pregătit să-şi ducă
la îndeplinire lucrul de care gândea, calea îi era foarte grea, pentru că
noaptea era foarte întunecoasă şi ploua; din această pricină se afla în mare
mâhnire şi nu ştia unde să meargă şi unde să afle pe cel dorit sufletului său.
Fiind foarte mâhnit de aceasta, Dumnezeu cel a toată
mângâierea, care oarecând pe magi prin stea i-a povăţuit la Bethleem, acela şi
pe Marian l-a mângâiat în necaz şi i-a arătat cale lesnicioasă spre aflarea
mucenicescului trup; a trimis oarecare putere cerească în chip de stea, care
răsărind înaintea lui Marian, l-a dus pe el unde avea trebuinţă. Deci steaua
aceea mergea înaintea lui Marian, luminîndu-i lui întunericul cel de noapte,
iar el urma după dânsa cu bucurie. Şi venind la trupul
sfântului mucenic, steaua a stat deasupra, iar Marian, învelind trupul
sfântului cu pânză subţire, curată şi luându-l pe el, l-a dus în casa în care
era de gazdă, iar steaua ce se arătase, petrecând pe Marian la întoarcere până
la poarta casei, s-a făcut nevăzută.
Aşa Marian, câştigând
comoara cea căutată, a ascuns-o la sine cu pază şi degrabă s-a întors la moşia
sa ducând cu sine trupul sfântului mucenic. Şi ajungând la
cetatea Mopsuestia l-a îngropat pe el cu cinste în casa sa. Deci, a binecuvântat
Dumnezeu casa lui Marian pentru Sfântul Nichita, răbdătorul său de chinuri, cu
multe bogăţii, precum a binecuvântat oarecând casa lui Putifar pentru Iosif şi
casa lui Abiadar pentru Chivot. Şi era îndestulată casa lui Marian cu bogăţie
îmbelşugată, şi material şi duhovniceşte, pentru că multe daruri se dădeau
tuturor bolnavilor; celor ce aveau trebuinţă le izvorau tămăduiri de la
mormântul sfântului. Deci, se adunau
toată cetatea şi locuitorii cei dimprejur la mormântul sfântului, încât nu mai
încăpea casa lui Marian pe credincioşii cei ce se adunau; pentru aceea, s-au
sfătuit cu toţii să zidească o biserică în numele sfântului şi într-însa să
pună sfintele moaşte; au şi făcut-o degrabă, multă sârguinţa adăugând la
aceasta. Iar după ce zidiră biserica, o şi înfrumuseţară cu podoaba cea
cuviincioasă şi frumoasă. Au deschis mormântul mucenicului şi, luând racla, au
dus-o în biserica cea zidită din nou şi acolo l-au pus pe el în pământ.
Iar Marian, spre binecuvântarea casei lui, a luat din
moaştele sfântului un deget şi îl păstra la sine cu cinste, dar altcineva n-a
mai putut să ia ceva din moaştele lui.
Fericitul Auxenţiu,
episcopul cetăţii aceleia, când a zidit biserica Sfinţilor Mucenici Taruh, Prov
şi Andronic, a trimis o scrisoare a sa la cetatea care se numea Anabarza, în
care se odihneau sfintele moaşte ale acelor sfinţi, poftind pe cetăţeni ca să-i
dea lui o parte din moaştele sfinţilor mucenici, la sfinţirea bisericii cea
zidită din nou. Atunci l-au rugat pe el acei
cetăţeni ca să le dea cu împrumutare o parte din moaştele Sfântului Nichita,
spre binecuvântarea cetăţii lor; drept aceea a poruncit episcopul ca să
descopere moaştele sfântului mucenic şi îndată piatra cea de marmoră care era
pe mormânt s-a desfăcut în două, neavând nici o pricină de acea despicare a sa.
Iar
unul din cei ce a descoperit mormântul s-a atins cu îndrăzneală cu mâna sa de
sfintele moaşte şi îndată i s-a uscat mina, şi l-a cuprins frica. Apoi s-a
făcut tunet mare şi fulgere din cer au pogorât încât toţi se înfricoşară. Şi a
cunoscut episcopul că nu binevoieşte Dumnezeu ca să se împartă moaştele
sfântului şi se căia de îndrăzneala ce avusese. Iar mâna cea uscată a omului acela care fără de temere
se atinsese de sfânt, luând-o, a lipit-o pe ea iar de sfânt, zicând: "Sfinte Mucenice Nichito! Mai lesne
este ţie a tămădui decât a vătăma, pentru că bun eşti şi următor al Celui bun
şi de ai vrut ca puţin să-l pedepseşti pe acesta, apoi oare nu cu mult mai ales
îl vei milui pe el?" Acestea grăindu-le episcopul, s-a tămăduit mâna
cea uscată a omului aceluia şi toţi s-au mirat de minunea Sfântului Mucenic
Nichita şi au slăvit pe Dumnezeu. Iar episcopul nemaicutezînd de-aci înainte să
se mai atingă de moaştele sfântului, cântând pe deasupra îndestulate cântări,
au acoperit iar mormântul cu cinste, slăvind pe Tatăl şi pe Fiul şi pe Sfântul
Duh, pe unul în Treime Dumnezeu, căruia se cuvine toată slava, cinstea şi
închinăciunea în veci. Amin.
Sursa:
http://www.crestinortodox.ro/sfinti/sfantul-mucenic-nichita-gotul-153158.html
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu