Fereastra ( A Window ) ( Povestire din cartea “Elefantul a disparut”, “The Elephant is Vanishes”, de Haruki Murakami )

Fereastra ( A Window ) ( Povestire din cartea “Elefantul a disparut”, “The Elephant Vanishes”, de Haruki Murakami )

you can read the story "A Window" from the book "The Elephant Vanishes" by Haruki Murakami, in English, here : http://ptchanculto.binhoster.com/books/-Lit-%20Recommended%20Reading/Japanese%20Literature/Murakami,%20Haruki/Murakami,%20Haruki%20-%20The%20Elephant%20Vanishes.pdf

“Buna ziua !

Ce mai faceti ? Frigul se înmoaie pe zi ce trece si am inceput sa simt in razele soarelui mireasmã de primavarã.

Am citit cu mare plãcere scrisoarea dumneavoastra de zilele trecute.

Pasajele despre legatura dintre burgeri si scortisoarã au fost foarte bune, pline de viatã.

Am simtit cu intensitate mirosul cald din bucatarie si am auzit cutitul tocând ceapa.

E suficient si un singur pasaj de acest fel, pentru ca scrisoarea sa prindã viatã.

Citind aceste rânduri, mi s-a facut o poftã nebunã sa mananc un burger si am mers chiar in acea searã la un restaurant din apropiere.

Aveau nici mai mult, nici mai putin, opt feluri de burger, in stil texan, californian, hawaiian, japonez si tot asa.

Burgerul in stil texan e urias. Si-atat. Cred ca texanii ar fi foarte mirati.

Cel in stil hawaiian e garnisit cu ananas, iar cel californian...am uitat.

Burgerul japonez e acoperit cu ridiche albã rasã.

Restaurantul e sic, iar chelneritele sunt dragute si imbracate in fustã foarte scurtã.

Dar eu nu m-am dus acolo ca sa studiez decoraul sau picioarele chelneritelor.

Eu eram acolo ca sa mananc un burger extrem de simplu, in nici un stil anume.

Asta i-am spus si chelneritei, cã vreau sa mananc un burger extrem de simplu.

-         Ne cerem scuze, dar restaurantul nostru serveste doar burgeri intr-un anumit stil, mi-a raspuns ea.

Sigur, nu o puteam invinovati pe ea.

Nu ea hotaraste Meniul, si nici nu poarta de placere o uniformã care-i scoate coapsele la ivealã de fiecare data cand debaraseaza o masã.

Prin urmare am zâmbit, si am comandat un burger in stil hawaiian.

M-a sfatuit sa dau la o parte ananasul cand il mananc.

Lumea e un loc bizar.

Eu vreau doar un burger banal, pe cat se poate de simplu, dar uneori nu-l primesc decat sub forma unui burger in stil hawaiian, fara ananas.

Dumneavoastra ati gatit un burger foarte simplu, nu ?

Cand v-am citit scrisoarea, mi-am spus cã trebuie neaparat sa incerc acest burger extrem de simplu pregatit de dumneavoastra.

In comparatie cu asta, pasajul despre automatul de bilete al Cailor Ferate mi-a parut, poate, un pic superficial.

Perspectiva este interesanta, dar nu reusiti sa-i transmiteti cititorului imaginea.

Nu va propuneti sa fiti patrunzatoare.

La urma urmei, scrisul e improvizatie.

As acorda acestei scrisori un scor total de saptezeci de puncte.

Va descurcati din ce in ce mai bine.

Tineti-o tot asa, incet si cu calm.

Astept cu nerabdare urmatoarea scrisoare.

De-ar veni primavara mai repede !

12 Martie

P.S. Va multumesc pentru cutia de bomboane asortate.

Sunt delicioase.

Regulamentul firmei noastre interzice insa orice schimb personal, in afara scrisorilor si, prin urmare, va rog ca pe viitor sa nu va mai deranjati.

Va multumesc totusi foarte mult.

*

Am avut aceastã slujbã cu jumatate de normã un an intreg.

Pe atunci aveam douazeci si doi de ani.

Incheiasem un contract cu aceasta firma mica, numitã “Prietenii Condeiului”, care se afla in Iidabashi.

Eram platit cu doua mii de yeni se scrisoare, iar lunar încropeam peste treizeci de astfel de scrisori.

“Si tu poti scrie scrisori care sa faca inima sa vibreze”, acesta era sloganul firmei.

Membrii plãteau o taxã de înscriere, apoi o suma lunara, si scriau patru scrisori pe lunã adresate firmei “Prietenii Condeiului”.

Noi, “maestrii de condei”, le raspundeam cu corecturi, impresii si indrumari.

Eu am vazut anuntul de angajari la avizierul catedrei de Litere, si am fost la un interviu.

Tocmai mã hotarasem, din diverse motive, sa-mi amân un an de facultate.

Pãrintii m-au înstiintat cã, daca fac asta, o sa-mi dea mai putini bani.

Asta însemna cã eram nevoit, la modul cel mai serios, sa castig bani pentru a-mi asigura traiul.

La interviu am dat un test, am scris cateva eseuri, iar o saptamana mai tarziu eram angajat.

In primele zile, un instructor specializat m-a invatat secretele corecturii, know how-ul meseriei si tot felul de alte lucruri folositoare.

Nu era foarte dificil.

Fiecarei membre i se repartiza un “maestru de condei”, iar membrilor, o “maestrã”.

Eu aveam in grijã douazeci si patru de femei, cu vârste cuprinse intre paisprezece si cincizeci si trei de ani, dintre care majoritatea aveau intre douazeci si cinci si treizeci si cinci de ani.

Asta inseamna cã aproape toate erau mai in varsta decat mine.

In prima lunã am fost extrem de confuz, pentru ca multe dintre ele scriau mult mai bine decat mine.

Ele erau deja obisnuite de ceva timp cu scrisorile.

Eu nu compusesem pana atunci, nici macar o scrisoare adevarata.

Am trecut de prima lunã scãldat in permanentã in sudoare rece.

Eram ferm convins cã multe dintre ele – si aveau acest drept, stipulat in regulamentul firmei – vor cere sa le fie schimbat “maestrul de condei”.

Si totusi, dupa o lunã nu apãruse nimeni cu vreo nemultumire legatã de capacitatile mele scriitoricesti.

Ba chiar cei de la firmã mi-au spus cã reputatia mea era in crestere.

Dupã trei luni de “indrumari” din partea mea, membrele respective chiar dadeau semne cã avansaserã.

Era foarte straniu.

Pãreau sa aiba incredere totalã in mine ca profesor.

Asa am ajuns si eu sa-mi compun scrisorile de criticã, cu tot mai multa usurinta.

Acum imi dau seama cã, de fapt, se simteau foarte singure.

Tot ce voiau ele ( sau ei ) era sa scrie cuiva si – lucru pe care atunci nici nu-l puteam concepe – nu reuseau sa gaseasca nici macar un destinatar pentru scrisorile lor.

Nu erau genul care sa scrie DJ-ilor.

Cãutau ceva mult mai personal, chiar daca asta insemna “corecturã” sau “criticã”.

Asa mi-am petrecut eu un an din viata, ca o focã schioapa in mijlocul unui harem de scrisori caldute.

Primeam tot felul de scrisori de la ele, scrisori plicticoase, incantatoare sau triste.

Asta se intampla acum mult timp.

Din pacate, nu am pastrat nici una ( Regulamentul spunea cã trebuie sa le predau pe toate la firma ) si nu mai stiu nimic concret, dar tin minte cã acolo erau presãrate, intesate, azvârlite diverse intamplari – de la foarte importante, pana la foarte mãrunte – din viata unor oameni.

Pentru mine, un student de douazei si unu, douazeci si doi de ani, mesajele pe care le transmiteau ele erau ciudat de nerealiste.

Mi se pare cã, in majoritatea cazurilor, le lipsea realismului, alteori cã erau, per total, fara sens.

Motivul nu era doar lipsa mea de experienta de viata.

Acum realizez cã, de cele mai multe ori, realismul lucrurilor nu e ceva care trebuie transmis, ci care trebuie creat.

De aici se naste si sensul.

Dar desigur, pe atunci nu stiam asta, si nici ele n-o stiau.

Este totusi unul din motivele pentru care tot ce scriau ele mi se parea atat de lipsit de profunzime.

Cand a venit vremea sa renunt la aceasta slujba, toate membrele aflate sub indrumarea mea si-au exprimat parerea de rau.

Intr-un fel – sincer sa fiu, mã cam sãturasem sa tot compun scrisori din astea asa, la nesfarsit – imi parea si mie rãu.

Aveam senzatia ca n-o sa mai am niciodata ocazia ca atatia oameni sa fie atat de sinceri fata de mine.

*

Cât despre burgeri, chiar am avut ocazia sa gust unul facut de ea ( adica de femeia din scrisoarea de la inceput ).

Avea treizeci si doi de ani, nu avea copii, iar sotul ei lucra la o companie care se situa pe pozitia cinci in topul celor mai cunoscute companii.

Cand i-am scris in ultima scrisoare cã, din pacate, din acea lunã încetam sa mai lucrez, ea m-a invitat la pranz.

Mi-a scris cã va pregati un burger extrem de simplu.

Era o incalcare a Regulamentului firmei, dar m-am hotarat imediat sa ma duc.

Nimic nu poate infrange curiozitatea unui tanar de douazeci si doi de ani.

Locuia intr-un bloc de pe linia Odakyu.

Era un apartament simplu si de bun-gust, potrivit unui cuplu fara copii.

Mobila, lustrele, puloverul ei nu erau scumpe, dar erau foarte placute.

Eu m-am mirat de cat de tanara arãta ea, ea s-a mirat de cat de tanar eram eu.

Crezuse cã sunt mai in varsta decat ea.

Cei de la “Prietenii Condeiului” nu dezvaluiau varsta “maestrilor”.

Dupa ce am terminat cu uluitul reciproc, s-a risipit incordarea specificã primei intalniri.

Am mancat burgerii, ca doi calatori care au pierdut amandoi acelasi tren, apoi am baut cafea.

De la fereastra ei de la etajul doi, chiar se vedeau liniile de tren.

Era o zi foarte frumoasa, iar balcoanele dimprejur erau pline de asternuturi.

Din cand in cand se mai auzea cate cineva batand un futon* [ *asternut japonez ].

Imi amintesc si acum acel sunet.

Ii lipsea, in mod ciudat, senzatia de distanta.

Burgerul a fost delicios.

Era numai bine condimentat, rumenit la exterior si suculent inauntru.

Sosul era si el ideal.

Sincer sa fiu, poate cã nu a fost chiar cel mai bun burger pe care l-am mancat vreodata, dar sigur nu mai mancasem de multa vreme asa ceva.

S-a bucurat cand a auzit asta.

Cand ne-am terminat cafelele, ne-am depãnat povestea vietii, ascultand un disc cu Burt Bacharach.

Bine, eu inca nu aveam o poveste a vietii si a vorbit mai mult ea.

In facultate visa sa ajunga scriitoare.

Ii placea Françoise Sagan si mi-a vorbit despre ea.

Preferata ei era “Va place Brahms ?”

Mie nu-mi displace Sagan.

Cel putin nu mi se pare de duzinã, asa cum zic toti ceilalti.

Nu existã o regulã care sa spuna cã toata lumea trebuie sa scrie ca Henry Miller sau Jean Genet.

-         Dar eu nu pot sa scriu nimic, a zis ea.

-         Inca nu e prea tarziu, i-am spus eu.

-         Mi-e foarte clar. Tu mi-ai demonstrat cã nu sunt in stare sa scriu, a zis ea si a zambit.

Am realizat asta in timp ce-ti scriam. Pur si simplu nu am acest talent.

M-am inrosit tot.

Acum nu mai patesc asta, dar la douazeci si doi de ani ma inroseam cumplit.

-         Dar aveati ceva foarte sincer in felul de a scrie, i-am zis eu.

A schitat un zâmbet, fara sa spuna nimic.

A fost un zambet foarte mic.

-         Cel putin, cand v-am citit scrisoarea, mi s-a facut poftã de burger.

-         Sigur ti-era foame atunci, a zis ea cu blandete.

Hm, probabil.

Trenurile treceau pe sub fereastrã cu un tacanit sec.

*

Cand s-a facut cinci, m-am pregatit de plecare.

-         Imi imaginez ca trebuie sa va ocupati de pregatirile pentru cinã pana se intoarce sotul dumneavoastra, nu ?

-         Sotul meu intarzie foarte mult, a zis ea, cu bãrbia in palmã. Nu ajunge acasa inainte de miezul noptii.

-         Inseamna ca e extrem de ocupat.

-         Da, a zis ea, apoi a facut o pauza. Eu nu prea reusesc sa vorbesc cu sotul meu despre multe lucruri, cred ca ti-am si spus despre asta intr-o scrisoare. Nu intelege ce simt. Cand vorbesc cu el, de multe ori am senzatia ca vorbim limbi diferite.

N-am stiut ce sa-i raspund.

Nu intelegeam de ce cineva ar sta impreuna cu un om care nu intelege ce simte.

-         Dar e in regula, a zis ea incet si chiar a sunat de parca era in regula. Iti multumesc ca mi-ai scris in tot acest timp. Mi-a facut mare placere. Scriindu-ti tie, m-am simtit salvata.

-         Si mie mi-a facut placere, i-am spus eu, dar sincer sa fiu, nu-mi mai aminteam cum scria ea.

A privit ceasul din perete fara sa mai spuna nimic, de parca studia trecerea timpului.

-         Ce-ai de gand sa faci dupa ce termini facultatea ? m-a intrebat ea.

I-am spus ca inca nu m-am hotarat, ca nu stiam ce as putea sa fac.

Cand a auzit asta, a zambit.

-         Parerea mea e ca ar trebui sa ai o munca legata de scris. Partea critica din scrisorile tale era minunata. O asteptam mereu cu mare nerabdare. Serios. N-o spun ca sa te flatez. Probabil ca tu doar iti faceai Norma, dar eu am simtit ca puneai suflet in ce scriai. Am pastrat toate scrisorile si uneori le mai scot si le recitesc.

-         Multumesc, am zis eu. Si sarut mana pentru burger.

*

Chiar si acum, dupa zece ani, de fiecare data cand trec pe linia Odakyu, prin apropierea casei ei, imi amintesc de ea si de burgerul rumen.

Ma uit la blocurile insirate de-a lungul liniei si ma intreb care era fereastra aceea.

Imi amintesc peisajul de la geamul ei si incerc sa-mi dau seama care era zona.

Insa nu pot sa-mi aduc deloc aminte.

Poate ca nici nu mai locuieste acolo.

Dar daca mai locuieste inca acolo, imi imaginez ca si acum stã dincolo de fereastra, singurã si ascultã mai departe acelasi disc cu Burt Bacharach.

Ar fi trebuit sa ma culc atunci cu ea ?

Acesta este, de fapt, subiectul aici.

Nu stiu care e raspunsul.

Nici acum nu-l stiu.

Oricat as inainta in varsta, oricata experienta as acumula, sunt o multime de lucruri pe care nu le stiu.

Eu doar caut din tren cu privirea acea fereastra, care ar putea fi de la casa ei.

Uneori toate imi par a fi ale ei, alteori nici una.

Sunt pur si simplu prea multe ferestre.”

Extras din cartea “Elefantul a disparut”, Povestiri, de Haruki Murakami, cu titlul original “Zo no shometsu”, ( cu titlul in limba engleza “The Elephant Vanishes” ), Editura Polirom, 2005, Iasi