Pagini

marți, 11 februarie 2014

De ce este omul persoanã ? Dreptul la viata

De ce este omul persoanã ? Dreptul la viata


Cand eram in anii facultatii, intr-o buna zi am intrat la libraria Sfantul Iosif, aceea situata cativa metri mai sus de Catedrala Sfantul Iosif din Bucuresti.
Adevarul este cã citisem Rezumatul unei teze de doctorat publicat pe pagina internet a Academiei de Politie Alexandru Ioan Cuza din Bucuresti, si am imprimat atunci acel Rezumat, caci teza in sine mi s-a parut interesanta prin tema ei.
Tema tezei de doctorat privea, daca imi amintesc bine intregul ei titlu nu stiu, dar privea dreptul la viata, si in continutul sãu ne prezenta dreptul la viata in lumina noilor sau actualelor reglementari internationale.
Autoarea tezei, doctoranda, se numea cred Drãghiciu Domnica, stiu ca prenumele m-a trimis cu gandul la “Domnita”, de la “Domnita Bãlasa”, biserica din fata Palatului de Justitie, mi-a placut si l-am retinut, desi Domnica mai avea si un al doilea prenume cred.
Intr-adevar, in principiu as putea cauta acest Rezumat in biblioteca mea, dar mi-ar lua ceva efort, nu atat timp, cat efortul de a scoate mai multe dosare cu materiale de curs, materiale didactice care s-au strans in cei 4 ani de facultate de Drept, si dupa aceea de a le reaseza, asa incat nu voi proceda astfel in aceasta seara.
Mai ales ca seara nu prea am timp sa stau la computerul care se afla in camera parintilor mei, candva, camera mea.
Teza aceasta privind “Dreptul la Viata in lumina noilor reglementari internationale” era o teza captivanta pentru ca nu se limita la actualele reglementari care privesc drepturile omului, dar aborda si tematica clonãrii umane, apoi desigur, intrucat era vorba de viata omului, aborda si tematica eutanasiei.
Teza la sfarsitul ei avea mentionata Bibliografia, si aici la bibliografie era indicata o carte pe care am gasit-o, desi nu ma asteptam sa o gasesc, si am cumparat-o de la libraria Eminescu de la Universitate, cu titlul “Clone, gene si nemurire”, scrisa de John Harris.
Pornind de la lectura acestui rezumat al tezei de doctorat a Domnicãi Drãghiciu, intr-o buna zi mi-am spus ca poate gasesc ceva pe tema eutanasiei, dreptului la viata la libraria Sfantul Iosif, adica pe tema Bioeticii.
Intr-adevar, intrand la librarie doamna de la vanzare chiar m-a intrebat cred ce anume m-ar interesa dintre carti, nu stiu daca eram singura sau cu o colega de facultate, probabil auzind ca suntem studente la Drept, asa incat i-am raspuns ca as vrea o carte de Bioetica, o carte privind dreptul la viata, si doamna a gasit ca are pe raft o carte mica, numita chiar asa “Mic manual de bioetica” si scrisa de J.M. De la Croix.
Am sa va arat cartea, este mica dar interesanta si te pune pe ganduri.
Daca la Dreptul Civil, in anul intai de facultate, am invatat despre persoana fizica ( Introducere in Dreptul Civil. Persoane, curs universitar de profesorul si judecatorul Corneliu Turianu ), atunci bioetica ne explicã De ce este omul Persoanã.
De asemenea, sunt prezentate Principiile bioeticii si sunt abordate, explicate teme pe care le-as numi de interes larg, general, precum conceptia ( zamislirea ), avortul voluntar, transplantul de organe, eutanasia, si altele la fel de interesante.
Este un bine sau este un rãu cand se intervine medical asupra vietii omului, este licit sau ilicit ? – sunt intrebari la care bioetica ne raspunde.
La fel ca si Dreptul, putem spune ca Bioetica pune in centrul ei Omul, asa cum am invatat in anul intai de facultate la Teoria Generala a Dreptului ( Introducere in Drept ).
Si Dreptul la rândul sãu ne explicã ce fapte sunt interzise in legatura cu viata umana, in legatura cu atributele sau componentele sale.
Prin urmare mi se pare ca existã o legatura intre Drept si Bioetica, si mi se pare ca este util de citit, de studiat Bioetica.
Si acum am sa va arat Micul Manual de Bioetica a carui lectura captiveaza, este interesanta si te face sa apreciezi mai mult viata omului si sa intelegi fragilitatea fiintei umane, dar si importanta ei.
De exemplu, tehnicile, sa le numesc asa, “metodele” prin care este provocat, practicat un avort voluntar sunt terifiante si in acelasi timp, daca era, sau daca mai era nevoie, iti aratã ce cumplit este sa omori viata in pântecul sau in uterul unei femei pe cale sa devina mãmicã.
Pentru cã produsul conceptiei, celula mai intai de toate, apoi fãtul, embrionul, nu pot fi vazute cu ochiul liber, probabil cã multi oameni, femei si barbati deopotriva isi imagineaza intr-un fel cã nu existã, cã nu este viatã, dar existã, mica celulã este vie si este viata unui copil, a unui om.
Si aceasta micã celulã nu se poate apãra, dar ea creste pe zi ce trece si intr-un ritm destul de alert, ajungand destul de repede sa capete conturul unui bebelus care insa nu poate vorbi, nu stie si nici nu poate sa vorbeasca si care linistit stã la caldura, in pântecul sau in “burtica” mamei lui unde el se simte foarte bine, in sigurantã, dar de unde nu poate face nicio miscare, nu se poate apãra si nu stie – sau, oare presimte, isi dã seama, stie ? – cã mama lui nu il doreste si chiar apeleaza la un doctor pentru a-l inlatura, practic, pentru a-l omorî.
Pana astazi stim cã nu existã pe lume o relatie mai puternica decat aceea dintre mamã si copilul ei.
Pentru un copil mama este fiinta cea mai scumpã, cea mai iubitã, cea mai de încredere, cea mai calda, cea mai buna, aceea care il iubeste neconditionat, care il apãrã de orice rãu, care ii sare intotdeauna in apãrare, chiar si dupa ce multi ani trec si copilul a crescut si a devenit un adult.
Pentru cã o mamã nu isi poate abandona copilul, cel putin cat traieste, ea nu poate renunta sa isi vegheze, sa isi apere copilul, chiar si daca acesta nu mai este la varsta copilariei demult.
In urmã cu multi ani, de fapt eram copil pe atunci, am gasit intr-o carte de Povesti o poveste pe care am citit-o plangand.
Dar, mai intai de toate, atunci cand eram mica, - adica si mai mica - parintii mei nu stiu cum, dar cert este ca aveau pentru mine niste casete audio – pe atunci existau casetofoanele acelea clasice – cu Povesti pentru copii in limba franceza.
Se intampla prin anii 1972.
Una dintre primele povesti ascultate de mine a fost “Fetita cu Chibrituri” scrisã de Andersen, scriitorul acela nordic care scrie foarte frumos, si nu poti auzi, citi povestile sale fara sa plangi.
“Fetita cu chibrituri” era o fetita saraca, trimisa sa vanda cutii cu chibrituri iarna, in frig, nu avea nici incaltaminte de iarna in picioare si nici hainute groase de iarna.
Pe ferestrele caselor ea privea bradul de Craciun frumos impodobit caci era seara de Craciun, sau Ajunul Craciunului.
Dar fetita nu avea vanzare si nu se intorcea acasa de frica sa nu fie batuta pentru ca nu a vandut nimic, ii era frig, tremura si a inceput sa aprinda, timid, cate un bat de chibrit, in speranta de a se incalzi.
Dar flacãra aceea a chibritului ardea intre degetele ei inghetate, pret de cateva secunde, apoi se stingea brusc.
Privind pe fereastra caselor bradul de Craciun, ea a inceput sa se gandeasca la bunica ei care murise, dar care o iubise.
Fiind inghetata de frig, copila moare in timp ce isi aminteste, sau cine stie, in timp ce poate chiar o vede pe bunica ei, venind pe Pamant sa o iubeasca, coborand din Cer ca un inger...
Nu se stie...dar fetita a doua zi a fost gasita moarta de frig.
Ei bine, imi era greu sa ascult povestea aceasta, foarte bine citita, de persoana care inregistrase banda aceea de casetofon, o frantuzoaica.
Era imposibil sa nu plangi.
De fapt, ceea ce m-a impresionat a fost mai ales faptul ca nimeni nu o ajuta pe fetita, se spune ca trecatorii erau rari si ei nu se preocupau de mica fetita saraca care incerca sa isi vanda chibriturile.

Dupa aceea au trecut niste ani, mai multi ani, eram deja pot spune, mai mare cand am citit o poveste, in limba romana, intr-o carte de Povesti Nemuritoare, de data aceasta, aici in Romania.
Imi placeau foarte mult povestile.
Si din nou am plans.
Desi imi spuneam eu, nu se poate, acum am crescut “mare”, totusi era imposibil sa nu plangi.
Si care era subiectul acelei povesti ?
Am tinut minte cã era vorba despre o mama al carei copil moare.
Mama insã suferã foarte puternic si nu acceptã ideea cã si-a pierdut copilul.
Asa incat ea incepe sa se roage, sau poate sa plece dupa Cineva care era “Stapanul” vietii copilului ei, in drumul ei ea intampinã obstacole foarte mari, de necrezut, parcurge etape, dar de fiecare data continuã sa mearga, si sa isi ceara copilul.
In cele din urma, femeia reuseste sa isi recapete copilul, adica viata copilului.
“Stapanul” vietii copilului ei ii redã copilul, uimit de tenacitatea mamei si de iubirea ei pentru copilul sãu.
Cu alte cuvinte, mama isi reînvie copilul prin credinta ei, prin iubirea ei.
O iubire atat de mare, in principiu, nu poate avea decat o mamã pentru copilul ei.
Mama este aceea care se sacrificã pentru copilul ei daca este nevoie.

Sa recurgi la un avort voluntar inseamnã sa ii refuzi dreptul la viatã, sa ii iei dreptul la viatã copilului tãu.
Inseamna sa omori o viata si in modul cel mai cumplit.
Inseamna si sa iti mutilezi trupul, acela despre care in Biblie aflãm cã este “templul lui Dumnezeu”.
Nici asupra sufletului, asupra psihicului, avortul nu ramane fara consecinte.

Cineva odata, in urma cu mai multi ani de zile, mi-a spus ca dupa mai multe avorturi practicate, in cele din urma a avut un copil, apoi mai tarziu, al doilea copil pe care insa nu il mai vroia.
Ma intreb uneori daca copiii care nu au fost doriti de parintii lor, dar care se nasc totusi, simt acest lucru ?
Mã intreb daca ei simt sau îsi dau seama cã nu au fost doriti ?
Desigur, plec de la ideea cã parintele, mama, nu i-a spus niciodata copilului sãu “ stii, de fapt eu nu te-am dorit, totusi te-ai nascut “.
Ma gandesc si la Decretul lui Nicolae Ceausescu prin care au fost interzise intreruperile de sarcina in Romania comunista, in anul 1968, sau poate chiar un an inainte ?
In anul 1968 in tot cazul s-au nascut foarte multi copii, pentru ca “a venit Decretul”.
Ma intreb ce simte o mama care ar fi dorit sa intrerupa sarcina, dar care nu a mai intrerupt-o, dar care totusi, a vrut, da, a vrut, a avut dorinta, intentia de a nu aduce copilul pe lume, de a nu-l pastra, ei bine, ce simte ea dupa ce i se naste copilul si in fiecare zi cand isi vedea copilul.
In fiecare zi, este o alta zi, este ca si cum o luam din nou de la inceput cu viata, cu preocuparile, cu grijile noastre... in fiecare zi copilul creste tot mai mare, poate chiar foarte frumos, cuminte, bun...
Numai ca bietul copil nu stie ca nu a fost dorit si ii aratã dragoste mamei sale, caci ce ii poate un copil arata mamei sale daca nu dragostea de care are atata nevoie ?
Nu vreau sa ma indepartez de la subiect, dar totusi am sa spun ca imi vine in minte un capitol din manualul de Psihologie Judiciara din anul intai de facultate, un capitol pe care in mod curios mi-am spus eu, profesorul a ales sa nu il predea in acel semestru, intaiul, din anul intai la Drept.
Timpul era scurt, manualele de Drept cuprindeau mai multe capitole decat se puteau preda la curs in timpul semestrului, cu alte cuvinte se incheia semestrul, insa profesorul nu apuca sa isi termine materia.
Profesorul in acest caz sunt sigura, trebuia sa faca o selectie.
El stia ca nu poate preda totul si selecta, alegea ce capitole sa expuna la curs in amfiteatru, studentilor sai.
Ei bine, profesorul Tudorel Butoi a ales sa nu ne predea in anul intai, semestrul intai, Capitolul sau despre “Planurile Situationale”.
In acest capitol era vorba despre anchetã, in decursul unei anchete sunt cazuri in care uneori anchetatorul cunoaste si are date, informatii mai multe despre ceea ce el ancheteaza, decat are persoana supusa anchetei, sau sunt cazuri in care anchetatorul, dimpotriva stie mai putin decat cunoaste persoana din fata sa pe care o ancheteaza.
Uneori cei doi – anchetatorul si anchetatul – se “simt”, se “incearca” unul pe altul, anchetatul, daca este vinovat, nu vrea sa se dea de gol, anchetatorul nici el nu vrea sa arate cã stie prea multe despre cel anchetat si / sau despre fapta pe care o cerceteaza.
Si atunci ma gandesc la inocenta unui copil.
Mama care nu si-a dorit copilul si copilul care nedorit fiind, totusi s-a nascut, traieste si creste pe zi ce trece acasa langa mama sa, in mod sigur trebuie sa aiba, trebuie cã are niste trairi mai deosebite in prezenta copilului ei.
In fond, ea ii ascunde cã nu l-a vrut.
In acelasi timp, ar trebui sa se simta vinovatã, cuprinsã de remuscari, pentru cã era cat pe ce sa renunte la viata copilului ei, sa il omoare pe copilul ei.
Copilul nu stie cã mama lui a vrut sa il omoare si isi imbratiseaza fericit mama, o cuprinde cu bratele, se lipeste strâns de ea, o sarutã pe obraz, alearga sa ii spuna micile lui descoperiri, secrete, povesti, cu o inocentã desavarsita.
Trebuie sa fie greu pentru o femeie care a devenit mamã, dar nu si-a dorit sa devina mamã, sa vada atata dragoste in ochii copilului sãu, in purtarea copilului sãu, fata de ea.
Mai mult, copilul cel mai adesea, primul cuvant pe care invatã sa il rosteasca este chiar acesta : “Mama”.














Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu