Pagini

duminică, 11 decembrie 2011

Presedinti americani. Franklin Delano Roosevelt ( 2 )

Cei mai buni specialisti sunt consultati si li se pare foarte probabil ca Franklin Delano Roosevelt nu va mai merge niciodata.
Nu va putea nici macar sa stea in picioare. Va avea nevoie de ajutor intreaga viata pentru treburile cele mai simple ; sa se aseze, sa se ridice, sa se culce, sa-si faca toaleta, sa urce sau sa coboare o scara.
Din gura lui nu iese niciun vaiet. Niciun geamat. Nicio nota de disperare sau de panica. Doar va face exercitii pentru a-si dezvolta partea superioara a corpului, toracele si bratele. Si, dupa multe stradanii, va reusi sa se aseze in pat. I se vor instala in jurul taliei centuri ortopedice, legate la tocul incaltamintei si la genunchi.
Este foarte obositor. El isi continua, cu toate acestea, gimnastica sa, tortura sa. A gasit mijlocul de a glumi cu apropiatii : “ Sigur, dinspre partea picioarelor nu prea merge, dar, in privinta umerilor, Jack Dempsey ( celebru campion american, detinator al titlului de campion mondial la categoria grea in perioada 1919 – 1926 ) ar fi gelos.
Mama sa, in continuare autoritara, incearca sa il “ tempereze “ si sa il faca a intelege ca ar fi mai bine pentru el sa ramana izolat pe vecie in luxosul sau apartament din Hyde Park.
Nu este parerea lui Eleanor Roosevelt care a inteles imediat ca salvarea pentru sotul sau era actiunea si continuarea carierei politice.
Eleanor va deveni, dupa cum o spune el, “ gura sa si urechile sale “.
Cei doi cred in superioritatea spiritului asupra materiei si, in ciuda nenorocirii, ambianta in jurul lor nu este sinistra.
Roosevelt si-a pastrat, mai mult, si-a rafinat umorul si aceasta va fi una dintre trasaturile caracteristice ale persoanei sale pana la sfarsitul vietii.
Intr-o zi, la Casa Alba, el o primeste pe doamna Chang Kai-Shek ( este vorba despre conducatorul nationalistilor chinezi invins de trupele lui Mao, cel care a instaurat comunismul in China ).
Ne aflam in 1943. Razboiul este in toi, insa sotia generalului chinez ramane o persoana foarte constienta de rangul sau. La plecarea de la un dineu, imperiala, ea paraseste masa si ii declara lui Roosevelt : “ Este inutil sa va ridicati “. Suras larg al presedintelui : “ Draga mea fetita, chiar daca as fi vrut, mi-ar fi fost imposibil “.
El va accepta deci sa fie transportat aproape peste tot intr-un fotoliu rulant, cu centuri si cu carjele sale.
Nu vorbeste niciodata despre handicapul sau, sau foarte rar, atunci cand se insista pentru a se afla daca rezista intr-o situatie sau in alta.
“ Stiti, raspunde el, daca v-ati fi petrecut doi ani intr-un pat incercand sa va miscati degetele de la picioae, dupa aceasta, totul vi se va parea usor “.
Incercarea, enorma, l-a inaltat.
A devenit mai mare decat statura lui, in scaunul rulant, cu eternul sau suras arborat pe buze.
S-a schimbat. Nu ii mai este teama de nimic. A devenit mai altruist. Orizontul sau personal s-a largit, s-a multiplicat. A avut timp in timpul acestor zile nenumarate sa se gandeasca. Si, mai ales, sa se gandeasca la altii.
In 1924, Roosevelt se va reintoarce la politica. Pe 26 iunie, pronunta un discurs la Conventia Democrata.
Evenimentul a avut loc la Madison Square Garden. Roosevelt cere sa fie ridicat din scaunul sau rulant si singur, cu pretul unui imens efort, reuseste sa urce cele zece trepte cae il despart de pupitrul rezervat oratorului.
Nu se urca pe scara, ci escaladeaza, se catara si, atunci cand ajunge la capatul calvarului, este epuizat. Fata ii este vanata. Si apoi, instalandu-se in fata pupitrului, il lumineaza un minunat suras si isi da capul pe spate ca mai inainte, in ceea ce parea adesea ca fiind o poza ostentativa si putin snoaba.
Membrii Conventiei il vor aplauda timp de o ora si treisprezece minute, frenetic.
In fond, prin intermediul lui Roosevelt, ei tocmai experimenteaza toate angoasele celor sanatosi in fata unui om care se bate si dispretuieste suferinta. Impune respectul.
Cativa ani mai tarziu, este ales guvernator al statului New York, iar alegatorii il ridica la cer, chiar daca partidul sau incepe a descoperi ca, pentru Roosevelt, el nu este decat un instrument.
Devine de neoprit in cursa spre Casa Alba, in 1932.
Marea Criza i-a lovit in plin pe locuitorii New York-ului, ca si pe altii, iar Roosevelt se inhama la treaba.
El va fixa marile directii ale filosofiei sale politice intr-un discurs pronuntat in data de 28 august 1931. “ Ce este un Stat si la ce serveste el ?  se intreaba el. Este reprezentarea legal constituita a unei societati organizate, compusa din fiinte umane, create pentru ele, pentru protectia si pentru bunastarea lor ... Datoria  Statului fata de cetatean este aceea a servitorului fata de stapanul sau ... Datoria centrala a Guvernului este de a veni in ajutorul cetatenilor victime ale unei adversitati, astfel incat ei nu pot accede la necesitatile de baza ale existentei fara ajutorul altora “.
Iar in Statul New York, Roosevelt va face ceea ce predica : ameliorarea conditiilor de munca, pensie pentru persoanele in varsta, ajutoare agricultorilor faliti, ajutoare pentru angajare, cresterea cu 50 % a impozitului pe venit, pentru a-i ajuta pe cei mai saraci si infiintarea de santiere colective pentru a le da de munca somerilor.
Pentru timpul sau, Roosevelt este considerat, in mediile conservatorilor, un radical periculos, un emul al lui Karl Marx.
Filosofia sa este simpla : America este in criza. Pentru a face fata, trebuie curaj si imaginatie. In orice caz, “ trebuie incercat ceva “.
Sa nu uitam ca acest promotor al umanitarismului este un mare burghez cu o avere colosala si care nu traieste in lipsuri.
Ceea ce i-a adus multe critici, mai ales atunci cand sotia sa, cu cativa ani mai inainte, s-a lansat cu energie in economii pentru a participa la efortul de razboi promovat de Guvern.
Eleanor, candida, va acorda New York Times un interviu care va starni rasete si sarcasme in intregul Washington.
Articolul din Times decrie cum doamna Roosevelt, ca o buna gospodina, face ea insasi cumparaturile, cum se asigura ca bucatarii nu risipesc hrana, cum servitoarea insarcinata cu lenjeria este rugata sa economiseasca sapunul si cum fiecare angajat al casei este rugat sa faca sugestii pentru a valorifica resturile.
Concluzia lui Eleanor : “ Cerandu-le celor zece servitori angajati in casa sa ma ajute, cred ca am reusit sa fac adevarate economii “.
F.D.R. citeste Times, isi ia cea mai frumoasa pana si ii scrie sotiei sale care este in vilegiatura pe insula Campobello. “ Ultima ta campanie de presa constituie o lovitura de senzatie. Sunt mandru de a fi sotul celei care tocmai a inventat teoria milionarului econom. Daca vrei, ai putea sa pui sa se faca o fotografie familiei, celor zece slujitori si resturilor de mancare pe care ati putut sa le economisiti la masa. O sa fac sa apara fotografia in Sunday Times “.
Trebuie sa spunem ca relatiile lui Roosevelt cu mijloacele de informare sunt uneori agitate. De altminteri, el va alege, devenind presedinte, sa isi transmita el insusi mesajul si sa i se adreseze direct publicului american la radio.
In fiecare saptamana va face “ o sueta la gura sobei “ si va informa tara despre evenimentele importante. Ceea ce nu este intotdeauna pe gustul jurnalistilor politici.
Pe data de 8 decembrie 1934, dupa traditiei, Grindiron Club din Washington il invita pe presedinte sa vorbeasca in fata jurnalistilor acreditati la Casa Alba.
Primul orator, H.L. Mencken, este un inversunat anti-New Deal care nu mai poate de bucurie pentru ocazia avuta. Atunci cand Roosevelt ia, la randul sau, cuvantul, se lanseaza intr-o lunga diatriba contra presei americane, atat de violenta incat asistenta este incremenita de mirare.
“ Jurnalistii americani, afirma presedintele, sunt stupizi si ignoranti. Ei sunt atat de ignoranti, incat ar reusi cu mare greutate sa treaca examenul de admitere al celei mai putin prestigioase universitati “.
Pe masura atacului lui Roosevelt, fata lui Henry Mencken se face stacojie, iar ambianta din sala este din ce in ce mai glaciala.
Pana cand reporterii prezenti inteleg ca presedintele este doar pe cale sa citeasca extrase dintr-o carte, Jurnalismul in America, semnat de un anume Henry Mencken.
In vara anului 1932, Roosevelt intra in arena si este desemnat de catre Conventia Democrata ( care se tine la Chicago ) in cursa pentru Casa Alba.
Rupand cu traditia, candidatul se prezinta in fata delegatilor si i se adreseaza poporului american.
“ Ma angajez in fata voastra, ma angajez sa va propun “ o noua impartire “. Aceasta este mai mult decat o campanie electorala, este o chemare la arme. Am nevoie de ajutorul dumneavoastra, nu doar pentru a castiga alegerile, ci pentru a invinge in cruciada care va reda America poporului sau “.
Pe jumatate paralizat, handicapat in fotoliul sau rulant, Roosevelt isi face campania in mod magistral. Va efectua patruzeci de mii de kilometri de la Est la Vest, de la Nord la Sud si, ca un bun politician, nu va da niciodata inapoi, nici in fata incoerentelor din programul sau, nici in fata atacurilor contra adversarului sau, Hoover.
Roosevelt este ales, insa, in timpul celor patru luni de interimat, situatia se mai degradeaza. Tara numara cincisprezece milioane de someri, iar sistemul bancar ameninta sa se prabuseasca definitiv. Cozile sunt din ce in ce mai lungi in fata supelor populare.
In acest timp, Roosevelt reflecteaza si refuza sa il ajute pe Hoover.
El ramane neutru si se straduieste sa defineasca cu precizie ceea ce va fi “ New Deal “.
Scapa dintr-un atentat pe 14 februarie 1933, dupa ce tocmai rostise un discurs in Florida. Mai multi membri ai anturajului sau sunt raniti, printre care Anton Cermark, primarul din Chicago, care se va stinge din viata din cauza ranilor, o saptamana mai tarziu.
Tragatorul se numeste Giuseppe Zangara. Este zidar. Le poarta o ura patologica tuturor persoanelor oficiale si mai ales celor bogati. In timpul atentatelor, Roosevelt nu isi va pierde calmul niciun moment, ceea ce ii impresioneaza pe martori si opinia publica.
Pe 4 martie 1933, Roosevelt isi pronunta discursul inaugural, pe scarile Capitoliului : “ Este momentul adevarului. Aceasta mare natiune va supravietui si va prospera. Singurul lucru de care am putea sa ne temem este teama insasi, teama fara nume, fara motiv, fara justificare, care ne paralizeaza eforturile si transforma o inaintare in retragere.”
Politica este arta de a comunica, de a face sa creada, de a da un elan si o speranta, mai ales atunci cand situatia este pe muchie de cutit, dar o singura data, omul care a purtat aceasta speranta, omul care a castigat alegerile, se regaseste fata in fata cu el insusi.
Va putea el sa cucereasca viitorul, in intervalele pe care le-a definit el insusi ? Isi va putea duce la indeplinire promisiunile ?
Franklin Delano Roosevelt se regaseste singur, in aceasta seara de 4 martie 1933, in biroul sau nou-nout din Casa Alba. Este asezat in fotoliul rulant. Este vreme frumoasa deasupra Washingtonului. Sotia si copiii sunt plecati pentru a participa la festivitati, mai ales la diferitele baluri de inaugurare care au fost organizate in capitala.
Biroul Oval a fost parasit cu cateva ore mai devreme de catre un barbat dezamagit, care are sentimentul de a fi fost tratat nedrept, ca nu a fost inteles.
Se afla acolo o biblioteca, dar este pustie. Se gaseste un birou.
E complet golit. Nu exista nici macar o foaie de hartie in vreun sertar. Peretii sunt goi. Roosevelt se simte parasit de oameni. Hoover nu a fost corect, si aceasta de la infrangerea sa la alegeri in luna noiembrie a anului precedent.
S-a intalnit cu adversarul sau la o saptamana dupa victoria sa, in acelasi birou. Au discutat, cum s-ar  spune, despre ceea ce ar fi fost bine de facut pentru America ce se afunda in abis.
Vorbesc mai ales despre datoria din primul razboi mondial, pe care Europa, la capatul puterilor, nu o poate onora.
America in criza trebuie sa stearga aceasta datorie cu o trasatura de condei ?
Hoover, de fapt, nu i se adreseaza niciodata in mod direct presedintelui ales. El prefera sa ii vorbeasca asistentului sau, Raymond Moley. Asta nu este de inghitit : Roosevelt se straduieste sa considere ca Hoover, chiar daca este lipsit de perspectiva, chiar daca s-a informat gresit, este un barbat amabil, curtenitor si doritor sa faca servicii. Roosevelt se arata deci sociabil si conciliant.
El da adesea din cap, ca pentru a-l incuraja pe Hoover in discursul sau. Insa neintelegerea intre cei doi oameni este totala. Iar Hoover nu va intelege niciodata cum de Roosevelt nu il sustine public.
In timpul a patru luni lungi, pana ce Congresul hotaraste sa scurteze interimatul la jumatate, Roosevelt se va abtine sa-l critice public pe presedintele care paraseste functia.
In preziua predarii puterii, familia Hoover primeste familia Roosevelt la ceai, in salonul rosu. Iar Roosevelt pledeaza sa se inchida bancile din tara, pentru a se reforma total sistemul bancar.
Hoover considera ca este un demers total eretic.
 “ Daca nu aveti taria sa o faceti, ii spune Roosevelt, ma voi insarcina eu de aceasta, chiar de maine “.
Cateva ore mai tarziu, guvernatorii de stat din New York si Illinois comanda inchiderea bancilor. In ziua urmatoare, treaba este facuta pe ansamblul teritoriului american.
Este ziua investiturii lui Roosevelt si, in masina care ii conduce la Capitoliu, Hoover nu ii adreseaza niciun cuvant.
Singur, in Biroul Oval, pe cand Washingtonul petrece pentru a sarbatori sosirea lui la putere, Roosevelt reflecteaza.
A doua zi dimineata, reuseste sa gaseasca doi asistenti in birourile de la Casa Alba si dicteaza : Congresul Statelor Unite este chemat in sesiune extraordinara. Iar bancile americane vor ramane inchise timp de patru zile. Tocmai salvase tara de la dezastru.


( Istoria Casei Albe, Cap.12, Franklin Delano Roosevelt, Ed. Pro Editura si Tipografie, Bucuresti, 2008 )

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu